Cuventul, decembrie 1931 (Anul 7, nr. 2377-2404)
1931-12-08 / nr. 2384
MARŢI 8 DECEMBRIE 1931 ANUL Al VII-lea.No.384. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Fasagiul Imobiliara) | 312145 DIRECtIa TELEFON 1378110 REDRCim l 378log ADMINISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director: NAE IONESCU__________ ANUNCIURUE ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVANTULUI şi prin toate agenţiile de publicitate ■ Reprezentanţii diverselor partide de opoziţie au susţinut — cum, am arătat cu alt prilej — că se impune revenirea la vechea practică a constituţiei noastre, adică la guvernele de partid. Cerere foarte firească din partea unor oameni înscrişi în cluburile şi în controalele acestor organizaţii politice. Căci, doar, nu voiau ca tocmai ei să renunţe la ceia ce constitue scopul lor esenţial, rostul lor de a fi: puterea. Sunt, însă, în afară de partide, cel puţin formal, gazete şi oameni cari se străduesc să dea acestor pretenţiuni ale partidelor un fel de suport ideologic. Aceştia neagă sau escamotează caracterul egoist al unor asemenea reclamaţiuni şi încearcă să le aşeze într’un cadru dedoctrină politică. Fiecare partid nu vrea puterea pentru el, ci pentru... democraţie. Se prăpădesc bieţii oameni după principiile revoluţiei franceze şi suferă cumplit toate chinurile infernului când văd că marile, strălucitoarele, miraculoasele comandamente ale catehismului democratic nu sunt lăsate să se valorifice pe meleagurile ţării. E adevărat că nici unul dintre partide nu se gândeşte să abandoneze pretenţia de a guverna în favoarea altuia. Dar şi asta se datoreşte numai ataşamentului lor nemărginit, capabil, de toate sacrificiile, pentru democraţie. Căci fiecare partid se socoteşte unicul depozitar nu numai al capacităţii de guvernare, nu numai al patriotismului ci şi al ideologiei, practicei şi voinţei democratice. Sar putea să existe sceptici cari să nu creadă chiar aşa de mult in spiritul de sacrificiu ori în intransigenţa democratică a unora sau altora dintre aceste organizaţii şi cari să fie în măsură a arăta negru pe alb şi fără multă osteneală cam la ce se reduc şi democraţia şi elanul acesta de imolaţiune al partidelor. Dar oamenii aceştia sunt declaraţi «d’emblée» vrăjmaşi ai «nemuritoarelor principii», călăi ai partidelor şi — horribile dictu — partizani ai dictaturii. Astăzi se pun, între altele, câteva probleme precise pentru societatea noastră. Soluţiile lor sunt indicate de anumite realităţi. In căutarea şi în formularea lor nu este nevoie de nici o formulă democratică, de nici unul din principiile şi metodele revoluţiei franceze. Ci de bun simţ, de inteligenţă, de pricepere, de onestitate, de cunoaşterea stărilor de fapt, de capacitatea de a face legătură între evenimente şi a le descoperi sensul şi desfăşurările, de grijă pentru interesul obştei. Iată însuşirile necesare pentru a aduce dezlegările necesare problemelor noastre. Ce are a face democraţia cu aceste însuşiri. Fiindcă democrat poate să fie oricine, dar asta nu e o garanţie că posedă şi ceia ce îi trebuie pentru a face faţă răspunderilor guvernării. Bunul democrat însă nu rămâne precum veţi vedea, niciodată de căruţă. Când d. Duca făcea deunăzi în Cameră expunerea sa critică la adresa de răspuns a Mesajului şi combătea în termeni aspri programul şi munca guvernului, cineva la întrerupt cerându-i soluţii. Iar şeful nominal al partidului liberal a replicat că va prezenta soluţiile când va fi pe banca ministerială. A fost, fără îndoială, un răspuns democratic. Fiindcă una din poruncile esenţiale ale democraţiei spune că este interzis unui partid să indice soluţii pentru alţii, ci să le păstreze în cel mai strict secret, cu orice risc al intereselor colective, pentru ziua când le va putea prin sine aplica de la locul puterii. Ele, partidele, ar fi dispuse la cea mai largă generozitate cu soluţiile, fiindcă ce partid n’are răspunsuri cu ghiotura la toate chestiunile, dar sunt osândite la acest sacru egoism de eternele, imuabilele şi implacabile comandamente ale mitului democratic. Cine este democrat va înţelege, desigur, cruda soartă a partidelor osândite de principii să n’aibă soluţii decât la guvern. Dar tot pârdalnica asta de democraţie sileşte bietele partide şi la al te suferinţe mai grozave. Iată, de pildă, ce îndură nenorocitele cu buclucaşa lege a conversiunei. Necesitatea democratică de a nu supăra massele aducătoare de voturi le obligă ca, cel puţin public, să se rostească favorabil conversiunei. Sunt însă alte nevoi cari le comandă s’o saboteze pe ascuns. Căci conversiunea nu e pe placul băncilor. Iar băncile au consilii de administraţie, împart darnice jetoane şi comisioane, plătesc chiriile cluburilor, şi câte altele. Or partidele se compun din oameni, cari se împărtăşesc bucuroşi din aceste binefaceri bancare. De altfel democraţia nu interzice afacerile, Ba dimpotrivă. «Imbogăţiţi-vă» n’a fost oare lozinca unuia din cei dintâi şi mai hotărâtori pionieri ai democraţiei române. Astfel se şi explică, probabil, stăruitorul lor apel pentru revenirea la «vechea practică» a constituţionalismului nostru, recte a guvernărilor de partid.- Căci oricum ar fi un guvern, de vreme ce el este emanaţia unui partid, ipso facto este democratic. Oricum ar cârmi-o, orice nesăbuinţe ar săvârşi şi orice murdării ar prilejui, el rămâne democratic şi ca atare se cuvine sprijinit şi lăudat. Şi apoi dacă democraţia n’ar ajunge prin partide la putere, cum şi-ar putea altfel aplica soluţiile şi mai ales cum ar izbuti să realizeze atât de fericit pentru credincioşi ispititoarea lozincă de mai sus a unuia din părinţii democraţiei românei Guvern de partid, deci, domnilor, cât mai e vreme. Vladimir Ionescu Ca tot românul sâ fie binne... Aşadar s’a terminat discuţia la mesaj. La Cameră. Mai sunt vre-o două zile la Senat şi pe urmă vom fi lămuriţi. Căci se presupune că pentru a ne lămuri pe noi şi a se lămuri pe ei înşişi, douăzeci, treizeci de bărbaţi au rostit douăzeci, treizeci de discursuri, pentru care şi-au încasat regulate diurne şi regidate aplauze. Citiţi stenogramele acestor discursuri. Vă rog să observaţi că această proposiţiune este numai o inocentă figură de stil, nu un pervers îndemn. Căci nici prin gând nu-mi trece că s’ar putea ceti asemenea literatură. Vreau numai să vă rog acum la sfârşitul spectacolului, să treceţi repede în revistă tot ce s’a expus, criticat şi propus în această lungă discuţie la mesaj. Cetiţi deci aceste stenograme. Şi căutaţi o singură ideie — una singură — şi svitaţi-o bine cu roşu şi trimiteţi-ne-o nonă în plic închis, ca să nu se piardă pe drum. Vom fi fericiţi să avem un asemenea document, pe care noi l-am căutat amănunţit şi inutil. Nu. Nici-o ideie originală, nici-o obiecţie critică serioasă, nici o propunere efectivă, practică. Numai imagini retorice, numai replici glumeţe sau indignate, numai fleacuri politice, întoarse pe dos şi pe faţă. O ceată de «oameni politici» şi o puzderie de partide, au dat asaltul puterii, demonstrând savant de ce ne merge prost, de ce nu ne merge bine, de ce ninge afara, de ce se face război în Manciuria... Ş i fiecare a dovedit că toate s’ar schimba brusc, dacă s’ar schimba guvernul şi ar veni în locul lui, el, vorbitorul la mesaj, a toate ştiutor. Asta e cheia răului şi a binelui. Asta e capul nefericirilor şi începutul noroacelor. E clar. E chiar prea clar. Căci noi am fi cerut să aflăm un lucru mai complicat poate, dar mai necesar. Anume: ce propune să se facă, practic, imediat, fiecare din aceşti profeţi politici! Nu un discurs cu citate şi precepte (că de asta ştie şi d. Stelian Popescu să facă. A propos! Aţi observat că domnul acesta refuză să mai vorbească altfel decât latineşte?) Nu declaraţii generale deci. Ci simple, negustoreşti, plate şi certe propuneri. Ni s’a servit în loc de o serie de abstracţii trufaşe şi sărace. Programul lor? «Ca tot Românul să fie bine şi România să prospere». L-au furat, ai naibii din Caragiale. Tot este el în actualitate. m. sb. ------------------0009----------------- Sărbătorirea cf-lui prof. N. lorga s primul ministru cu detia lorga în mijlocul mulțimei venite să-l sărbătorească ori la Academia de inalte studii comerciale UN DAR PI CARI Ml PUTIN ACCIPTA * 1 11 ..... D. Marius Theodorian-Carada a publicat în revista catolică «Irenikon» un mic studiu asupra problemei unirii bisericilor în România. D. M. T.—C. este un vechiu luptător pentru unirea catolicilor cu ortodocşii în forma *n care îl îndeamnă sufletul, să renunţăm noi ortodocşii la... schisma noastră. Expunerea de care 11c ocupăm e foarte împăciuitoare, am zice: prea! Căci toată biserica ortodoxă română nu e plină de cât de... unionişti. Unionist Bre» Fericitul Patriarh Miron, unionişti P. S. Lucian şi P. S. Iacov, unionist, Gala Galaction, şi P. S. Simedrea tot unionist. Iar la fel, părintele Moşoaia şi Nichifor Crainic, Onisifor Ghibu, şi, last not least, Codin Cernăianu. Da, da unionişti cu toţii. Până şi puţinătatea mea, cu toate că sunt aplecat spre sofismă şi paradiu. Să avem iertare. Spiritul de harţă, cată a fi, desigur, înlăturat din aceste discuţii, dar chiar aşa fără nici un fel de obiecţiune iarăş nu putem trece pe lângă afirmaţiile d-lui M. T.-C. Să vorbesc, deci, pentru «Cuvântul». Nu suntem unionişti. Categoric, nu. Recunoaştem că din toate bisericile schismatice cari se pretind a fi creştine, una singură mărturiseşte pe Christos, cea catolică. Cu una singură avem deci noi pravoslavnicii îngăduinţă a sta de vorbă, cu cea de la Borna. Dar de aci şi până la a spune că noi am putea sfârşi prin a recunoaşte pe «urmaşul Sfântului Petru» ca şef al bisericii noastre — să ne fie cu iertăciune — mai va! De altfel, din însuşi felul în care d. M. T.—C. pune problema se desprind argumente pentru noi. Noi am fi în schismă; şi ca atare ar trebui să fim mântuiţi. Dar să se procedeze încetişor cu noi. Că suntem cam sperioşi. Şi pe urmă avem o însuşire năsdrăvană: mistuim catolici. O constată instis autorul: nici o familie de catolici nu rezistă trei generaţii în ţara asta; pleacă — sau se pierd în massa... schismaticilor. De aceea d. M. T.—C. e prudent: nu vrea să ne catolicizeze aşa, dintr o dată, ci să ne pună în categoria uniţilor. Acuma, problema asta e mai complicată. Sunt în chiar cercurile catolice oameni cu totul serioşi şi catolici adevăraţi, cari condamnă uniatismul. II condamnă ea pe o forma hibridă, — şi pe bună dreptate. I). Carada *1 recomanda totuş. De ce? Pentru că d-sa gândeşte în toată trebuşoara asta politic, atunci când ar trebui să gândească religios. Există, pentru cei cari nu vor să admită istoria ca o componentă a realităţilor, un şablon de gândire: deosebirea fundamentală, de natură, dintre cult şi dogmă. Două realităţi între cari nu ar fi nici un fel de legătură. Poţi fi, adică, în speţă, catolic şi să faci slujba după ritul ortodox, după cum poţi fi ortodox şi să faci slujba după ritul catolic. Aşa îşi închipue treaba asta dumnealor. Şi atunci, vedeţi cum se simplifeă lucrurile: noi... schismaticii ortodocşi, să ne păstrăm toate ale noastre; că dacă a veni cineva să ne ceară a le schimba, cum suntem oameni buclucaşi s’ar putea să ne supărăm. Mai ales dacă ar fi vorba să devenim «letini» — care, cum se ştie, e în popor cuvânt de ocară. Dar ca să nu fim lăsaţi pierzării şi focului Glehenei, să recunoaştem supremaţia Papei de la Romna şi purcederea sfântului Duh «şi de la fiul». Atâta doară. Mărturisim că d. Marius Theodorian-Carada nu e interesant. Noi ne aşteptam să ne pună o problemă religioasă. D-sa—cum observarăm pune una politică: să recunoaştem pe Papa. «Filioque»? Nici asta nu ar fi, poate, pentru d-sa chiar aşa de important. Numai că dacă nu am mărturisi-o, nu ar vrea Prea Sfântul Părinte de noi! Manifestaţia d-lui M. T.C. ne-a bucurat totuş. Căci am cetit acolo lucruri pe cari noi nu le puteam scrie decât sub primejdia de a fi înfruntaţi dela Blaj. Am cetit anume că treceri individuale dela pravoslavia noastră la catolicism, fie şi sub forma unită, nu sunt de nădăjduit. Şi că dacă este o cale de urmat, — apoi aceea e desigur cea a înţelegerii cu căpeteniile. Preţioasă mărturisire în adevăr! Căci ea însemnează: nu încercaţi să-i convingeţi pe oameni a-şi lepăda legea, că e bucluc; încercaţi mai degrabă a vă înţelege cu ierarhia, care să vi-i dea pe toţi grămadă; dar, băgaţi de seamă, chiar când se va întâmpla asta, lăsaţi-i pe credincioşi în ale lor (d. Theodorian zice: nu vă atingeţi de cult); că altfel, te pomeneşti că se observă vânzarea, — şi iarăş s’ar putea să fie bucluc! ...D. Marius Theodorian-Carada mi-a făcut cinstea să mă socotească de bună credinţă. Nici eu nu-l cred altfel pe d-sa. Dar, raportându-mă la cele de mai sus, mi-aş îngădui, între oameni de bună credinţă o întrebare: Frumos e? Nae Ionescu CÂRŢI NOUI -opoc- IEAN H. VERHEILEN: Drept administrativ jurisprudenţial român „Dacă jurisprudenţa n’are prin ea însăşi valoarea unui isvor formal de reguli juridice, ea contribue deseori la înjghebarea unor astfel de isvoare alcătuind chiar unul din elemenetle esenţiale şi indispensabile ale acesteia”. Astfel se exprimă Gény în lucrarea sa „Mode d’interpretation et sources du droit privé positif» şi opiniunea sa este împărtăşită de întreaga doctrină juridică. Noi credem chiar că, apreciată astfel, se neglijează rolul principal pe care-l joacă jurisprudenţa , aceasta este azi prima forţă care pune în mişcare mecanismul de adaptare al dreptului faţă de condiţiunile sociale în continuă prefacere. Intr’o vreme, când aceste prefaceri urmează un ritm de complectă răsturnare, mlădierea astfel imprimată dreptului prezintă o utilitate netăgăduită ; iată de ce jurisprudenţa este, cu drept cuvânt, socotită adevărata parte vie a legei. Intâi a urmări manifestările acesteia prin şirul diferitelor hotărâri, înseamnă a reda viaţa însăşi a fiinţei juridice dintr’o ţară. Apreciată din acest punct de vedere, lucrarea d-lui conferenţiar Vermeulen ar prezintă un real interes chiar dacă n’ar fi singura de acest fel în materia dreptului nostru administrativ. Ori „Drept jurisprudenţial administrativ român” umple un gol de mult nesimţit în literatura juridică dela noi. Lucrarea d-lui Vermeulen este cea dintâiu care redă în mod complect şi clar (sinoptic chiar) jurisprudenţa administrativă românească. Şi nu se poate crede că a fost muncă uşoară găsirea unui fir conducător în labirintul legislaţiei noastre administrative. Exista oare o chestiune mai controversată ca acea a persoanelor morale, pe care autorul o expune în primulvolum apărut ! Câte reveniri, câte variaţii în concepţia jurisprudenţială a persoanelor juridice ! Fluctuaţii datorite atât împrejurărilor sociale cât, mai ales,variaţiilor de doctrină din jurul acestei chestiuni. Un exemplu, desvoltat în primul capitol al lucrării: diferitele asociaţiuni din vechiul drept românesc au avut nevoe de învoirea domnului pentru a fi recunoscute persoane morale. Este un aspect al cunoscutei controverse dintre partizanii realităţii persoanelor morale — dintre cari face parte şi autorul — şi teoreticianii ficţiunii. De la prima hotărâre asupra acestui punct — din 1880 — şi până la cea mai recentă — cea din 1915 — jurisprudenţa a şovăit între cele două sisteme pentru a hotărî ultima oară în sensul primei teorii. Mai departe autorul expune regimul creat prin secularizarea averilor mănăstireşti, în 1863. Adoptarea acestei legi a provocat o importantă controversă juridică: prin exproprierea averilor, cari aparţineau mănăstirilor, acestea au continuat a fi considerate ca persoane morale. Aceleaşi şovăeli de jurisprudenţa până în 1902 când secţiunile unite ale Curţii de Casaţie au hotărât că legea din 1863 nu a ridicat personalitatea juridică a mănăstirilor întrucât, confiscând averile acestora nu le-a interzis de a achiziţiona altele în viitor. Deci posibilitatea de a avea un patrimoniu a subzistat, ceeace este argumentul decisiv în decizia din 1909. Cu începere dela promulgarea codului nostru civil instanţele judecătoreşti s’au conformat teoriei ficţiunii hotărând, ori de câte ori chestiunea avenit înaintea lor, că personalitatea juridică nu poate fi acordată decât în baza unei legi. Concluzie complect eronată, crede autorul, deoarece această teorie asupra persoanelor morale presupune „o născocire abilă dar artificială, care neagă unele realităţi sociale” ce nu pot fi înlăturate. Ea contrazice astfel principiul neretroactivităţii legilor, dominant în legislaţia noastră civilă. Lucrarea citează numeroase cazuri judecate cu începere de la 1862 până în 1924. Printre acestea găsim câteva, extrem de interesante atât prin calitatea părţilor cât şi prin problema de drept desbătută. Este cazul cateralei Sf. Iosif din Bucureşti, cu ocazia căruia s a analizat problema personalităţii juridice a bisericilor; cazul cetelor de moşneni; chestiunea personalităţii juridice a comunităţilor streine, a epitropiilor (ca organe distincte de ministerul cultelor), a comunităţilor creştine din Dobrogea, a comitetelor şcolare, a facultăţilor, a obştilor, «universităţii» săseşti, etc. Analiza legii din 1924, asupra persoanelor morale fără scop lucrativ, este în acelaş timp o critică făţişă a teoriei ficţiuni consacrată de zisa lege. Căci conform dispoziţiunilor din 1924 o societate nu poate dobândi personalitatea morală decât în urma unei sentinţe judecătoreşti, care constată că această societate îndeplineşte condiţiunile cerute de lege, şi după ce diferitele înscrieri în registre au fost executate. Autorul consideră legea noastră retrogradă faţă de evoluţia doctrinei şi legislaţiilor streine. Majoritatea acestora — elveţiană, germană, spaniolă, etc. — recunosc azi personalitatea morală a ziselor societăţi, fără să fie nevoe de intervenţia autorităţii publice. Chiar legea românească face o importantă concesie realităţii persoanelor juridicie, când prevede ca singură sancţiune a neîndeplinirei formali(Citiţi continuarea în pagina II-a) In ţara viespoasă de peste Tisa, care totuşi mai continuă să se delea la provocări, să trimită broşu■i cu intercalări iredentiste în România, să demonstreze săptămânal din parlamentul său in contra graniţelor statolite prin tratatul de pace, să pună la cale alianţe ciudate, trăgând cu ochiul când la Anka■a când la Viena, la Berlin şi la Rona şi trimiţându-şi ofiţerii în deegaţie la d. Hindenburg, sunt pe cale lucruri vrednice de toată atenta. Cazanul fierbe, şi ceea ce se anunţă poate să fie de importanţă extremă, pentru că preludiul ei este un fenomen care precede întotdeauna schimbările catastrofale: anarhia, încă din zilele crahurilor bancare nemţeşti, Ungaria şi-a pierdut capul, oricât de mult oficialitatea sa a fost la înălţime. A urmat retragerea d-lui Bethlen, şi continuarea sistemului printr’un om care a fost — o spun ziarele maghiare — anume educat ca să ia acest fel de succesiune: contele Iuliu Karolyi. Schimbarea trebuia s’aducă, anumite precizări, anumite orientări noui, francofile, în politica externă, și o anumită demobilizare în interior. Clarificarea din politica externă n’a venit însă; parlamentul maghiar a devenit o arenă unde orientarea italofilă şi francofilă se dau aproape zilnic în spectacol, şi unde un matador austrofil pledează azi pentru o uniune vamală cu Viena, pentru ca mâine altul să şteargă impresia defavorabilă făcută la cei cu Anschlussul de la Berlin. In interior apoi «schimbarea de regim» a dus la un început de anarhizare ce demult putea fi prevăzut. Atentatul dela Biatorbagy a fost un început. S’a decretat legea marţială, s’au făcut executări care voiau să fie un memento, şi nu e — totuşi — săptămână să nu vină alte şi alte atentate: în contra unui tren la Eger, în contra altuia la Solnoc sau la Csaba, în amiaza mare în contra băncilor din Budapesta, şi aşa mai departe, săptămână de săptămână. Anarhizarea aceasta s’a ilustrat bizar săptămânile trecute prin conspiraţia pe care oficialitatea maghiară n’a reuşit să o prezinte străinătăţii — cum încercase în primul moment — ca o tovărăşie de bandiţi ce şi-au dat mâna ca sa se îmbogăţească prin jaf în mijlocul unei panici provocate. Explicaţiile ce-au urmat descoperilor care n’au fost încă toate comunicate, au dovedit că o nouă boală maghiară şi-a făcut apariţia. Lumea a fost apucată de epidemia bravadelor. Fusese educată în vederea unor voinicii iredentiste, şi fiindcă rândul acelora n’a mai venit, s’a apucat de voinicii la ea acasă. Cei cu atentatele, aşa cum se impune unor anarhişti. Ceilalţi, cu conspiraţiile, cu loviturile de stat. Vanay et Co., conspiratorii de deunăzi, nu sunt singurii, şi se pare că acţiunea lor mergea paralel, dacă nu împreună, cu o alta, pe care aceşti complotişti au căutat să o anticipeze. S’a arătat adică, dela lăciuma parlamentului unguresc, că în afară de sumedeniile de comploturi ce se ţes în Ungaria, se mai prepară unul, pentru ianuarie, al lui Gombos, ministrul de război. Iată stări de lucruri, cari nu sunt prea promiţătoare pentru o ţară feudală ameninţată în tot momentul de răzbunare a milioanelor flămânde. Unde va duce acest început de anarhie? Va duce desigur undeva, pentru că nebunia este generală, de jos și până sus de tot, noi avem o datorie: să fim întruni cu ochii la ele. Isaia Tofan Essa»îne=5=·—— ›î Pentru un bioucrat, nimic nu înseamnă mai mult ca sfânta ştampilă, sfânta condică de înregistrare şi sfântul tipic, care prezidează destinele lumii. Scoate-l pe biroucrat din aceste ape confuze de mister şi autoritate şi rămâne cea mai derutată făptură. Cu spaimă, bietul credincios al hârţoagelor, practicantul ritului numerelor de ordine, al salariului automatic plătit şi al linguşirii erarhice, va observa că există şi o viaţă extra-morală. Foarte vie, foarte neastâmpărată, dar care nu-şi trădează secretul decât după ce s’a epuizat. Bietul sgărăie hârtie, lipeşte-plicuri ştia că totul se face după un plan conceput, extrem de migălos. Că de nu porunceşte şeful, toate hârtiile se opresc prin saltare, neoperate, nedesfigurate. Când, iată că există oameni cari nu iscălesc o condică de prezenţă, nu fac trei plecăciuni obligatorii, şi totuşi trăiesc. Adesea chiar mai bine decât captivii formelor multiplicate la nesfârşit — mai bine decât pensionarii regulamentelor de tot soiul. Situaţia opoziţiei «ritmului nou» — nu a întregei opoziţii — nu diferă dacă aţi remarcat—de a biroueratului nedumerit. In ţară nu domneşte, desigur, belşugul. Există, motive de nemulţumire câte vreţi. Există, dacă nu întregi clase sociale nemulţumite, măcar clanuri. Aceste nemulţumiri nu le-a provocat însă «ritmul nou». Ci, criza generală şi criza specifică românească provocată tocmai de acei care se fac impresarii spectacolelor cu nemulţumiţi. Grijă venirii nevoile mulţimilor nu obsedează prea mult pe veşnicii opoziţionişti ai actualului regim. Ar fi un mijloc admirabil de agitaţie. Se feresc însă să-l agite prea mult. Fiindcă au ceva de ascuns în această privinţă. Ei se agită însă pe teme ceva mai vesele. Ce-i doare, când se face ceva este că nu «scrie» la cartea legii. Când se iau iniţiative pe care legea nu le putea prevede, deoarece în politică nu se pot întocmi calendare pe câte o sută de ani, opoziţioniştii de recentă dată, fâlfâie în văzduh un stindard al unei bătrâne şi vechi legalităţi. — Nu e bine, că nu scrie la carte. Şi ce tiu scrie în bucoavnele de noi întocmite, nu se cuvine să fie realizat! — afirmă el cu gravitate. In felul acesta — fără vrere — opoziţia aceasta de porunceală şi de inutilă sâcâială, face un imens serviciu regimului. Trădându-şi provenienţa ei biurocratică, formaţiunea ei biuroacratică, această opoziţie dovedeşte câtă încredere se poate pune în compătimirea ei, în făgăduelile ei de viitor. ...Nu scrie la carte cum procedează regimul. Se prea poate. Multe nu sunt prevăzute în tradiţia orală şi scrisă a eticei, a ierarhiei valorilor şi s’au putut totuşi realiza. (D. Tancred Constantinescu, de pildă, a fost ministru şi mai râvneşte să fie). Mai afirmă însă aceşti mucenici ai libertăţilor — aceiaşi cari până nai ieri aprobau toate samavolniciile, dacă nu le comiteau ei — că nu se respectă Constituţia. Aici, mentalitatea lor de birocraţi se împotmoleşte iremedieabil, iar reaua lor credinţă se învederează definitiv. Au respectat aceşti domni Constituţia, atunci când au avut putinţa? Dar