Cuventul, iunie 1932 (Anul 8, nr. 2553-2581)
1932-06-01 / nr. 2553
ANUL AL VHMea. No. 2553, 8 PAGINI 3 LEI (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) Fee'aci la SC Administraţia DU£ilitE$Trie»lea Victoriei 4«, etajul I ( 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia v 378/03 Administraţia Fondator: Director: TITUS ENACOVICI MAE IONESCU AliilNCUIRNE I ÎÎIUCS® ■te primesc lfi ADPHNISmAM „ClVANTOLin“ TaTxa de tranche pitHtS Innunirar conform aproMrd bîr. Ofen. P. I. Ko. 69.196/932. Trista greşeală de la Ateneu Cine e destul de istovit de propria-i amărăciune ca să nu se tulbure ascultnd suferinţa, cu deosebire aspră, a muncitorilor catedrei ! Şi cine nu le-ar legitima orice strigăt de suferinţă ? Cu o condiţie: ca acest strigăt să nu împrumute, pentru a se face auzit, guri străine, şi mai ales, guri compromiţătoare. Aşteptam, deci, să se înfăţişeze la Ateneul Român, Duminecă dimineaţă în formele de demnitate pe cari educatorii naţiei nu trebuie să le gonească din firea lor nici în suferinţă, ci cauză dinainte câştigată în judecata opiniei publice. Ar fi fost deajuns să auzim, — fără elocinţa grozavă şi inutilă, împrumutată de la cluburile de opoziţie, — ceia ce doare în adevăr pe bieţii dascăli. In special, ar fi fost frumos, ar fi fost necesar — ar fi fost, mai ales, convingător — ca să vorbească la Ateneu oameni fără “nume», vreau să spun fără reputaţie de întruniri. Simple dar impunătoare glasuri de dascăli reali, de dascăli fără alte îndeletniciri şi onoruri (mai mult sau mai puţin onorabile) decât catedra: iată ce se cădea să se ridice în congresul zis al corpului didactic. Şi, fiindcă vorba cea mai repetată a fost Duminecă: flămânzirea, — ei bine, s’ar fi cuvenit să vorbească în adevăr flămânzii. Flămânzii de pâine, cari există spre durerea şi umilinţa ţării. Nu flămânzii de procopseală, cari se oferă să plângă pentru ceilalţi, — spre ruşinea şi degradarea învăţământului ! Să fi vorbit la Ateneu necunoscuţii de pe întinsul trist al şcoalii naţionale, — nevoiaşii aceia admirabili cari îşi mărginesc viaţa în lumea, aşa de mică dar aşa de augustă, a cărţii propovăduite. Ei, dascălii fără matriculă de club, fără aspiraţii parlamentare, fără regisuri suspecte de asociaţii supra-patriotice, ei trebuiau să ceară dreptul exclusiv de a spune ţării suferinţa dăscălimei. Dările de seamă ale ziarelor ar fi avut, astfel, să înregistreze oratori pe cari colegii noştrii de reportaj să nu-i fi cunoscut de cum apăreau la tribună.. Nume noui, proaspete şi, prin aceasta, autorizate să reprezinte dreptatea curată, care n’a trecut pe la uzina de laminare a vreunui club politic Şi fiindcă dascălii n’au avut prudenţa elementară de a orândui această higiena a congresului lor, adunarea de la Ateneu s’a transformat într’unul din scandalurile cele mai inutile şi mai antipatice ale cremei acesteia aşa de mănoasă, totuşi, în scandaluri de tot felul. Cu suferinţa corpului didactic, meşteri cunoscuţi şi îndemânateci au realizat o bună întrunire liberală — şi atâta tot. Mai de plâns în tot ce am văzut şi auzit ieri, — mult mai mult chiar decât drama incontestabilă a vieţii oamenilor adunaţi acolo, —■ este, negreşit, constatarea că înşişi semănătorii luminilor şi purtătorii prin excelenţă ai regulilor spiritului pot cădea, aşa de naiv, pradă lesnicioasă samsarilor profesionişti ai tulburării. Prea mulţi fruntaşi liberali au compătimit alaltăeri cu profesorii şi învăţătorii! Prea multe asociaţii nepoftite au ţinut să aducă adunării ce trebuia să rămână numai a corpului didactic, un concurs vehement şi de prisos ! Iar când cetim că un orator cu nervii în pătimire evidentă a ţipat aşa: «Majestate, dacă vrei să opreşti deslănţuirea furtunii, dacă vrei să înlături o nepotrivită sindicalizare a noastră, dacă vrei să opreşti ca nu cumva să încercăm şi noi experienţa comunistă în care se zice că e mai nulta dreptate decât în libertatea sub care murim atunci, Majestate, cheamă în fruntea ţării oameni cu mai multă inimă pentru cei în suferinţă şi pentru zilele grele ale timpului de faţă», avem dreptul să întrebăm: ce măsuri s’ar fi luat împotriva unui simplu lucrător de la tramvaie dacă ar fi rostit asemenea cuvinte la o întrunire de cârciumă periferică, nu chiar la Ateneul Român ? Punem întrebarea îndemnaţi şi de, un frumos paragraf al tâte alaltăeri, prin care se cere «egalitate de tratament». Şi aşteptăm, prin urmare, să aflăm că s’a aplicat delicventului în chestie exact tratamentul ce-ar fi avut să îndure lucrătorul cu mai puţină impertinenţă decât domnul profesor,. Fiindcă, altfel, nu mai rămâne, în adevăr, nimic respectabil în această ţară. Dem. Theodores ou Istoria se repetă Uicetitor ne trimite următoarele pasagii din corespondenţa lui Ludovic 21V cu Mareşalul de Noailles. Scrie Regele: 15 Iulie 1713. — «...dar socotiţi vă rog întâmplările ivite în acest răstimp şi dintre cari «agio» nu-i cea mai neînsemnată, fiindcă a zăpăcit toate minţile şi a gonit «creditul», cât timp ne va trebui să ne revie. Apoi... bolile cari au prăpădit atâta omenire, foametea de care am fost ameninţaţi; şi dacă suntem nevoiţi să ne întârziem plăţile, şi să facem unele transacţii oneroase pentru noi, cum negreşit vom fi silniciţi, adio Credit! şi banul, care şi astfel s’a rărit, va fi şi mai de negăsit! Vă spun toate acestea, nu pentru a nu face ce trebui să fac, dar pentru a îl face cum trebuie, şi mai ales pentru ca să nu ne folosim de el cu risipă şi jăcmăneală cum făcurăm până acum!» * «Nu aş avea de dat alt răspuns... la atâtea remonstranţe cari mi-au fost făcute in această privinţă, dacă întrunirile, neruşinarea stilului, îndrăzneala... principiilor celor mai greşite şi afectarea de expresii noi pentru a le caracteriza, nu ar înfăţişa urmările primejdioase ale acestui... sistem de... unitate pe care am proscris (prin prezenta mea) şi pe care s’ar încerca să îl statornicească în principiu în acelaş timp în care se îndrăzneşte să’l anunţe... «în practică!» * 16 August 1743. — «Voi găsi întotdeauna timp să citesc ceea ce mă va putea călăuzi în hotărârea ce voiu voia s’o iau». * 21 Octombrie 1743. — «Secolul ăsta nu-i îmbelșugat în oameni de seamă și trist ar fi pentru noi dacă această sterilitate ar fi în Franța numai». p. conformitate Affidavit --0000- Despre altă carte necetită de MIHAIL SEBASTIAN Exerciţiul acesta de a scrie fişe pentru cărţi necitite mă distrează cu adevărat. Joc de probabilităţi critice, pe care câţiva cetitori atenţi au avut bunătatea să-l observe şi să-l urmărească odată cu mine. Cu atât mai bine. Cărţile sunt scumpe, timpul e tulbure. In orele libere de lectură —atâtea câte mai sunt — ne ocupăm cu economia politică-Vechea noastră pasiune literară să se mulţumească deocamdată cu aceste excursii critice repezi, sumare şi lipsite de stricteţe. Am scris săptămâna trecută o fişe pentru «Les hommes de bonne volonté» romanul abea început al lui Jules Romains. Să scrim săptămâna aceasta o altă fişe pentru «Esseul de critică indirectă» publicat de Jean Cocteau la Grasset. Faţă de amândouă cărţile am superioritatea de a nu le fi cetit. (Cred, fără glumă, cel mult cu puţină exagerare, că e imposibil să scrii just şi critic despre o operă sau despre un artist, când îl cunoşti bine. E necesară pentru asta, o doză de ignoranţă, care să păstree între tine, şi operă o depărtare suficientă. Ce idee năstruşnică pe acest amabil Jean Cocteau să scrie o carte de critică! E scriitorul cel mai zăpăcit pe care îl cunosc. Cu desăvârşire lipsit de criterii, orientându-se în lumea artei după exasperările lui de moment, judecând cu sensibilitatea nu cu inteligenţa, vehement în sentinţele lui, peremptoriu în experienţe îndoelnice, inspirat şi patetic, necunoscând nici măsura expresiei, nici relativitatea opiniei... A fost şi a rămas singurul modernist francez- Nimeni nu va supravieţui suprarealismului francez, nimic nu va rămâne pe urma revoluţiei literare de la 1920 până acum, nimeni decât Cocteau,, nimic decât paginile lui dezorientate şi fierbinţi. Şi va rămâne, fără a fi dezis nimic din fronda lui permanentă, din răzvrătirea lui oarecum platonică, din imoralitatea lui atât de decorativă, atât de graţioasă. Un poet adevărat, cu tot ansamblul de mister ieftin şi emoţie veritabilă, care a înconjurat totdeauna pe poeţi. Totul este factice în Jean Cocteau şi totul este adevărat. Factice figura lui legedară de opioman, factice frumuseţea lui palidă, tremurătoare, sensibilă, factice steluţa cu trei unghiuri cu care semnează — fatidic — bilete de amor, manifeste de revoluţie sau simple invitaţii mondene, factice experienţele lui de intoxicare şi dezintoxicare... Dar cât de sincer în acelaş timp, cât de violent sincer în toate aceste manifestări, pe care le dezvălue lumii ca pe nişte mesagii ale unui mare preot al timpului. Nu i se poate nega lui Cocteau un puternic accent de tragedie, care vine poate tocmai din întâlnirea aceasta curioasă dintre o viaţă uşor misterioasă, uşor teatrală pe deoparte şi o mare sinceritate pe de altă parte. S’ar părea că nu eştistă în Cocteau decât convenţii livreşti, poze «interesante», un gust exasperat de a place, o înclinare irezistibilă către cabotinaj şi patetic. Sunt probe bănuite pentru fiecare din aceste afirmaţii. Şi totuşi, până la urmă, nu ştiu de unde, nu ştiu cum, izbucneşte un strigăt care depăşeşte convenţia, distruge misterul şi creează o tensiune, căreia nu-i poţi rezista. Mi se pare că Jean Cocteau scrie într’o stare de spirit medie, între vis şi poză. Instinctiv şi forţat — iată caracteristicile scrisului lui. Ce îl salvează pe Cocteau este lipsa de inteligenţă. (Adică exact contrariul lui Jules Romains, pierdut din exces). Să ne înţelegem. Nu veţi lua această afirmaţie în înţelesul ei plat. Şi nu veţi deduce că Jean Cocteau este un prost. .Vreau să spun numai că inteligenţa nu este facultatea, care îl orientează. Obscur cum e, hărţuit de suggestii, păreri, simpatii şi repulsii, omul acesta merge către sensul lucrurilor şi al oamenilor cu ochii închişi, telepatic, printr-o viziune de fabir occidental. Luciditatea este înlocuită cu nu ştiu ce simţ special de ins bolnav, care judecă fenomenul vieţii prin prizma gradului de febră, pe care îl are în plus. Ce este miraculos e că de multe ori Cocteau nu se înşeală. Sub apăsarea unei asemenea febre, a scris cu siguranţă «Les enfants terribles», care a avut un destin fatal în viaţă, căci această carte ameţită a fost urmată de o sinucidere, ce a zguduit Montparnasul în iarna lui 1929-30, incident penibil pe care îl cunosc din întâmplare şi pe care nu-mi pot deci permite să-l povestesc aici. Un om inteligent, un om adică lucrând sub controlul responsabilităţilor sale intelectuale, n’ar fi scris niciodată această poveste perversă, pură şi zguduitoare. Dar cu asemenea calităţi de artist —somnambul se poate face critică? Să consideri obiectiv un peisagiu psichologic, străin de al tău, să aduci la lumină liniile carcteristice ale unei opere, trecând peste accidente şi accesorii, să priveşti dintr’un unghiu precis, cuprinzător, un creator, să pui în legătură două nume deosebite, două momente sufleteşti separate, să confrunţi valori de cultură, să verifici valori de artă — sunt aceste delicate operaţii de resortul unei sensibilităţi, arbitrare, fanteziste şi zăpăcite? Cocteau a avut în anumite comentarii de estetică, intuiţii uluitoare. Toate însă prezentate fragmentar, rupt, neîncadrate într’o gândire coherentă, aruncate întâmplător asemeni unui pumn de bijuterii pe o masă de toaletă, între farduri, pomade şi parfumuri. Este ceva în sufletul lui care îl face cu deosebire sensibil la poezie- Alain-Fournier, dacă ar fi trăit, i-ar fi fost prie(CUiti continuarea in pag. II-a) oooŞi totuş, exportul agricol e o pacoste! de Prof. G. K. CONSTANTINESCU Stăruinţa noastră de a deplasa atenţia de la piaţa externă, bolnavă, neputincioasă şi chiar periculoasă astăzi, spre piaţa internă, care trebue organizată, întărită şi susţinută, a provocat anumite protestări. Uni, acei cari nu se pot acomoda cu această idee este d. T. Pisani. Deşi incidental, vorbind în «Argus» despre universităţile noastre, d-sa arată că profesorii universitari de la noi sunt aşa de puţin pregătiţi, încât pot cere să renunţăm la exportul agricol sau să înlocuim etalonul aur prin etalonul grâu. Mai mult însă pare s’a speriat de afirmaţia că «noi putem trăi şi fără export agricol». S’a speriat, desigur. Căci altfel, într’o stare sufletească normală, e greu de presupus ca d-sa să poată confunda o propunere, pe care d-sa n’o aprobă şi n’o înţelege, cu o întreagă carieră ştiinţifică universitară, pe care d. Pisanu nici n’a avut posibilitatea să o cunoască. Ne dăm seama că o atitudine nouă, care se pune de-a curmezişul unei vechi tradiţii, nu poate încăpea într’un tipar sclerozat. E regretabil, dar e explicabil. Aceasta însă nu ne va împiedeca pe noi să ne completăm argumentarea. Îmi vine în minte o scenă din copilărie. Eram începător la învăţătură. Drumul la şcoală ducea pe o cărare prin maidan. Pe aici veneau toţi copiii din cartier. Când a început însă ploaia, apa se strângea pe cărare şi noi ajungeam la şcoală mereu plini de noroi. Odată, înaintea noastră mergea un zidar. Ajuns la băltoacă, îl vedem deodată că el o ia pe alături şi-şi croieşte un drum nou, proaspăt, uscat. Cu ochii căscaţi, am luat-o şi noi pe acolo şi am bătătorit cu încetul o altă cărare sănătoasă, la care nu ne-am fi gândit niciodată. Ei bine, am impresia că se întâmplă astăzi acelaş lucru cu societatea noastră, încleştată în prejudecăţi, ea nu se poate lepăda de un anumit bagaj antebelic. Am arătat în «Cuvântul» că obstinaţiunea noastră de a ne rupe gâtul cu orice preţ, pentru a menţine exportul agricol în conjunctura actuală, este o adevărată erezie. Agricultorii noştri nu cer export. Ei cer un preţ rezonabil. Şi dacă acest preţ îl putem stabili în interior şi nu-l putem avea în afară, care este alternativa cea mai justă ? Marfa noastră este refuzată astăzi pretutindeni. Exportul de vite a ajuns aproape inexistent. Pentru grâu, ca să putem exporta cantităţile din anul trecut, a trebuit să plătim prime de un miliard, iar pentru celelalte produse ni se oferă preţuri derizorii, preţuri sub cost, preţuri de faliment. Exportul de astăzi nu mai reprezintă PRODUCŢIA tarii, el însuşi CAPITALUL, exportăm din substanţă, exportăm inventarul ţării! Ceea ce trebue deci să facem în aceste împrejurări este să ne restrângem toate tentaculele, să intrăm în cochilie şi să ne organizăm înăuntru. Să ne gospodărim sărăcia, să organizăm piaţa internă, să stabilim preţuri interne remuneratoare, preţuri minimale, nu maximale, cum din nefericire mai avem încă la diferite produse. Cu ce plătim aceste preţuri? Este drept, nu avem bani, suntem săraci. Dar suferim de o sărăcie specială, curioasă, inexplicabilă, o sărăcie de oameni bogaţi, de care se miră orice strein care vine aici şi vede singur belşugul natural al acestei ţări. Este proaspătă seria de articole a fraţilor Tharaud, cari nu ne prea laudă, dar cari nu se pot stăpâni să nu-şi arate nedumerirea că într’o ţară aşa de înzestrată, unde nu lipseşte nimic, poate exista atâta sărăcie. Avem într’adevăr de toate în ţară, dar ne lipsesc banii. Iar apologiştii «exportului cu orice preţ» nu vor să vadă altă sursă de bani, decât de peste graniţă, proveniţi din mărfuri exportate. Dar, domnule, Pisani, aceste mărfuri ni se plătesc prost, le dăm streinilor în pagubă. O mie de kg. de grâu scoate din pământul ţării 60—70 kgr. azot, 20—25 kgr. fosfaţi, 10—15 kgr. calciu şi alte substanţe. Şi mai costă această mie de kgr. de grâu încă 2500 lei cheltueli de cultură, iar streinii ne dau pe el numai 2200 lei cu totu 1. Iar pentru ca streinul acesta lacom (care în ţara lui, pentru producătorul lui, are alt preţ) să nu ia şi cămaşa de pe producătorul nostru, a trebuit să-i sărim noi singuri în ajutor, despăgubindu-l cu 1000 lei pentru fiecare mie kgr. de grâu exportată (timbrul pe pâine). Va să zică, dăm seva solului nostru, dăm munca ţărănilor gratuită şi mai dăm şi o mie de lei din buzunarul cetăţenilor neagricultori. Şi asta,numiţi dv. export? Sau poate susţineţi că cu aceste sacrificii ne-am menţinut locul şi numele pe piaţa străină ? Este fals! Adevărul e că ne-am compromis numele, pentru că grâul ce am exportat, cu aşa de mari sacrificii, scoţându-l de prin toate ungherele, era prost şi a fost dat ca gazuri la vite. Iar azi am rămas noi fără grâu. Dovada: 37.000 lei vagonul, cu tendinţă de urcare! Iată deci cu ce preţ aducem noi bani de peste graniţă prin export Dacă n’avem bani în ţară, oare nu există alte mijloace ca să ni-i creiem ? Nu putem pune altceva în locul lor, ca să facilităm între noi schimbul mărfurilor, care, din fericire, există din belşug ? De dragul devizelor streine, voiţi să ne sinucidem prin export? Mi se pare că facem tocmai ca acela care, având canar şi neavând cuşcă, îşi vinde canarul ca să-i cumpere cuşcă. Dar, se va zice, dacă nu exportăm ce facem cu prisosul cerealelor noastre ? Da, iată o întrebare gravă. Dar numai în aparenţă. Căci dacă noi avem astăzi un excedent relativ însemnat de cereale, aceasta se datoreşte dezechilibrului nesănătos in repartiţia terenului de cultură. Noi avem culturi furajere numai 5 la sută din suprafaţa cultivabilă a ţării. Când vom extinde aceste culturi până la normalul de 20—25 la sută şi când vom da o importanţă mai mare plantelor industriale, nu vom mai avea prisosul de cereale care ne ameţeşte astăzi. Şi export agricol la noi astăzi şi până astăzi asta a însemnat: EXPORT DE CEREALE. Noi însă trebue să ne organizăm astfel, ca să exportăm altceva mai rentabil. Iar până atunci să nu ne mai oferim să suportăm de bună voie catastrofa preţurilor de astăzi Piaţa românească internă este departe de a fi saturată. Să creem no (Citiţi continuarea în pag. 2 a) Cişmigiul consolator. MIERCURI I IUNIE 1932 Scrisori din Paris Asociaţia studenţilor români din Capitala Franţei a organizat anul acesta, în amfiteatrul Sorbonei, câteva conferinţe despre ţara noastră cu concursul profesorilor francezi cari ne cunosc, ne apreciază şi ne iubesc sincer şi emoţionant. Prima dată a vorbit de Charles Diehl, despre Bisericile din Bucovina. Savantul francez, membru al institutului şi profesor de istorie bizantină la Sorbona, este unul din promotorii avântului pe care l-au luat studiile cu privire la Bizanţ în întreaga Europă. El a contribuit, alături de Schlumberger, Kruinhacher, Lambra şi alţii, la bizantinofobia foarte răspândită astăzi în locul bizamtinofobei de altădată Studiile ştiinţifice pe care le-a publicat pentru cunoaşterea adevărată a imperiului bizantin şi mai ales măestria cu care a zugrăvit diferitele aspecte, scene şi figuri din viaţa acelui uriaş Paris medieval, l-au impus de timpuriu atenţiei tuturor şi astăzi este considerat ca o autoritate indiscutabilă în cercurile istoricilor de orice categorie. Este destul să amintim aci a sa Histoire de l’empire byzantin, ajunsă la a opta ediţie, în care fără să omită preciziunea celui mai mic detaliu, trasează marile linii, trăsăturile caracteristice şi ideile conducătoare ale istoriei şi civilizaţiei bizantine, precum şi celebra Histoire de l’art byzantin, închinată admirabilelor înfloriri artistice din epoca lui Iustinian, a Macedonenilor, Comnenilor, etc., — artă capabilă de supleţă şi originalitate şi deci nu imobilă şi petrificată în forme imposibile de a se reînoi, — pentru ca să ne dăm seama de valoarea acestui savant autentic şi de prestigiulnelimitat de care se bucură pretutindeni. Pe noi, profesorul Diehl ne cunoaşte de mult. A fost la Bucureşti în 1924, cu ocazia congresului internaţional de studii bizantine, a vizitat atunci ţara întreagă, a revenit în 1929, a conferenţiat la Fundaţie şi a revăzut monumentele de artă veche românească. Iar de atunci, în toate publicaţiile şi preocupările sale, face loc larg ţării noastre, monumentelor de artă şi aşezărilor noastre pitoreşti. Profesorul Diehl, fiindcă ne cunoaşte, ne admiră şi ne iubeşte, fiindcă se simte iubit şi admirat de noi. Istoria românilor, a spus d-sa în seara conferinţei auditorului numeros din amfiteatrul Guizot,, are pagini de epopee antică, în care nu ştii ce să admiri mai mult: iubirea de patrie, sentimentul religios sau virtuţile ostăşeşti şi civice ! A amintit pe Ştefan cel Mare, apărătorul creştinităţii, războaiele lui victorioase în contra turcilor, a cetit în traducere franceză scena plină de dramatism de la Cetatea Neamţului dintre Ştefan şi mama sa şi a vorbit pe larg de construcţiile lui şi ale urmaşilor săi (Bogdan şi Petru Rareş) cari umplu Moldova de sus, sau Bucovina, rezumând trăsăturile esenţiale şi caracteristice ale arhitecturii şi picturii lor. Arta aceasta de factură bizantină, a adăugat, răspândită cu profuziune într’o vreme când Constantinopolul cade în mâinile Musulmanilor, prelungeşte faima Bizanţului şi face din România «l’Méritage lointain des merveilles byzantines». Conferinţa a fost însoţită de foarte numeroase proiecţiuni şi despre fiecare din ele s’au dat detalii şi amănunte pline de interes, remarcându-se contribuţia noastră proprie în stil, culoare şi compoziţie. Cu această ocazie s’a putut vedea una dintre cele mai importante epoci din istoria formei pe care arta bizantină a luat-o în ţările noastre: epoca lui Ştefan cel Mare, pentru care auditoriul — în parte strein— a arătat un deosebit interes. Nu este inutil să adaog că prof. Diehl învăluie întotdeauna bogatele sale cunoştinţi într’o aleasă formă literară şi’n expresie, le dă o notă de poezie, avânt şi pitoresc care-l fac ascultat tot timpul cu aceiaşi curiozitate dela început. La farmecul propriu, se adaogă sonoritatea limbii franceze, mlădioasă şi plină de muzicalitate. Pentru toate acestea d. Diehl, care a păstrat frumoase amintiri din timpul cât a stat la noi, are, fără îndoială, dreptul la stima şi admiraţia noastră, iar Asociaţia studenţilor români din Paris, condusă cu vrednicie de d. Cronţ, face operă utilă cu astfel de preocupări şi se dovedeşte capabilă şi de alte lucruri decât cele cu cari ne obişnuise până acum. Charles Diehl Dimitrie lonescui din litigiu ca oricare altul —0080— O parte din presa noastră, în temeiul raportului d-lui Rist, care ar fi formulat unele critici la adresa politicii financiare şi economice a guvernului, acuză pe d-nii Iorga şi Argetoianu că periclitează bunele relaţiuni ale ţării noastre cu Franţa. Noi nu ştim ce cuprinde raportul distinsului expert francez şi întrucât constatările d-sale ca delegat al trustului bancar străin sunt susceptibile să determine la guvernul român o atitudine de natură a creia o neînţelegere între Bucureşti şi Paris. Să admitem, însă, că într’adevăr divergenţa de vederi asupra situaţiei din ţară între d. Rist, şi guvernul nostru este atât de gravă pe cât se spune şi să admitem mai departe că guvernul francez şi-a însuşit în totul raportul de expertiză Urmează de aci cu necesitate ca guvernul român să se demită ? Sau trebue să privim tot din aceleaşi pricini raporturile noastre cu Franţa ca primejduire ? Cea dintâi întrebare nici nu se merită discutată întrucât face dovadă despre lipsa de demnitate a celor cari o pot gândi şi pretinde. Să vedem ce poate să fie cu a doua întrebare Se afirmă că d. Rist ar fi formulat opinii cu totul defavorabile conversiunei datoriilor agricole ale cărei consecințe ar putea să aibă repercusiuni nenorocite pentru stabilizarea leului. Deasemeni se spune că expertul francez ne consideră capabili să plătim cuponul datoriei externe şi că, dacă există dificultăţi financiare cari au pus în discuţie această chestiune, apoi ele se datoresc unei defectoase gospodării băneşti. Deci n’avem dreptul să cerem amânarea plăţii cuponului şi cântăt mai puţin o revizuire a datoriilor noastre faţă de străinătate. Dar vorbind astfel, d. Rist vorbeşte aşa cum trebuie s’o facă orice militant al regimului capitalist care pe deasupra este învestit cu un mandat precis de către trustul bancar creditor al statului român. Rezultă deci că deosebirea de vederi poartă între statul român pe de o parte şi delegatul capitaliştilor străini pe de altă parte. Ni se va răspunde, însă, că guvernul francez însuşinduşi raportul d-lui Rist îşi manifestă voinţa sa de a sprijini şi apăra interesele băncilor franceze angajate în operaţiuni de credit la noi. Foarte bine şi foarte firesc. Acelaş drept trebuie să se recunoască şi guvernului român. Ba mai mult, este o datorie esenţială pentru el să apere cu toată puterea şi împotriva oricui interesele statului român. Litigii de asemenea natură au fost totdeauna între ţări, chiar între cele mai strâns legate prin afecţiune reciprocă, prin alianţe şi prin tratate. Să discutăm prin urmare, să negociem pentru a stinge acest litigiu în condiţiuni deopotrivă de bune pentru interesele ambelor ţări. La urma urmei, dacă noi avem obligaţii faţă de Front. Şi ea are obligaţii faţă de noi. Mentalitatea celor cari socotesc că noi suntem redevabili tuturor şi că, deci, trebue să stăm cu căciula în mâna în faţa oricui, este de o nedemnitate revoltătoare; este o mentalitate de slugă- Şi slugi nu ne poate nimeni pretinde să fim. Vladimir Ionescu IN PAG. II l-a: noartea aviatorului Ionel Ginta