Cuventul, decembrie 1931 (Anul 7, nr. 2377-2404)

1931-12-08 / nr. 2384

MARŢI 8 DECEMBRIE 1931 ANUL Al VII-lea.­No.­­384. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Fasagiul Imobiliara) | 312145 DIRECtIa TELEFON 1­­­378110 REDRCim l 378log ADMINISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director: NAE IONESCU__________ ANUNCIURUE ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVANT­ULUI şi prin toate agenţiile de publicitate ■ Reprezentanţii diverselor partide de opoziţie au susţinut — cum, am arătat cu alt prilej — că se impune revenirea la vechea practică a con­stituţiei noastre, adică la guvernele de partid. Cerere foarte firească din partea unor oameni înscrişi în clu­burile şi în controalele acestor or­ganizaţii politice. Căci, doar, nu vo­­iau­ ca tocmai ei să renunţe la ceia ce constitue scopul lor esenţial, rostul lor de a fi: puterea. Sunt, însă, în afară de partide, cel puţin formal, gazete şi oameni cari se străduesc să dea acestor pretenţiuni ale partidelor un fel de suport ideologic. Aceştia neagă sau escamotează caracterul egoist al u­­nor asemenea reclamaţiuni şi în­cearcă să le aşeze într’un cadru de­­doctrină politică. Fiecare partid nu vrea puterea pentru el, ci pentru... democraţie. Se prăpădesc bieţii oa­meni după principiile revoluţiei franceze şi suferă cumplit toate chinurile infernului când văd că ma­rile, strălucitoarele, miraculoasele comandamente ale catehismului de­mocratic nu sunt lăsate să se valo­rifice pe meleagurile ţării. E adevărat că nici unul dintre partide nu se gândeşte să abando­neze pretenţia de a guverna în fa­voarea altuia. Dar şi asta se datoreş­­te numai ataşamentului lor nemăr­ginit, capabil, de toate sacrificiile, pentru democraţie. Căci fiecare par­tid se socoteşte unicul depozitar nu numai al capacităţii de guvernare, nu numai al patriotismului ci şi al ideologiei, practicei şi voinţei de­mocratice. Sar putea să existe scep­tici cari să nu creadă chiar aşa de mult in spiritul de sacrificiu ori în intransigenţa democratică a unora sau altora dintre aceste organizaţii şi cari să fie în măsură a arăta ne­gru pe alb şi fără multă osteneală cam la ce se reduc şi democraţia şi elanul acesta de imolaţiune al par­tidelor. Dar oamenii aceştia sunt de­claraţi «d’emblée» vrăjmaşi ai «ne­muritoarelor principii», călăi ai par­tidelor şi — horribile dictu — parti­zani ai dictaturii. Astăzi se pun, între altele, câteva probleme precise pentru societatea noastră. Soluţiile lor sunt indicate de anumite realităţi. In căutarea şi în formularea lor nu este nevoie de nici o formulă democratică, de nici unul din principiile şi metodele re­voluţiei franceze. Ci de bun simţ, de inteligenţă, de pricepere, de onesti­tate, de cunoaşterea stărilor de fapt, de capacitatea de a face legă­tură între evenimente şi a le desco­­peri sensul şi desfăşurările, de gri­jă pentru interesul obştei. Iată însu­şirile necesare pentru a aduce dez­legările necesare problemelor noas­tre. Ce are a face democraţia cu a­­ceste însuşiri. Fiindcă democrat poate să fie oricine, dar asta nu e o garanţie că posedă şi ceia ce îi tre­buie pentru a face faţă răspunderi­­lor guvernării. Bunul democrat în­să nu rămâne precum veţi vedea, nici­odată de căruţă. Când d. Duca făcea deunăzi în Cameră expunerea sa critică la a­­dresa de răspuns a Mesajului şi combătea în termeni aspri progra­mul şi munca guvernului, cineva la întrerupt cerându-i soluţii. Iar şeful nominal al partidului liberal a replicat că va prezenta soluţiile când va fi pe banca ministerială. A fost, fără îndoială, un răspuns de­mocratic. Fiindcă una din poruncile esenţiale ale democraţiei spune că este interzis unui partid să indice soluţii pentru alţii, ci să le păstre­ze în cel mai strict secret, cu orice risc al intereselor colective, pentru ziua când le va putea prin sine apli­ca de la locul puterii. Ele, partidele, ar fi dispuse la cea mai largă ge­nerozitate cu soluţiile, fiindcă ce partid n’are răspunsuri cu ghiotura la toate chestiunile, dar sunt osân­dite la acest sacru egoism de eter­nele, imuabilele şi implacabile co­mandamente ale mitului democra­tic. Cine este democrat va înţelege, desigur, cruda soartă a partidelor osândite de principii să n’aibă solu­ţii decât la guvern. Dar tot pârdalnica asta de demo­craţie sileşte bietele partide şi la al­­ te suferinţe mai grozave. Iată, de pildă, ce îndură nenorocitele cu bu­clucaşa lege a conversiunei. Necesi­tatea democratică de a nu supăra massele aducătoare de voturi le o­­bligă ca, cel puţin public, să se ros­tească favorabil conversiunei. Sunt însă alte nevoi cari le comandă s’o saboteze pe ascuns. Căci conversiu­nea nu e pe placul băncilor. Iar băncile au consilii de administraţie, împart darnice jetoane şi comisioa­ne, plătesc chiriile cluburilor, şi câ­te altele. Or partidele se compun din oameni, cari se împărtăşesc bucuroşi din aceste binefaceri bancare. De alt­fel democraţia nu interzice afaceri­le, Ba dimpotrivă. «Imbogăţiţi-vă» n’a fost oare lozinca unuia din cei dintâi şi mai hotărâtori pionieri ai democraţiei române. Astfel se şi explică, probabil, stă­ruitorul lor apel pentru revenirea la «vechea practică» a constituţiona­lismului nostru, recte a guvernări­lor de partid.- Căci oricum ar fi un guvern, de vreme ce el este emana­ţia unui partid, ipso facto este de­mocratic. Oricum ar cârmi-o, orice nesăbuinţe ar săvârşi şi orice mur­dării ar prilejui, el rămâne demo­cratic şi ca atare se cuvine spriji­nit şi lăudat. Şi apoi dacă democra­ţia n’ar ajunge prin partide la pu­tere, cum şi-ar putea altfel aplica soluţiile şi mai ales cum ar izbuti să realizeze atât de fericit pentru credincioşi ispititoarea lozincă de mai sus a unuia din părinţii demo­craţiei românei Guvern de partid, deci, domnilor, cât mai e vreme. Vladimir Ionescu Ca tot românul sâ fie binne... Aşa­dar s’a terminat discuţia la mesaj. La Cameră. Mai sunt vre-o două zile la Senat şi pe urmă vom fi lămuriţi. Căci se presupune că pentru a ne lămuri pe noi şi a se lămuri pe ei înşişi, douăzeci, trei­zeci de bărbaţi au rostit douăzeci, treizeci de discursuri, pentru care şi-au încasat regulate diurne şi re­­gidate aplauze. Citiţi stenogramele acestor dis­cursuri. Vă rog să observaţi că a­­ceastă proposiţiune este numai o inocentă figură de stil, nu un per­vers îndemn. Căci nici prin gând nu-mi trece că s’ar putea ceti ase­menea literatură. Vreau numai să vă rog acum la sfârşitul spectaco­lului, să treceţi repede în revistă tot ce s’a expus, criticat şi propus în această lungă discuţie la mesaj. Cetiţi deci aceste stenograme. Şi căutaţi o singură ideie — una sin­gură — şi svitaţi-o bine cu roşu şi trimiteţi-ne-o nonă în plic închis, ca să nu se piardă pe drum. Vom fi fericiţi să avem un asemenea do­cument, pe care noi l-am căutat a­­mănunţit şi inutil. Nu. Nici-o ideie originală, nici-o o­­biecţie critică serioasă, nici o pro­punere efectivă, practică. Numai imagini retorice, numai replici glu­meţe sau indignate, numai fleacuri politice, întoarse pe dos şi pe faţă. O ceată de «oameni politici» şi o puzderie de partide, au dat asaltul puterii, demonstrând savant de ce ne merge prost, de ce nu ne merge bine, de ce ninge afara, de ce se face război în Manciuria... Ş i fie­care a dovedit că toate s’ar schim­ba brusc, dacă s’ar schimba guver­nul şi ar veni în locul lui, el, vorbi­torul la mesaj, a toate ştiutor. Asta e cheia răului şi a binelui. Asta e capul nefericirilor şi începutul no­­roacelor. E clar. E chiar prea clar. Căci noi am fi cerut să aflăm un lucru mai complicat poate, dar mai necesar. Anume: ce propune să se facă, practic, imediat, fiecare din aceşti profeţi politici­! Nu un discurs cu citate şi precepte (că de asta ştie şi d. Stelian Popescu să facă. A propos! Aţi observat că domnul a­­cesta refuză să mai vorbească alt­fel decât latineşte?) Nu declaraţii generale deci. Ci simple, negus­toreşti, plate şi certe propuneri. Ni s’a servit în loc de o serie de abstracţii trufaşe şi sărace. Pro­gramul lor? «Ca tot Românul să fie bine şi România să prospere». L-au furat, ai naibii din Caragiale. Tot este el în actualitate. m. sb. ------------------0009-----------------­ Sărbătorirea cf-lui prof. N. lorga s primul ministru cu detia lorga în mijlocul m­ulțimei venite să-l sărbătorească ori la Academia de inalte studii comerciale UN DAR PI CARI Ml PUTIN ACCIPTA * 1 11 ..... D. Marius Theodorian-Carada a publicat în revista catolică «Ireni­­kon» un mic studiu asupra proble­mei unirii bisericilor în România. D. M. T.—C. este un vechiu luptă­tor pentru unirea catolicilor cu or­todocşii în forma *n care îl îndeam­nă sufletul, să renunţăm noi orto­docşii la... schisma noastră. Expunerea de care 11c ocupăm e foarte împăciuitoare, am zice: prea! Căci toată biserica ortodoxă româ­nă nu e plină de cât de... unionişti. Unionist Bre» Fericitul Patriarh Miron, unionişti P. S. Lucian şi P. S. Iacov, unionist, Gala Galaction, şi P. S. Simedrea tot unionist. Iar la fel,­­ părintele Moşoaia şi­ Nich­i­­for Crainic, Onisifor Ghibu, şi, last not least, Codin Cernăianu. Da, da unionişti cu toţii. Până şi puţinăta­tea mea, cu toate că sunt aplecat spre sofismă şi paradiu. Să avem iertare. Spiritul de har­­ţ­ă, cată a fi, desigur, înlăturat din aceste discuţii, dar chiar aşa fără nici un fel de obiecţiune iarăş nu putem trece pe lângă afirmaţiile d-lui M. T.-C. Să vorbesc, deci, pentru «Cuvân­tul». Nu suntem unionişti. Catego­ric, nu. Recunoaştem că din toate bisericile schismatice cari se pre­tind a fi creştine, una singură măr­turiseşte pe Christos, cea catolică. Cu una singură avem deci noi pra­voslavnicii îngăduinţă a sta de vor­bă, cu cea de la Borna. Dar de aci şi până la a spune că noi am putea sfârşi prin a recunoaşte pe «urma­şul Sfântului Petru» ca şef al bise­ricii noastre — să ne fie cu iertă­ciune — mai va! De altfel, din însuşi felul în care d. M. T.—C. pune problema se des­prind argumente pentru noi. Noi am fi în schismă; şi ca atare ar tre­bui să fim mântuiţi. Dar să se pro­cedeze încetişor cu noi. Că suntem cam sperioşi. Şi pe urmă avem o în­suşire năsdrăvană: m­istuim catoli­ci. O constată instis autorul: nici o familie de catolici nu rezistă trei generaţii în ţara asta; pleacă — sau se pierd în massa... schismaticilor. De aceea d. M. T.—C. e prudent: nu vrea să ne catolicizeze aşa, din­­tr o dată, ci să ne pună în categoria uniţilor. Acuma, problema asta e mai complicată. Sunt în chiar cer­curile catolice oameni cu totul se­rioşi şi catolici adevăraţi, cari con­damnă uniatismul. II condamnă ea pe o forma hibridă, — şi pe bună dreptate. I). Carada *1 recomanda totuş. De ce? Pentru că d-sa g­ândeş­te în toată trebuşoara asta politic, atunci când ar trebui să gândească religios. Există, pentru cei cari nu vor să admită istoria ca o componentă a realităţilor, un şablon de gândire: deosebirea fundamentală, de natură, dintre cult şi dogmă. Două realităţi între cari nu ar fi nici un fel de le­gătură. Poţi fi, adică, în speţă, ca­tolic şi să faci slujba după ritul or­todox, după cum poţi fi ortodox şi să faci slujba după ritul catolic. Aşa îşi închipue treaba asta dumnealor. Şi atunci, vedeţi cum se simplifeă lucrurile: noi... schisma­­ticii ortodocşi, să ne păstrăm toate ale noastre; că dacă a veni cineva să ne ceară a le schimba, cum sun­­tem oameni buclucaşi s’ar putea să ne supărăm. Mai ales dacă ar fi vorba să devenim «letini» — care, cum se ştie, e în popor cuvânt de ocară. Dar ca să nu fim­ lăsaţi pier­zării şi focului Gl­ehenei, să recu­noaştem supremaţia Papei de la Ro­mna şi purcederea sfântului Duh «şi de la fiul». Atâta doară. Mărturisim că d. Marius Theodo­­rian-Carada nu e interesant. Noi ne aşteptam să ne pună o problemă religioasă. D-sa—cum observarăm pune una politică: să recunoaştem pe Papa. «Filioque»? Nici asta nu ar fi, poate, pentru d-sa chiar aşa de important. Numai că dacă nu am mărturisi-o, nu ar vrea Prea Sfân­tul Părinte de noi! Manifestaţia d-lui M. T.­C. ne-a bucurat totuş. Căci am cetit acolo lucruri pe cari noi nu le puteam scrie decât sub primejdia de a fi în­fruntaţi dela Blaj. Am cetit anume că treceri individuale dela pravosla­­via noastră la catolicism, fie şi sub forma unită, nu sunt de nădăjduit. Şi că dacă este o cale de urmat, — apoi aceea e desigur cea a înţele­gerii cu căpeteniile. Preţioasă măr­turisire în adevăr! Căci ea însem­nează: nu încercaţi să-i convingeţi pe oameni a-şi lepăda legea, că e bucluc; încercaţi mai degrabă a vă înţelege cu ierarhia, care să vi-i dea pe toţi grămadă; dar, băgaţi de seamă, chiar când se va întâmpla asta, lăsaţi-i pe credincioşi în ale lor (d. Theodorian zice: nu vă atin­geţi de cult); că altfel, te pomeneşti că se observă vânzarea, — şi iarăş s’ar putea să fie bucluc! ...D. Marius Th­eodorian-Carada mi-a făcut cinstea să mă socoteas­că de bună credinţă. Nici eu nu-l cred altfel pe d-sa. Dar, raportân­­du-mă la cele de mai sus, m­i-aş în­gădui, între oameni de bună credin­ţă o întrebare: Frumos e? Nae Ionescu CÂRŢI NOUI -opoc- IEAN H. VERHEILEN: Drept administrativ jurisprudenţial român „Dacă jurisprudenţa n’are prin ea însăşi valoarea unui isvor formal de reguli juridice, ea contribue de­seori la înjghebarea unor astfel de isvoare alcătuind chiar unul din e­­lemenetle esenţiale şi indispensabile ale acesteia”. Astfel se exprimă Gény în lucrarea sa „Mode d’inter­­pretation et sources du droit privé positif» şi opiniunea sa este împăr­tăşită de întreaga doctrină juridică. Noi credem chiar că, apreciată astfel, se neglijează rolul principal pe care-l joacă jurisprudenţa , acea­sta este azi prima forţă care pune în mişcare mecanismul de adaptare al dreptului faţă de condiţiunile so­ciale în continuă prefacere. Intr’o vreme, când aceste prefa­ceri urmează un ritm de complectă răsturnare, mlădierea astfel impri­mată dreptului prezintă o utilitate netăgăduită ; iată de ce jurispruden­ţa este, cu drept cuvânt, socotită a­­devărata parte vie a legei. Intâi a urmări manifestările acesteia prin şirul diferitelor hotărâri, înseamnă a reda viaţa însăşi a fiinţei juridice dintr’o ţară. Apreciată din acest punct de ve­dere, lucrarea d-lui conferenţiar Vermeulen ar prezintă un real inte­res chiar dacă n’ar fi singura de acest fel în materia dreptului nos­tru administrativ. Ori „Drept juris­prudenţial administrativ român” umple un gol de mult nesimţit în literatura juridică dela noi. Lucra­rea d-lui Vermeulen este cea din­­tâiu care redă în mod complect şi clar (sinoptic chiar) jurisprudenţa administrativă românească. Şi nu se poate crede că a fost muncă uşoară găsirea unui fir con­ducător în labirintul legislaţiei noa­stre administrative. Exista oare o chestiune mai controversată ca a­­cea a persoanelor morale, pe care autorul o expune în primul­­volum apărut ! Câte reveniri, câte variaţii în concepţia jurisprudenţială a persoanelor juridice ! Fluctuaţii da­torite atât împrejurărilor sociale cât, mai ales,­­variaţiilor de doctri­nă din jurul acestei chestiuni. Un exemplu, desvoltat în primul capitol al lucrării: diferitele aso­­ciaţiuni din vechiul drept românesc au avut nevoe de învoirea domnului pentru a fi recunoscute persoane morale. Este un aspect al cunoscu­tei controverse dintre partizanii realităţii persoanelor morale — din­tre cari face parte şi autorul — şi teoreticianii ficţiunii. De la prima ho­tărâre asupra acestui punct — din 1880 — şi până la cea mai recentă — cea d­in 1915 — jurisprudenţa a şovăit între cele două sisteme pen­tru a hotărî ultima oară în sensul primei teorii. Mai departe autorul expune re­gimul creat prin secularizarea ave­rilor mănăstireşti, în 1863. Adoptarea acestei legi a provocat o importantă controversă juridică: prin exproprierea averilor, cari a­­parţineau mănăstirilor, acestea au continuat a fi considerate ca per­soane morale. Aceleaşi şovăeli de jurisprudenţa până în 1902 când secţiunile unite ale Curţii de Casa­ţie au hotărât că legea din 1863 nu a ridicat personalitatea juridică a mănăstirilor întrucât, confiscând a­­verile acestora nu le-a interzis de a achiziţiona altele în viitor. Deci posibilitatea de a avea un patrimo­niu a subzistat, ceeace este argu­mentul decisiv în decizia din 1909. Cu începere dela promulgarea co­dului nostru civil instanţele judecă­toreşti s’au conformat teoriei fic­ţiunii hotărând, ori de câte ori chestiunea a­­venit înaintea lor, că personalitatea juridică nu poate fi acordată decât în baza unei legi. Concluzie complect eronată, crede autorul, deoarece această teorie a­­supra persoanelor morale presupune „o născocire abilă dar artificială, care neagă unele realităţi sociale” ce nu pot fi înlăturate. Ea contra­zice astfel principiul neretroactivi­­tăţii legilor, dominant în legislaţia noastră civilă. Lucrarea citează numeroase cazu­ri judecate cu începere de la 1862 până în 1924. Printre acestea găsim câteva, extrem de interesante atât prin calitatea părţilor cât şi prin problema de drept desbătută. Este cazul cateralei Sf. Iosif din Bucureşti, cu ocazia căruia s a ana­lizat problema personalităţii juri­dice a bisericilor; cazul cetelor de moşneni; chestiunea personalităţii juridice a comunităţilor streine, a epitropiilor (ca organe distincte de ministerul cultelor), a comunităţilor creştine din Dobrogea, a comitete­lor şcolare, a facultăţilor, a obşti­lor, «universităţii» săseşti, etc. Analiza legii din 1924, asupra per­soanelor morale fără scop lucrativ, este în acelaş timp o critică făţişă a teoriei ficţiuni consacrată de zisa lege. Căci conform dispoziţiunilor din 1924 o societate nu poate do­bândi personalitatea morală decât în urma unei sentinţe judecătoreşti, care constată că această societate îndeplineşte condiţiunile cerute de lege, şi după ce diferitele înscrieri în registre au fost executate. Autorul consideră legea noastră retrogradă faţă de evoluţia doctri­nei şi legislaţiilor streine. Majori­tatea acestora — elveţiană, germa­nă, spaniolă, etc. — recunosc azi personalitatea morală a ziselor so­cietăţi, fără să fie nevoe de inter­venţia autorităţii publice. Chiar legea românească face o importan­tă concesie realităţii persoanelor juridicie, când prevede ca singură sancţiune a neîndeplinirei formali­(Citiţi continuarea în pagina II-a) In ţara viespoasă de peste Tisa, care totuşi mai continuă să se de­­lea la provocări, să trimită broşu­­■i cu intercalări iredentiste în Ro­­mânia, să demonstreze săptămânal din parlamentul său in­ contra gra­­niţelor statolite prin tratatul de pace, să pună la cale alianţe ciuda­­te, trăgând cu ochiul când la Anka­­■a când la Viena, la Berlin şi la Ro­na şi trimiţându-şi ofiţerii în de­­egaţie la d. Hindenburg, sunt pe cale lucruri vrednice de toată aten­ta. Cazanul fierbe, şi ceea ce se a­­nunţă poate să fie de importanţă ex­tremă, pentru că preludiul ei este un fenomen care precede întotdeau­­na schimbările catastrofale: anar­hia, încă din zilele crahurilor bancare nemţeşti, Ungaria şi-a pierdut ca­pul, oricât de m­ult oficialitatea sa a fost la înălţime. A urmat retrage­rea d-lui Bethlen, şi continuarea sis­temului printr’un om care a fost — o spun ziarele maghiare — anume educat ca să ia acest fel de succe­siune: contele Iuliu Karolyi. Schim­barea trebuia s’aducă, anumite pre­cizări, anumite orientări noui, fran­cofile, în politica externă, și­ o anu­mită demobilizare în interior. Clarificarea din politica externă n’a venit însă; parlamentul maghiar a devenit o arenă unde orientarea italofilă şi francofilă se dau aproa­pe zilnic în spectacol, şi unde un matador austrofil pledează azi pen­tru o uniune vamală cu Viena, pen­­tru ca mâine altul să şteargă impre­sia defavorabilă făcută la cei cu Anschlussul de la Berlin. In interior apoi «schimbarea de regim» a dus la un început de a­­narhizare ce demult putea fi pre­văzut. Atentatul dela Biatorbagy a fost un început. S’a decretat legea marţială, s’au făcut executări care voiau să fie un memento, şi nu e — totuşi — săptămână să nu vină alte şi­ alte atentate: în contra unui tren la Eger, în contra altuia la Solnoc sau la Csaba, în amiaza mare în con­tra băncilor din Budapesta, şi aşa mai departe, săptămână de săptă­mână. Anarhizarea aceasta s’a ilustrat bi­zar săptămânile trecute prin con­spiraţia pe care oficialitatea ma­ghiară n’a reuşit să o prezinte stră­inătăţii — cum încercase în primul moment — ca o tovărăşie de bandiţi ce şi-au dat mâna ca sa se îmbogă­ţească prin jaf în mijlocul unei pa­nici provocate. Explicaţiile ce-au urmat descope­­rilor care n’au fost încă toate co­municate, au dovedit că o nouă boa­lă maghiară şi-a făcut apariţia. Lu­mea a fost apucată de epidemia bra­vadelor. Fusese educată în vederea unor voinicii iredentiste, şi fiindcă rândul acelora n’a mai venit, s’a a­­pucat de voinicii la ea acasă. Cei cu atentatele, aşa cum se im­pune unor anarhişti. Ceilalţi, cu conspiraţiile, cu loviturile de stat. Vanay et Co., conspiratorii de deu­năzi, nu sunt singurii, şi se pare că acţiunea lor mergea paralel, dacă nu împreună, cu o alta, pe care a­­ceşti complotişti au căutat să o an­ticipeze. S’a arătat adică, dela lăc­iuma parlamentului unguresc, că în afară de sumedeniile de complo­turi ce se ţes în Ungaria, se mai prepară unul, pentru ianuarie, al lui Gombos, ministrul de război. Iată stări de lucruri, cari nu sunt prea promiţătoare pentru o ţară feu­dală ameninţată în tot momentul de răzbunare a milioanelor flămânde. Unde va duce acest început de anar­hie? Va duce desigur undeva, pen­tru că nebunia este generală, de jos și până sus de tot, noi avem o datorie: să fim întruni cu ochii la ele. Isaia Tofan Essa»în­e=5=·—— ›î Pentru un bioucrat, nimic nu în­seamnă mai mult ca sfânta ştampilă, sfânta condică de înregistrare şi sfântul tipic, care prezidează desti­nele lumii. Scoate-l pe biroucrat din aceste ape confuze de mister şi au­toritate şi­­ rămâne cea mai deru­tată făptură. Cu spaimă, bietul cre­dincios al hârţoagelor, practicantul ritului numerelor de ordine, al sala­riului automatic plătit şi al lingu­şirii erarh­ice, va observa că exis­tă şi o viaţă extra-morală. Foarte vie, foarte neastâmpărată, dar care nu-şi trădează secretul decât după ce s’a epuizat. Bietul sgărăie hârtie, lipeşte-plicuri ştia că totul se face după un plan conceput, extrem de migălos. Că de nu porunceşte şeful, toate hârtiile se opresc prin saltare, neoperate, nedesfigurate. Când, iată că există oameni cari nu iscălesc o condică de prezenţă, nu fac trei ple­căciuni obligatorii, şi totuşi trăiesc. Adesea chiar mai bine decât captivii formelor multiplicate la nesfârşit — mai bine decât pensionarii regula­mentelor de tot soiul. Situaţia opoziţiei «ritmului nou» — nu a întregei opoziţii — nu diferă dacă aţi remarcat—de a biroueratu­­lui nedumerit. In ţară nu domneşte, desigur, belşugul. Există, motive de nemulţumire câte vreţi. Există, dacă nu întregi clase sociale nemulţumi­te, măcar clanuri. Aceste nemulţu­miri nu le-a provocat însă «ritmul nou». Ci, criza generală şi criza spe­cifică românească provocată tocmai de acei care se fac impresarii spec­tacolelor cu nemulţumiţi. Grijă ven­irii nevoile mulţimilor nu obsedează prea mult­ pe veşnicii opoziţionişti ai actualului regim. Ar fi un mijloc admirabil de agitaţie. Se feresc însă să-l agite prea mult. Fiindcă au ce­va de ascuns în această privinţă. Ei se agită însă pe teme ceva mai ve­sele. Ce-i doare, când se face ceva este că nu «scrie» la cartea legii. Când se iau iniţiative pe care le­gea nu le putea prevede, deoarece în politică nu se pot întocmi calen­dare pe câte o sută de ani, opoziţio­­niştii de recentă dată, fâlfâie în văz­­­­duh un stindard al unei bătrâne şi vechi legalităţi. — Nu e bine, că nu scrie la carte. Şi ce tiu scrie în bucoavnele de noi întocmite, nu se cuvine să fie reali­zat! — afirmă el cu gravitate. In felul acesta — fără vrere — opoziţia aceasta de porunceală şi de inutilă sâcâială, face un imens ser­viciu regimului. Trădându-şi prove­nienţa ei biu­rocratică, formaţiunea ei biuroacrat­ică, această opoziţie do­vedeşte câtă încredere se poate pu­ne în compătimirea ei, în făgădue­­lile ei de viitor. ...Nu scrie la carte cum procedează regimul. Se prea poate. Multe nu sunt prevăzute în tradiţia orală şi scrisă a eticei, a ierarhiei valorilor şi s’au putut totuşi realiza. (D. Tan­­cred Constantinescu, de pildă, a fost ministru şi mai râvneşte să fie). Mai afirmă însă aceşti muceni­ci ai libertăţilor — aceiaşi cari până nai ieri aprobau toate samavolnicii­le, dacă nu le comiteau ei — că nu se respectă Constituţia. Aici, men­talitatea lor de bi­rocraţi se împot­moleşte iremedieabil, iar reaua lor credinţă se învederează definitiv. Au respectat aceşti domni Consti­tuţia, atunci când au avut putinţa? Dar

Next