Cuventul, ianuarie 1932 (Anul 8, nr. 2405-2434)
1932-01-15 / nr. 2418
ANUL AL VIlUca—No. »418, ft t DACI IAŞl ADMINISTRAŢI At Bucureşti, Calea Victorei 43, etajul I Unitatea ptm Fasagiul Imobiliara) I 3iai45 JUECflfl TELEFON t 378 to «£0BC|lfl l 378 pg aDMINISTRAţlR Fondator TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU_________| ANIIICIURILE $1 PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVANTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Minunea dela Calele Şi iată că la Balcic, în golful de argint al Pontului, în zilele noastre şi aproape sub ochii noştri, se pregăteşte o minune, cu mult mai mare ca aceia care a făcut dintr’o schelă, de grâne şi pescărească, durată pe ruinile anticei Dionysopolis sau medievalei Carbona, un refugiu de artă şi o colonie a visului. A fost, de bună seamă, şi aceasta tina din minunile câte se datoresc intuiţiei artiştilor şi perseverenţei unor spirite pe cât de dedate elanurilor neverosimile, tot pe atâta şi de gospodare. Şi Balcicul acesta al pictorilor şi al scriitorilor a pătruns în conştiinţa obştei româneşti, dimpreună cu pânzele, cu poemele şi cu scenariile epice, câte le-a inspirat. El a adus, însă, chiar şi ceva peste interpretarea locală a tezaurelor artistice. Cu Balcicul şi-a făcut drum în preocupările ultimilor ani, un ideal de politică maritimă, sau mai exact, o validare a rosturilor noastre la marea cea mare. O întrecere s’a pornit între aşezările terapeutice sau numai de vilegiatură de pe coasta Mării Negre şi dacă, într’o bună zi, ceeace, în pofida legendei şi pe temeiul unei inevitabile anagrame, am numit «lepră» în loc de «perlă» se va remetamorfoza, dacă, zic, într’o bună zi mlaştinilenesănătoase şi neeconomice ale diverselor Tehirghioluri vor ajunge să atragă şi mai ales să mulţumească, minunea se va datora în mare parte acestui nesecat isvor de minuni, care este Balcicul. Pentru ce, însă, minunea ce se pregăteşte şi despre care dă de veste confratele «Neamul Românesc» le întrece pe toate celelalte? Pentrucă ea rupe cu o întreagă tradiţie de nesocotire a celor spirituale şi a slujitorilor spiritualităţii în Ţara Românească. Pentrucă în locul unei atenţii parţiale din seria acelor favoruri pe sprânceană, cu care ne-au obişnuit toate edilităţile şi toate regimurile, se pune la cale şi pe o scară întinsă, una din acele fapte, menite să deschidă un capitol de istorie contemporană. Poate că, scriind în felul acesta, dăm pe faţă încă o bună parte din rezervele de naivitate cu care ne-a înzestrat Cel-de-Sus. Vrem, adică, să precizăm că nu vedem în minunea de la Balcic, talismanul a toate locuitor şi panaceul tuturor necazurilor breslei artiştilor din Ţara Românească. Departe de noi gândul acesta. Atâtea răni mai rămân încă deschise, pentru că opera de creaţie a celor miruiţi întru Artă, să se sbată între reavoinţă şi neînţelegere. Dar nici putem trece peste caracterul excepţional şi peste semnificaţia unui eveniment ca acela despre care ne informează, cu ademenitoare preciziune, confratele nostru. Şi-acum, în ce stă această faptă neverosimilă şi cui se datoreşte? E vorba ca pe o întindere de pământ de circa 160 hectare, pe ţărmul mării, între Balcic şi Tuzla, să fie împroprietăriţi sumedenie de artişti, scriitori, gazetari, în condiţiuni convenabile, pentru că fiecare să-şi aibă vila în bătaia soarelui şi a brizei marine. Lucrările ar fi foarte avansate, o campanie de fundaţiuni e studiată în amănunte, Primăria din Balcic, al cărei gospodar este profesorul Octavian Moşescu, prezidând, efectiv, şi generos, la această operă, cu totul afară din comun. Cunoşteam ceva din proectul ce prinde să ia fiinţă la Balcic, sau mai corect cunoşteam pe sufletul acestui proect, pe d. Octavian Moşescu, ale cărui iniţiative le-am urmărit întotdeauna, cu atenţia la care dânsele aveau dreptul, chiar în coloanele gazetei noastre. «Almanahul României June» din Viena şi campania pentru ridicarea unui monument, lui Eminescu, în Cluj, cicluri de conferinţe şi şezători la numeroase centre din ţară, prin anii 1924—1925, şi după aceia stăruitoarea şi dificila activitate desfăşurată în jurul «Universităţii Coastei de Argint» din Balcic, ziare, monografii şi calendare locale, activitate culturală dezinteresată şi pătimind de la oficialitatea îndărătnică tot ceea ce rutina poate să imagineze — iată câteva din titlurile acestui veritabil animator cultural, acestui om de credinţă şi de faptă. De bună seamă, o minune de extindere a aceleia care se pune la cale la Balcic a topit în aceiaşi sforţare comună, mai multe energii şi, mai multe bune voinţe, decât ne este nouă dat a cunoaşte. Nu numai edilitatea locală, dar şi ministerul de Domenii şi Casa Pădurilor şi poate şi alte instituţii de stat vor binemerita pentru concursul ce vor fi dat în colonia de artă ce se statorniceşte pe ţărmul mării, la Balcic. Totuşi, să ni se dea voie, în ziua când izbânda e în drum, să însemnăm în chip special, numele lui Octavian Moşescu, pentru idealismul care l-a animat, tot timpul. pentru stăruinţa de a fi bătut la toate porţile şi de a fi revenit chiar când a fost respins, pentru câtă energie a risipit în slujba unui vis îndrăzneţ. Ce proporţii vor lua toate aceste semne în sufletul slujitorilor Artei şi câte sentimente se vor lega de minunea de la Balcic, se poate deduce din experienţa, redusă şi urgisită, a Sâmbetei de Sus, căminul înfiinţat de fostul ministru de domenii Constantinescu. Poate că în meleagurile unde pătimeşte, până la revizuirea din urmă, căminul de la Sâmbăta să-i mai aline caznele la care opinia curentă l-a consacrat. Cum să nu ne bucurăm, atunci, că un tânăr cărturar, ca d. Octavian Moşescu şi nu un om politic, un modest gospodar de urbe provincială şi nu un ministru cu ţara pe mână, a izbutit să ducă la bun sfârşit unul din cele mai grandioase proecte ce se pot imagina,în ziua de azi şi, pentru cam tradiţia e virgină, Perpessicius Un sătean, pe nume Rotiţă Rotarul, din Mâneciu-Ungureni, jud. Prahova, ne-a scris, mai demult, o lungă epistolă cu privire la cele ce se petrec în sfânta mănăstire Susana. Scrisoarea lui Rotiţă Rotarul fusese uitată, pe fundul unui sertar. Iată însă că o maică din mănăstirea cu pricina ne scrie, destăinuindu-ne exact aceleaşi fapte pe cari ni le destăinuia şi scrisoarea lui Rotiţă. In mănăstirea de maici, Susana, s’a înfiinţat un cămin de orfane, strânse de pretutindeni. S’a înfiinţat anume pentru o nepoată a maicii stareţe, care obţinuse diploma de învăţătoare şi, pe deasupra (sau p pe ele digos) «aflase har» înaintea (sau dinaintea) unei înalte feţe bisericeşti. Pentru ca nepoata să aibă post, s’a înfiinţat orfelinatul. Subvenţionat de ministerul Sănătăţii. Dar din cauza totalei lipse de control, orfanele de la Susana trăesc în cea mai înfricoşată mizerie. Hrană mizerabilă. Îmbrăcăminte de soirenţe. Curăţenie, nu se pomeneşte. O «covârşitoare râie şi o năvală de bube, care rod trupul tinerelor orfane», a venit să pună vârf răului. Despre partea învăţăturii ce li se dă aci, orfanelor, iarăşi, situaţia nu-i mai puţin rea. Starefia are două fete, într'un fel, mari, pe Rădiţa şi Ionica. Rădiţa dăscăleşte pe bietele orfane. După cum ne scrie săteanul din Ungureni, Rădiţa însă, fată focoasă şi frumoasă, «se ţine de iubit». (Şi, la drept’ vorbind, trebuşoara asta nu nu e rea. Dar, însă...). Prin părţile acele s’a pripăşit un tânăr, aprig. «Domnişoara rada a prins gelozie de acest tânăr, cred că a văzut ceva har la iei, că nu se deslipia de iei, ia venit şi soţia acestuia Concubin, au stat amândoi mai mult timp, care pleca la plimbare prin pădure cu soţia şi lădiţa fiind în ore de cursă nu mai avea răbdare să termine şi lăsa copii singuri şi pleca dupe iubitul iei, care era cu soţia lui, dar soţia nu zicea nimic din cauză că»... Câteodată i se întâmplă şi pocinoguri domnişoarei învăţătoare. Aşa «Domnişoara rădiţa Călătorind la noi în comună, după Iubitul ei M. a fost întâmpinată de Soţia Primarului Corn. Măneci-Ungureni şi bătută rău, pentru că a ţinut relaţii şi cu soţul său, anume Primarul Comunei, M. Ungureni în această serie de bătae la câteva zile ia ţinut calea şi maici Stariţei la care a sărit so bată şi strigându-i prin comună că are casă de toleraţie». Cam asta ar fi viaţa duhovnicească din casele stăreţiei. Şi atunci explicabil este halul de mizerie, de toate felurile, în care se sbat bietele orfane, strânse aci, ca să mai aibă şi nepoata stareţei şi o altă profesie. Unele din orfane au isbutit să fugă; cele mai multe n’au încotro s’apuce. Mitropolia tace. Ştie ea, stăreţia, cum se pot îmblânzi cerberii sau ciclopii dela mitropolie! Ger. In pag. III* O întorsătură senzaţională în crima din Calea Grivei In pag. VII las Consiliul de miniştri TRATATIVELE »SOVIETELE Actualităţi Alattaeri a fost deschisă la Belgrad prima sesiune a Senatului, instituţie care funcţionează acum pentru prima oară in regatul vecin după Constituţia nouă dată Statului de regele Alexandru Un guvern... exotic Venerabilul nostru confrate, d. Constantin Baraibaşa, duce, după cum se ştie, împotriva regimului şi a vremurilor, o luptă personală de precipitări capricioase care demonstra că pasiunea e, totuş,pentru temperamentele alese, un isvor de perpetuă întinerire... Cel puţin în breasla noastră, a notarilor sensibilităţii şi pasiunii tuturor! Nu noi, confraţii mai tineri ai eminentului publicist, ne vom ridica împotriva unei asemenea reconfortante privelişti. Dimpotrivă, vom găsi în tumultul neistovitului temperament al venerabilului breslaş un cordial oportun pentru oboselile şi scepticismul nostru prematur... Şi vom cita cu toată solemnitatea datorită, rânduri ca cele semnate ori de Constantin Bacalbaşa, anume: «întâia condiţie pentru ca un guvern să fie silit a face o asemenea politică, este: guvernul să fie luat din ţară, iar nu dintr’o anticameră. «Parlamentarii să fie născuţi şi trăiţi în sânul ţinuturilor chemaţi să le reprezinte. In Cameră şi în Senat să-i trimită voinţa populară, iar nu numai capriciul cinic al stăpânitorilor». Vasă zică, guvernul trebue luat din ţară... Se pare, deci, că d. Iorga şi colaboratorii săi sunt cam exotici. Refuzul de indigenat cu care îi umileşte interesantul colaborator al «Universului» este, ori ce s’ar zice, o găselniţă polemică de cel mai impresionant avânt. D. Iorga va fi având multe păcate, pe care, poate, faptul că noi ne-am născut şi-am trăit sub imperiul lui sufletesc, nu suntem în stare a le vedea. Dar, n'am bănuit niciodată că i s’ar putea contesta chiar cetăţenia morală în acfeastă la…’ Asaltatul, covârşitul, jigonitul prim-ministru nu e nici măcar indigen. El nu e din «ţară». Vine de aiurea. D. Batalbaşa nu e chiar cu totul lipsit de dreptate. Iorga vine de la catedră, de la Academie, din pădurile cărţilor lui, din îndepărtările unei cugetări neasimilate la patria mumă, — însfârşit dintre piscurile sălbatice ale unei activităţi de 40 ani închinate unei ţari ce a rămas mereu... independentă de a noastră. «Ţara» reală a Românilor nu e în regiunile în care i-a plăcut să trăiască exoticul Iorga. Ţara aceea e în cluburile, cafenelele şi uliţele unde forfoteşte «opinia publică» şi unde se orânduesc carierile cuminţi ale oamenilor cu simţul politicii. Proba o face cea de a doua parte a omiliei confratelui nostru: «parlamentarii să fie născuţi şi trăiţi în sânul ţinuturilor chemaţi să le reprezinte». Va să zică, nu o ţară ci numeroase, infinite ţări, atâtea câte interese locale şi cluburi autonome de ambiţii hotărnicite sunt pe cuprinsul hărţii româneşti, care rămâne unitate şi întreg numai pentru un retoric articol de constituţie şi pentru nevoile festive ale sărbătorilor naţionale. Parlamentul pe care îl pretinde gustul de indigenare absolută a domnului Bacalbaşa, ar trebui să fie un turn Babei al ambiţiilor şi calculelor mărunte, divizate până la vârful nasului celei mai reduse organizaţii electorale. Este o pretenţie cel puţin originală în aceste vremii!!! când de la concepţia parlamentului corporatist al domnului Mussolini până la cea exclusiv politică al ultimei democraţii europene, concepţia germană, consultarea voinţei naţionale se face pe bază de tot mai întinsă suprafaţă,prin integrarea individului în masa de activitate productivă sau în cea de aspiraţie totală din care face parte. Pretutindeni se urmăreşte realizarea unei adunări naţionale cât mai independentă de îngustimea şi capriciul electorului limitat la nevoia şi pasiunea lui locală, pentru a dobândi parlamente TOTAL REPREZENTATIVE de voinţă şi simţire solidară. Pentru aceia a sfărâmat Ducele Italiei Camera politică a vechiului regim; din aceleaş motive, când Germania a vrut să-şi dea o constituţie cel puţin teoretic democrată, a instituit votul universal pe întreaga ţară, desprinzând aproape în totul pe alegător de persoana alesului. Iată motive pentru care, cum spuserăm, găsim aşa de juvenil dezlănţuită pasiunea de opoziţie a aprigului nostru confrate. Ea nu face decât să demonstreze că în presă nu îmbătrâneşte nimeni îndeajuns ca să fie scutit de plăcerile şi farmecul greşelilor generoase. Dem. Theodorescu Evenimentele aeronautice ale anului 1931 Anul aviaţie 1931 a început cu raidul transoceanic al escadrilei italiene de hidroavioane, un eveniment aviatic dintre cele mai grandioase ale anului. Trecerea oceanului din Europa în America de Sud a fost realizată, rând pe rând, de către 12 hidroavioane, însă pentru prima oară o escadrilă întreagă a reuşit să facă acest sbor. Escadra italiană, condusă de iniţiatorul şi organizatorul ei, generalul Balbo, ministrul aeronauticei italiene, a plecat din Bolama şi a făcut un raid de 10.000 klm. Secţiunea cea mai dificilă a raidului, circa 3000 klm., a fost distanţa între punctul de plecare Bolama şi Port Natal, adică tocmai secţiunea de traversare a Atlanticului, care s-a efectuat într'un sbor fără escală, în timp de 16 ore, cu o viteză medie de 185 klm. pe oră. Din cele 12 hidroavioane plecate, 10 au sosit la Port Natal, restul de două suferind accidente la decolare. Cu toate pierderile şi sacrificiile aviaţiei italiene, raidul hidroavioanelor italiene constitue un eveniment de seamă în istoria navigaţiei moderne aeriene cu care aviaţia italiană are motive serioase de a se mândri. La 12 ianuarie, aviatorul francez Lalouette a bătut recordul mondial de distanţă în linie dreaptă pentru avioanele de turism deţinut de căpitanul Wirth, cu un avion «Farman» de 95 m. p. El a plecat de pe aerodromul Istres cu destinaţia Dakar, punct final al raidului. După 22 ore de zbor, din cauza timpului cu totul nefavorabil, a fost nevoit să ateriseze la 2600 klm. departe de locul de plecare, ca a doua zi să-şi reia zborul de încă 1000 klm. până la Dakar. A străbate 3600 klm. cu un avion uşor de 95 m. p. nu e un fapt comun, ci o performanţă destul de frumoasă, datorită calităţilor excepţionale ale pilotului şi progresului realizat în ultimul timp de aviaţia uşoară. In Martie, aviatoarea britanică Bruce a efectuat un raid aviatic în jurul lumei de 30.000 km. La 5 Aprilie, un avion pilotat de celebrul aviator francez căpitanul Costes şi având ca pasager pe d. Dumesnil, ministrul aviaţiei franceze, a sburat de la Paris la Colombo- Bechar fără oprire, parcurgând 2700 km. în 16 ore. La 28 Aprilie, o patrulă de trei avioane româneşti şi-a luat sborul spre Pilsen, pentru a reprezenta apoi cu cinste culorile româneşti la tailleul internaţional de avioane şi la concursul de regularitate şi acrobaţie ce a avut loc acolo câteva zile mai târziu. Tot în Aprilie, avionul «Contele de la Vaulx», una dintre cele mai mari şi mai frumoase aeronave româneşti, pilotat de maiorul Burduloiu şi având ca pasageri pe d. George Valentin Bibescu, locotenentul Beller şi mecanicul Hunt, a plecat de pe aerodromul din Bourget într’o călătorie de propagandă cu destinaţia Saigon-Indochina. Etapele acestui voiaj erau de 1000—1200 km. şi atingeau următoarele localităţi : Borna, Atena, Alep, Bagdad, Bassarah, Buchir, Iask, Jadpur, Allahabad, Calcutta, Rangon, Bankok, Saigon; la întoarcere, Delhi, Lahare, Alep, Constantinopol, Bucureşti. Poporul român, care a însoţit acest sbor cu toată dragostea şi mândria sa, a primit la 18 Aprilie trista veste că avionul, care purta atât de falnic culorile româneşti (Citiţi continuarea în pagina II a) Legea advocaţilor Aveam intenţia să facem aici un studiu amănunţit al legii advocaţilor, de curând votată. Am fi dovedit cu texte caracterul opresiv şi mobilul comercial al acestei legi. Renunţăm. Căci orice argumentare e de prisos. Statul nostru, ca orice stat burghez, este în mâna advocaţilor. Ori e naiv să le ceri acestor oameni ca de la posturile lor de conducere (ministru, senator, deputat...) să lucreze împotriva intereselor lor de breaslă. Cu protestul nostru şi fără el, legea rămâne. Să sperăm doar că practica zilnică o va atenua cel puţin în părţile ei cele mai absurde. Şi între aceste părţi absurde, regimul prevăzut advocaţilor stagiunei este cel dintâiu. Autorii legii au vrut să împiedice accesul tinerilor în breaslă. Au vrut să facă din advocatură un monopol. Şi au izbutit de minune. Căci pentru a deveni advocat, un tânăr trebue de azi încolo : 1) să fie licenţiat în drept, 2) să fie doctor în drept, 3) să facă un stagiu practic de trei ani ca secretar, 4) să treacă un examen de liberă practică. In total, un minimum de 8 , (opt) ani, în care timp , legea nu-i dă tânărului candidat nici o posibilitate de traiu, absolut niciuna. Abia ieşit din facultate, doctorul în drept e silit să lucreze timp de trei ani, fără niciun drept personal, fără nici-o iniţiativă personală, în serviciul unui advocat. El poartă atunci titlul pejorativ de stagiar (nici măcar «advocat-stagiar», ca să nu fie nici o urmă de confuzie). Legea ia toate măsurile ca «stagiarul» să fie vizibil desemnat. De exemplu, articolul 51, cap. III, spune «Decanatele vor libera stagiarilor «şi avocaţilor... cărţi de identitate... Advocatul-stagiar a semnat-o pentru că n'a avut încotro. Majoritarii actuali — advocaţi în mare parte — au moştenit-o de la majoritarii naţional-ţărănişti. «Lege de iniţiativă parlamentară» cum se zice. Dvs., d-le ministru, care nu sunteţi autorul acestei legi de strâmt interes profesional, îi cunoaşteţi fără îndoială păcatele. Cel mai grav, regimul sălbatec creat stagiarilor, trebue remediat. Ştiţi că există în Bucureşti numai, câteva sute de tineri stagiari, pentru care profesiunea de advocat e un supliciu şi exerciţiul ei zilnic, o zilnică degradare îmi pare rău că trebue să întrebuinţez asemenea fraze patetice, dar ele au defectul de a fi adevărate. Sunt stagiari care lucrează sub «competanţa» unor obscuri maeştri fără procese, siliţi să le poarte servieta şi să le legene copiii, pentru 2000 de lei lunar. Căci asta e leafa («echitabila remunerare» cum se exprimă angelic articolul 27 al legii) ăsta e salariul oficial al stagiarilor din Bucureşti: DOUA MII DE LEI. Dacă nu vă vine a crede, controlaţi. 2000 de lei, mai puţin adică decât un gardist, decât un birjar, decât o doică, decât un picolo. Şi pentru această sumă drăcească i se cer stagiarului servicii dezonorante, care merg uneori până la domeniul casnic al maestrului. Preciziuni şi nume, dacă vreţi, se pot da. Nu socotiţi, d-le ministru al justiţiei, că un asemenea regim e de natură să-l demoralizeze pe debutant, să-l oblige la compromisuri penibile şi să creeze până la urmă o atmosferă deplorabilă în breasla advocaţilor ? Nu socotiţi că e vorba aici nu de soarta a cinci sute de tineri, ci de prestigiul unei profesiuni ? Justiţia nr. 4 J n tm,/* nn rl A A AAO «CĂRŢILE DE IDENTITATE ALE ţârii se poate dezinteresa de această problemă? Noi aşteptăm, cu hotărârea de a reveni, dacă va fi nevoe. AVOCAŢILOR SE VOR DEOSEBI DE ALE STAGIARILOR PRIN «DIMENSIUNI ŞI CULOARE». E limpede. Dar poate nu e destul de eficace. Autorul legii ar fi putut să-i oblige pe stagiari să poarte bunăoară, spre o mai bună diferenţiere, belciuge în nas şi platane în buză. Ar fi fost un fericit element estetic într’o lege atât de neelegantă, încolo legea cuprinde numai restricţiuni. Stagiarul nu poate pleda. Stagiarul nu poate face acte de notariat... Stagiarul e obligat să fie conferinţe! (desigur — pentru ridicarea moralului). Stagiarul e obligat să lucreze pentru asistenţa socială... Stagiarul e obligat şi stagiarul nu poate. Iar spre a fi concişi să cităm art. 107 cap. VI. «Este interzis oricărei persoane «care nu are calitatea de advocat «sau apărător (deci şi stagiarului «care nici avocat şi nici apărător «nu este N. R.) a da în mod obicinuit consultaţiuni juridice cu sau «fără plată, a redacta acte în justiţie, a executa acte sau sentinţe judecătoreşti, a face urmăriri asigurătoare ori definitive şi orice lucrare de natură contencioasă». Văzând câte lucruri îi sunt interzise stagiarului, ne întrebăm ce anume îi mai rămâne îngăduit ? Oare i-o fi permis să se dea pe ghiaţă ? Legea — generoasă — nu-i interzice expres acest lucru, dar — cine ştie ? — printr’o abilă interpretare s’ar ajunge poate şi aici. Şi acum să lăsăm gluma. Domnule ministru de justiţie, regretatul dv. predecesor a semnat o lege care nu se poate să nu fi con- t trazis spiritul său de dreptate. Dar Mihail Sebastian O frontieră fără legătură cu ţara S’a scris în ziare de sute şi sute de ori despre părăsirea în care a fost lăsată de vre-o zece ani o regiune dintre cele mai bogate şi mai importante ale României, regiunea de frontieră a Nădlacului, rămasă fără altă comunicaţie cu restul ţării decât şoseaua ce o leagă cu Aradul. Se ştie că din pricină că linia ferată Arad-Pecica-Nădlac o ia de la Pecica înainte peste porţiunea ungurească, şi revenind la Nădlac rămâne pe pământ unguresc pentru că graniţa a fost astfel fixată încât staţia comunei româneşti cu peste 15 mii de locuitori rămâne la unguri, Nădlacul şi toată regiunea sa a rămas cu singura cale de comunicaţie pomenită: şoseaua Aradului, care din cauză c’a fost moştenită într’o stare precară şi mai ales din cauza prea marelui trafic, a ajuns in scurtă vreme impracticabilă. Sau ridicat proteste peste proteste în aceşti zece ani în contra stării acesteia a singurului drum de comunicaţie al frontierei dela Nădlac, dar toate au rămas zădarnice. Guvernele ce s’au perindat, n’au dat plângerilor nici o ascultare, încât în cele din urmă a trebuit să vină — acum un an — prefectura de judeţ, şi să ia asupra sa o sarcină ce nu era a ei, repararea şoselei, dacă locuitorii îi vin în ajutor cu lucrul şi cu cărăuşia. S’a reparat astfel o porţiune a şoselei, dar lucrurile au rămas apoi baltă, şi astăzi şoseaua Arad-Nădlac se află într’un hal cum n’a mai fost. Ca urmare, dela Crăciun s’a întrerupt orice comunicaţie. Nădlacul şi celelalte sate deservite de această şosea — în total vr'o 25—30 de mii de locuitori — au rămas dela Crăciun fără nici o legătură cu restul ţării. Casa Autonomă a Monopolurilor a trebuit să lase regiunea fără tutun şi fără sare. Elevii nu s’au putut întoarce din vacanţă, iar locuitorii cari au trebuit să înfrunte pentru vr’o nevoe imperioasă oricâte neplăceri ale călătoriei, au trebuit să facă în 7—8 ore cu autobusul un drum de 16 km. până la Pecica. Ştim că s’a promis din partea Casei Drumurilor o reparare urgentă a acestei şosele naţionale, înscrisă în planul obligatoriu al trustului suedez. Când se va traduce promisiunea în fapt ? I. T.