Cuventul, ianuarie 1932 (Anul 8, nr. 2405-2434)

1932-01-15 / nr. 2418

ANUL AL VIlUca—No. »418, ft t DACI IA­Şl ADMINISTRAŢI At Bucureşti, Calea Victorei 43, etajul I Unitatea ptm Fasagiul Imobiliara) I 3iai45 JUECflfl TELEFON t­­ 378 to «£0BC|lfl l 378 pg aDMINISTRAţlR Fondator TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU_________| ANIIICIURILE $1 PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVANT­ULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Minunea dela Calele Şi iată că la Balcic, în golful de argint al Pontului, în zilele noas­tre şi aproape sub ochii noştri, se pregăteşte o minune, cu mult mai mare ca aceia care a făcut dintr’o schelă, de grâne şi pescărească, du­rată pe ruinile anticei Dionysopolis sau medievalei Carbona, un refu­giu de artă şi o colonie a visului. A fost, de bună seamă, şi aceasta tina din minunile câte se datoresc intuiţiei artiştilor şi perseverenţei unor spirite pe cât de dedate e­­lanurilor neverosimile, tot pe atâta şi de gospodare. Şi Balcicul acesta al pictorilor şi al scriitorilor a pă­truns în conştiinţa obştei româneşti, dimpreună cu pânzele, cu poemele şi cu scenariile epice, câte le-a ins­pirat. El a adus, însă, chiar şi ceva peste interpretarea locală a tezau­relor artistice. Cu Balcicul şi-a fă­cut drum în preocupările ultimilor ani, un ideal de politică maritimă, sau mai exact, o validare a rostu­rilor noastre la marea cea mare. O întrecere s’a pornit între aşezările terapeutice sau numai de vilegia­tură de pe coasta Mării Negre şi dacă, într’o bună zi, ceeace, în po­fida legendei şi pe temeiul unei ine­vitabile anagrame, am numit «le­pră» în loc de «perlă» se va reme­­tamorfoza, dacă, zic, într’o bună zi mlaştinile­­nesănătoase şi neecono­­mice ale diverselor Tehirghioluri vor ajunge să atragă şi mai ales să mulţumească, minunea se va datora în mare parte acestui nesecat isvor de minuni, care este Balcicul. Pentru ce, însă, minunea ce se pregă­teşte şi despre care dă de veste con­fratele «Neamul Românesc» le în­trece pe toate celelalte? Pentrucă ea rupe cu o întreagă tradiţie de nesocotire a celor spirituale şi a slu­jitorilor spiritualităţii în Ţara Ro­mânească. Pentrucă în locul unei atenţii parţiale din seria acelor fa­voruri pe sprânceană, cu care ne-au obişnuit toate edilităţile şi toate regimurile, se pune la cale şi pe o scară întinsă, una din acele fapte, menite să deschidă un capitol de istorie contemporană. Poate că, scriind în felul acesta, dăm pe faţă încă o bună parte din rezervele de naivitate cu care ne-a înzestrat Cel-de-Sus. Vrem, adică, să preci­zăm că nu vedem în minunea de la Balcic, talismanul a toate locuitor şi panaceul tuturor necazurilor bres­lei artiştilor din Ţara Românească. Departe de noi gândul acesta. Atâ­tea răni mai rămân încă deschise, pentru că opera de creaţie a celor miruiţi întru Artă, să se sbată în­tre reavoinţă şi neînţelegere. Dar nici putem trece peste caracterul excepţional şi peste semnificaţia u­­nui eveniment ca acela despre ca­re ne informează, cu ademenitoare preciziune, confratele nostru. Şi-acum, în ce stă această faptă neverosimilă şi cui se datoreşte? E vorba ca pe o întindere de pământ de circa 160 hectare, pe ţărmul mă­rii, între Balcic şi Tuzla, să fie îm­proprietăriţi sumedenie de artişti, scriitori, gazetari, în condiţiuni con­venabile, pentru că fiecare să-şi aibă vila în bătaia soarelui şi a brizei marine. Lucrările ar fi foarte a­­vansate, o campanie de fundaţiuni e studiată în amănunte, Primăria din Balcic, al cărei gospodar este profesorul Octavian Moşescu, pre­zidând, efectiv, şi generos, la aceas­tă operă, cu totul afară din comun. Cunoşteam ceva din proectul ce prinde să ia fiinţă la Balcic, sau mai corect cunoşteam pe sufletul a­­cestui proect, pe d. Octavian Mo­şescu, ale cărui iniţiative le-am ur­mărit întotdeauna, cu atenţia la care dânsele aveau dreptul, chiar în coloanele gazetei noastre. «Alma­nahul României June» din Viena şi campania pentru ridicarea unui monument, lui Eminescu, în Cluj, cicluri de conferinţe şi şezători la numeroase centre din ţară, prin anii 1924—1925, şi după aceia stărui­­toarea şi dificila activitate desfă­şurată în jurul «Universităţii Coas­tei de Argint» din Balcic, ziare, mo­nografii şi calendare locale, activi­tate culturală dezinteresată şi păti­mind de la oficialitatea îndărătnică tot ceea ce rutina poate să imagine­ze — iată câteva din titlurile aces­tui veritabil animator cultural, a­­cestui om de credinţă şi de faptă. De bună seamă, o minune de extin­dere a aceleia care se pune la cale la Balcic a topit în aceiaşi sforţare co­mună, mai multe energii şi, mai mul­te bune voinţe, decât ne este nouă dat a cunoaşte. Nu numai edilitatea lo­cală, dar şi ministerul de Domenii şi Casa Pădurilor şi poate şi alte instituţii de stat vor binemerita pentru concursul ce vor fi dat în colonia de artă ce se statorniceşte pe ţărmul mării, la Balcic. Totuşi, să ni se dea voie, în ziua când iz­bânda e în drum, să însemnăm în chip special, numele lui Octavian Moşescu, pentru idealismul care l-a animat, tot timpul. pentru stăruinţa de a fi bătut la toate porţile şi de a fi revenit chiar când a fost res­pins, pentru câtă energie a risipit în slujba unui vis îndrăzneţ. Ce proporţii vor lua toate aceste semne în sufletul slujitorilor Artei şi câte sentimente se vor lega de minunea de la Balcic, se poate de­duce din experienţa, redusă şi ur­gisită, a Sâmbetei de Sus, căminul înfiinţat de fostul ministru de do­menii Constantinescu. Poate că în meleagurile unde pătimeşte, până la revizuirea din urmă, căminul de la Sâmbăta să-i mai aline caznele la care opinia curentă l-a consa­crat. Cum să nu ne bucurăm, atunci, că un tânăr cărturar, ca d. Octavian Moşescu şi nu un om politic, un modest gospodar de urbe provin­cială şi nu un ministru cu ţara pe mân­ă, a izbutit să ducă la bun sfârşit unul din cele mai grandi­oase proecte ce se pot imagina,­în ziua de azi şi, pentru cam­ tradiţia e virgină, Perpessicius Un sătean, pe nume Rotiţă Rota­­rul, din Mâneciu-Ungureni, jud. Prahova, ne-a scris, mai demult, o lungă epistolă cu privire la cele ce se petrec în sfânta mănăstire Su­­sana. Scrisoarea lui Rotiţă Rotarul fusese uitată, pe fundul unui ser­tar. Iată însă că o maică din mă­năstirea cu pricina ne scrie, destăi­­nuindu-ne exact aceleaşi fapte pe cari ni le destăinuia şi scrisoarea lui Rotiţă. In mănăstirea de maici, Susana, s’a înfiinţat un cămin de orfane, strânse de pretutindeni. S’a înfiin­ţat anume pentru o nepoată a mai­cii stareţe, care obţinuse diploma de învăţătoare şi, pe deasupra (sau p pe ele di­gos) «­aflase har» înaintea (sau dinaintea) unei înalte feţe bi­sericeşti. Pentru ca nepoata să aibă post, s’a înfiinţat orfelinatul. Sub­venţionat de ministerul Sănătăţii. Dar din cauza totalei lipse de con­trol, orfanele de la Susana trăesc în­ cea mai înfricoşată mizerie. Hrană mizerabilă. Îmbrăcăminte de soiren­­ţe. Curăţenie­, nu se pomeneşte. O «covârşitoare râie şi o năvală de bube, care rod trupul tinerelor or­fane», a venit să pună vârf răului. Despre partea învăţăturii ce li se dă aci, orfanelor, iarăşi, situaţia nu-i mai puţin rea. S­tare­fia are două fete, într'un fel, mari,­ pe Ră­­diţa şi Ionica. Rădiţa dăscăleşte pe bietele orfane. După cum ne scrie săteanul din Ungureni, Rădiţa însă, fată focoasă şi frumoasă, «se ţine de iubit». (Şi, la drept’ vorbind, trebuşoara asta nu nu e rea. Dar, însă...). Prin părţile acele s’a pri­păşit un tânăr, aprig. «Domnişoa­ra rada a prins gelozie de acest tâ­năr, cred că a văzut ceva har la iei, că nu se deslipia de iei, ia venit şi soţia acestuia Concubin, au stat amândoi mai mult timp, care pleca la plimbare prin pădure cu soţia şi lădiţa fiind în ore de cursă nu mai avea răbdare să termine şi lăsa copii singuri şi pleca dupe iubitul iei, care era cu soţia lui, dar soţia nu zicea nimic din cauză că»... Câteodată i se întâmplă şi poci­­noguri domnişoarei învăţătoare. A­şa «Domnişoara rădiţa Călătorind la noi în comună, după Iubitul ei M. a fost întâmpinată de Soţia Prima­rului Corn. Măneci-Ungureni şi bă­tută rău, pentru că a ţinut relaţii şi cu soţul său, anume Primarul Comu­nei, M. Ungureni în această serie de bătae la câteva zile ia ţinut ca­lea şi maici Stariţei la care a să­rit so bată şi strigându-i prin co­mună că are casă de toleraţie». Cam asta ar fi viaţa duhovniceas­că din casele stăreţiei. Şi atunci ex­plicabil este halul de mizerie, de toate felurile, în care se sbat bietele orfane, strânse aci, ca să mai aibă şi nepoata stareţei şi o altă profesie. Unele din orfane au isbutit să fugă; cele mai multe n’au încotro s’apuce. Mitropolia tace. Ştie ea, stăreţia, cum se pot îmblânzi cerberii sau ciclopii dela mitropolie! Ger. In pag. III* O întorsătură senzaţio­nală în crima din Calea Griv­ei In pag. VII l­as Consiliul de miniştri TRATATIVELE »SOVIETELE Actualităţi Alattaeri a fost deschisă la Belgrad prima sesiune a Senatului, instituţie care funcţionează acum pen­tru prima oară in regatul vecin după Constituţia nouă dată Statului de regele Alexandru Un guvern... exotic Venerabilul nostru confrate, d. Constantin Baraibaşa, duce, după cum se ştie, împotriva re­gimului şi a vremurilor, o lup­tă per­sonală de precipitări ca­pricioase care demonstra că pa­siunea e, totuş,­pentru tempera­mentele alese, un isvor de per­petuă întinerire... Cel puţin în breasla noastră, a notarilor sen­sibilităţii şi pasiunii tuturor! Nu noi, confraţii mai tineri ai eminentului publicist, ne vom ridica împotriva unei asemenea reconfortante privelişti. Dimpo­trivă, vom găsi în tumultul ne­istovitului temperament al vene­rabilului breslaş un cordial o­­portun pentru oboselile şi scep­ticismul nostru prematur... Şi vom cita cu toată solemnita­tea datorită, rânduri ca cele semnate ori de Constantin Ba­­calbaşa,­­ anume: «întâia condiţie pentru ca un guvern să fie silit a face o ase­menea politică, este: guvernul să fie luat din ţară, iar nu din­­tr’o anticameră. «Parlamentarii să fie născuţi şi trăiţi în sânul ţinuturilor che­maţi să le reprezinte. In Came­ră şi în Senat să-i trimită voin­ţa populară, iar nu numai ca­priciul cinic al stăpânitorilor». Vasă zică, guvernul trebue luat din ţară... Se pare, deci, că d. Iorga şi colaboratorii săi sunt cam exotici. Refuzul de indige­nat cu care îi umileşte intere­santul colaborator al «Univer­sului» este, ori ce s’ar zice, o gă­selniţă polemică de cel mai im­presionant avânt. D. Iorga va fi având multe pă­cate, pe care, poate, faptul că noi ne-am născut şi-am trăit sub imperiul lui sufletesc, nu suntem în stare a le vedea. Dar, n'am bănuit niciodată că i s’ar putea contesta chiar cetăţenia morală în acfeastă la…’ Asaltatul, co­­vârşitul, jigonitul prim­-minis­­tru nu e nici măcar indigen. El nu e din «ţară». Vine de aiurea. D. Batal­başa nu e chiar cu totul lipsit de dreptate. Iorga vine de la catedră, de la Academie, din pădurile cărţilor lui, din înde­părtările unei cugetări ne­asi­milate la patria mumă, — în­­sfârşit dintre piscurile sălbatice ale unei activităţi de 40 ani în­chinate unei ţari ce a rămas me­reu... independentă de a noastră. «Ţara» reală a Românilor nu e în regiunile în care i-a plăcut să trăiască exoticul Iorga. Ţara aceea e în cluburile, cafenelele şi uliţele unde forfoteşte «opinia publică» şi unde se orânduesc carierile cuminţi ale oamenilor cu simţul politicii. Proba o face cea de a doua parte a omiliei confratelui nostru: «parlamen­tarii să fie născuţi şi trăiţi în sâ­nul ţinuturilor chemaţi să le re­­prezinte». Va să zică, nu o ţară ci numeroase, infinite ţări, atâ­tea câte interese locale şi clu­buri autonome de ambiţii hotăr­nicite sunt pe cuprinsul hărţii româneşti, care rămâne unitate şi întreg numai pentru un reto­ric articol de constituţie şi pen­tru nevoile festive ale sărbători­lor naţionale. Parlamentul pe care îl pretinde gustul de indi­­genare absolută a domnului Ba­calbaşa, ar trebui să fie un turn Babei al ambiţiilor şi calculelor mărunte, divizate până la vârful nasului celei mai reduse orga­nizaţii electorale. Este o preten­ţie cel puţin originală în aceste vremii!!! când de la concepţia parlamentului corporatist al domnului Mussolini până la cea exclusiv politică al ultimei de­mocraţii europene, concepţia germană, consultarea voinţei naţionale se face pe bază de tot mai întinsă suprafaţă,­prin in­tegrarea individului în masa de activitate productivă sau în cea de aspiraţie totală din care face parte. Pretutindeni se urmăreşte realizarea unei adunări naţionale cât mai independentă de îngusti­mea şi capriciul electorului limi­tat la nevoia şi pasiunea lui loca­lă, pentru a dobândi parlamente TOTAL REPREZENTATIVE de voinţă şi simţire solidară. Pentru aceia a sfărâmat Ducele Italiei Camera politică a vechiului re­gim; din aceleaş motive, când Germania a vrut să-şi dea o con­stituţie cel puţin teoretic demo­crată, a instituit votul universal pe întreaga ţară, desprinzând a­­proape în totul pe alegător de persoana alesului. Iată motive pentru care, cum spuserăm, găsim aşa de juvenil dezlănţuită pasiunea de opozi­ţie a aprigului nostru confrate. Ea nu face decât să demonstre­ze că în presă nu îmbătrâneşte nimeni în­deajuns ca să fie scu­tit de plăcerile şi farmecul gre­şelilor generoase. Dem. Theodorescu Evenimentele aeronautice ale anului 1931­­ Anul aviaţie 1931 a început cu raidul transoceanic al escadrilei ita­liene de hidroavioane, un eveni­ment aviatic dintre cele mai gran­dioase ale anului. Trecerea oceanu­lui din Europa în America de Sud a fost realizată, rând pe rând, de către 12 hidroavioane, însă pentru prima oară o escadrilă întreagă a reuşit să facă acest sbor. Escadra italiană, condusă de iniţiatorul şi organizatorul ei, generalul Balbo, ministrul aeronauticei italiene, a plecat din Bolama şi a făcut un raid de 10.000 klm. Secţiunea cea mai dificilă a raidului, circa 3000 klm., a fost distanţa între punctul de plecare Bolama şi Port Natal, a­­dică tocmai secţiunea de traversare a Atlanticului, care s-a efectuat în­tr'un sbor fără escală, în timp de 16 ore, cu o viteză medie de 185 klm. pe oră. Din cele 12 hidroavioa­ne plecate, 10 au sosit la Port Na­tal, restul de două suferind acciden­te la decolare. Cu toate pierderile şi sacrificiile aviaţiei italiene, rai­dul hidroavioanelor italiene consti­­tue un eveniment de seamă în isto­ria navigaţiei moderne aeriene cu care aviaţia italiană are motive se­rioase de a se mândri. La 12 ianuarie, aviatorul francez Lalouette a bătut recordul mondial de distanţă în linie dreaptă pentru avioanele de turism deţinut de căpi­tanul Wirth, cu un avion «Farman» de 95 m. p. El a plecat de pe aero­dromul Istres cu destinaţia Dakar, punct final al raidului. După 22 ore de zbor, din cauza timpului cu to­tul nefavorabil, a fost nevoit să a­­teriseze la 2600 klm. departe de lo­cul de plecare, ca a doua zi să-şi reia zborul de încă 1000 klm. până la Dakar. A străbate 3600 klm. cu un avion uşor de 95 m. p. nu e un fapt comun, ci o performanţă des­tul de frumoasă, datorită calităţi­lor excepţionale ale pilotului şi pro­gresului realizat în ultimul timp de aviaţia uşoară. In Martie, aviatoarea britanică Bruce a efectuat un raid aviatic în jurul lumei de 30.000 k­m. La 5 Aprilie, un avion pilotat de celebrul aviator francez căpitanul Costes şi având ca pasager pe d. Dumesnil, ministrul aviaţiei france­ze, a sburat de la Paris la Colombo- Bechar fără oprire, parcurgând 2700 k­m. în 16 ore. La 28 Aprilie, o patrulă de trei avioane româneşti şi-a luat sborul spre Pilsen, pentru a reprezenta a­­poi cu cinste culorile româneşti la tailleul internaţional de avioane şi la concursul de regularitate şi acro­baţie ce­ a avut loc acolo câteva zile mai târziu. Tot în Aprilie, avionul «Contele de la Vaulx», una dintre cele mai mari şi mai frumoase aeronave ro­mâneşti, pilotat de maiorul Burdu­­loiu şi având ca pasageri pe d. George Valentin Bibescu, locotenen­tul Beller şi mecanicul Hunt, a ple­cat de pe aerodromul din Bourget într’o călătorie de propagandă cu destinaţia Saigon-Indochina. Etape­le acestui voiaj erau de 1000—1200 k­m. şi atingeau următoarele loca­lităţi : Borna, Atena, Alep, Bagdad, Bassarah, Buchir, Iask, Jadpur, Allahabad, Calcutta, Rangon, Ban­kok, Saigon; la întoarcere, Delhi, Lahare, Alep, Constantinopol, Bu­cureşti. Poporul român, care a în­soţit acest sbor cu toată dragostea şi mândria sa, a primit la 18 Apri­lie trista veste că avionul, care pur­ta atât de falnic culorile româneşti (Citiţi continuarea în pagina II a) Legea advocaţilor A­veam intenţia să facem aici un studiu amănunţit al legii advocaţi­lor, de curând votată. Am fi dove­dit cu texte caracterul opresiv şi mobilul comercial al acestei legi. Renunţăm. Căci orice argumentare e de pri­sos. Statul nostru, ca orice stat bur­ghez, este în mâna advocaţilor. Ori e naiv să le ceri acestor oameni ca de la posturile lor de conducere (mi­nistru, senator, deputat...) să lucre­ze împotriva intereselor lor de breaslă. Cu protestul nostru şi fără el, legea rămâne. Să sperăm doar că practica zilnică o va atenua cel puţin în părţile ei cele mai absurde. Şi între aceste părţi absurde, regi­mul prevăzut advocaţilor stagiunei este cel dintâiu. Autorii legii au vrut să împiedi­ce accesul tinerilor în breaslă. Au vrut să facă din advocatură un mo­nopol. Şi au izbutit de minune. Căci pentru a deveni advocat, un tânăr trebue de azi încolo : 1) să fie licenţiat în drept, 2) să fie doc­tor în drept, 3) să facă un stagiu practic de trei ani ca secretar, 4) să treacă un examen de­ liberă practi­că. In total, un minimum de 8 , (opt) ani, în care timp , legea nu-i dă tâ­nărului candidat nici o posibilitate de traiu, absolut niciuna. Abia ieşit din facultate, doctorul în drept e silit să lucreze timp de trei ani, fără nic­iun drept perso­nal, fără nici-o iniţiativă personală, în serviciul unui advocat. El poar­tă atunci titlul pejorativ de stagiar (nici măcar «advocat-stagiar», ca să nu fie nici o urmă de confuzie). Legea ia toate măsurile ca «stagia­rul» să fie vizibil desemnat. De exemplu, articolul 51, cap. III, spu­ne «Decanatele vor libera stagiarilor «şi avocaţilor... cărţi de identitate... Advocatul-stagiar a semnat-o pentru că n'a avut înco­tro. Majoritarii actuali — advocaţi în mare parte — au moştenit-o de la majoritarii naţional-ţărănişti. «Lege de iniţiativă parlamentară» cum se zice. Dvs., d-le ministru, care nu sunteţi autorul acestei legi de strâmt interes profesional, îi cu­noaşteţi fără îndoială păcatele. Cel mai grav, regimul sălbatec creat stagiarilor, trebue remediat. Ştiţi că există în Bucureşti nu­mai, câteva sute de tineri stagiari, pentru care profesiunea de advocat e un supliciu şi exerciţiul ei zilnic, o zilnică degradare­­ îmi pare rău că trebue să întrebuinţez asemenea fraze patetice, dar ele au defectul de a fi adevărate. Sunt stagiari care lucrează sub «competanţa» unor ob­scuri maeştri fără procese, siliţi să le poarte servieta şi să le legene copiii, pentru 2000 de lei lunar. Căci asta e leafa («echitabila remunera­re» cum se exprimă angelic artico­lul 27 al legii) ăsta e salariul oficial al stagiarilor din Bucureşti: DOUA MII DE LEI. Dacă nu vă vine a crede, controlaţi. 2000 de lei, mai puţin adică decât un gardist, decât un birjar, decât o doică, decât un picolo. Şi pentru această sumă dră­cească i se cer stagiarului servicii dezonorante, care merg uneori până la domeniul casnic al maestrului. Preciziuni şi nume, dacă vreţi, se pot da. Nu socotiţi, d-le ministru al justi­ţiei, că un asemenea regim e de na­tură să-l demoralizeze pe debutant, să-l oblige la compromisuri peni­bile şi să creeze până la urmă o at­mosferă deplorabilă în breasla ad­vocaţilor ? Nu socotiţi că e vorba aici nu de soarta a cinci sute de tineri, ci de prestigiul unei profesiuni ? Justiţia n­r. 4 J n tm,/* nn rl A A AAO «CĂRŢILE DE IDENTITATE ALE ţârii se poate dezinteresa de aceas­tă problemă? Noi aşteptăm, cu hotărârea de a reveni, dacă va fi nevoe. AVOCAŢILOR SE VOR DEOSE­­BI DE ALE STAGIARILOR PRIN «DIMENSIUNI ŞI CULOARE». E limpede. Dar poate nu e destul de eficace. Autorul legii ar fi pu­tut să-i oblige pe stagiari să poarte bunăoară, spre o mai bună diferen­ţiere, belciuge în nas şi platane în buză. Ar fi fost un fericit element estetic într’o lege atât de neele­gantă, încolo legea cuprinde numai res­­tricţiuni. Stagiarul nu poate pleda. Stagiarul nu poate face acte de no­tariat... Stagiarul e obligat să fie conferinţe! (desigur — pentru ridi­carea moralului). Stagiarul e obli­gat să lucreze pentru asistenţa so­cială... Stagiarul e obligat şi stagia­rul nu poate. Iar spre a fi concişi să cităm art. 107 cap. VI. «Este interzis oricărei persoane «care nu are calitatea de advocat «sau apărător (deci şi stagiarului «care nici avocat şi nici apărător «nu este N. R.) a da în mod obici­­­nuit consultaţiuni juridice cu sau «fără plată, a redacta acte în justi­ţie, a executa acte sau sentinţe ju­­­decătoreşti, a face urmăriri asigu­­­rătoare ori definitive şi orice lu­­­crare de natură contencioasă». Văzând câte lucruri îi sunt inter­zise stagiarului, ne întrebăm ce a­­nume îi mai rămâne îngăduit ? Oare i-o fi permis să se dea pe ghiaţă ? Legea — generoasă — nu-i interzi­ce expres acest lucru, dar — cine ştie ? — printr’o abilă interpretare s’ar ajunge poate şi aici. Şi acum să lăsăm gluma. Domnule ministru de justiţie, re­gretatul dv. predecesor a semnat o lege care nu se poate să nu fi con- t trazis spiritul său de dreptate. Dar Mihail Sebastian O frontieră fără legătură cu ţara S’a scris în ziare de sute şi sute de ori despre părăsirea în care a fost lăsată de vre-o zece ani o re­giune dintre cele mai bogate şi mai importante ale României, regiunea de frontieră a Nădlacului, rămasă fără altă comunicaţie cu restul ţă­rii decât şoseaua ce o leagă cu A­­radul. Se ştie că din pricină că linia fe­rată Arad-Pecica-Nădlac o ia de la Pecica înainte peste porţiunea un­gurească, şi revenind la Nădlac ră­mâne pe pământ unguresc pentru că graniţa a fost astfel fixată încât staţia comunei româneşti cu peste 15 mii de locuitori rămâne la un­guri, Nădlacul şi toată regiunea sa a rămas cu singura cale de comu­nicaţie pomenită: şoseaua Aradu­lui, care din cauză c’a fost moşte­nită într’o stare precară şi mai ales din cauza prea marelui trafic, a a­­juns in scurtă vreme impractica­bilă.­­ Sau ridicat proteste peste protes­te în aceşti zece ani în contra stării acesteia a singurului drum de co­municaţie al frontierei dela Nădlac, dar toate au rămas zădarnice. Gu­vernele ce s’au perindat, n’au dat plângerilor nici o ascultare, încât în cele din urmă a trebuit să vină — acum un an — prefectura de ju­deţ, şi să ia asupra sa o sarcină ce nu era a ei, repararea şoselei, dacă locuitorii îi vin în ajutor cu lucrul şi cu cărăuşia. S’a reparat astfel o porţiune a şoselei, dar lucrurile au rămas apoi baltă, şi astăzi şoseaua Arad-Nădlac se află într’un hal cum n’a mai fost. Ca urmare, dela Cră­ciun s’a întrerupt orice comunicaţie. Nădlacul şi celelalte sate deservite de această şosea — în total vr'o 25—30 de mii de locuitori — au ră­mas dela Crăciun fără nici o legă­tură cu restul ţării. Casa Autono­mă a Monopolurilor a trebuit să lase regiunea fără tutun şi fără sare. Elevii nu s’au putut întoarce din vacanţă, iar locuitorii cari au trebuit să înfrunte pentru vr’o ne­voe imperioasă oricâte neplăceri ale călătoriei, au trebuit să facă în 7—8 ore cu autobusul un drum de 16 k­m. până la Pecica. Ştim că s’a promis din partea Ca­sei Drumurilor o reparare urgentă a acestei şosele naţionale, înscrisă în planul obligatoriu al trustului suedez. Când se va traduce promi­siunea în fapt ? I. T.

Next