Cuventul, august 1932 (Anul 8, nr. 2613-2643)
1932-08-29 / nr. 2641
LUNI 29 AUGUST 1932 A XVIII Biennală din Veneţia PAUL A. MOLNÁR (Ungaria) Naşterea lui Isis Cântă normaliştii Adeseori când se lasăamurgul peste oraş şi când răsare luna dinspre câmpuri. Intuminată de procesiunea ■ mintelor aplicate ca nişte braţe în rugăciune, ieşim în curte să ne înfrăţim cu calmul uiturei. După ce vorbim o bucată de timp, cineva îngână o frântură de cântec. Pe nesimţite, melodia aceasta care corespunde stărilor noastre sufleteşti începe să ne fure şi începem cu toţii să cântăm. Dirijorul e înăşi luna care urcă pe scările văzduhului. Spălătoresele şi bucătăresele aferase de vraja cântecului ies în prag să ne asculte, iar lumea care trece pe stradă se opreşte mirată în dreptul şcolii. Ce e asta? se întreabă unii. — Cântă normaliştii ! Şi cântecul urcă în liniştea nopţii, se împreună cu şoaptele serii şi devine însăşi sufletul dumnezeierii care se revarsă în cascadă peste oraş. Cântăm cântece de ţară tărăgănate, hore şi doine, aşa cum le cântă flăcăii şi fetele când vin de la muncă.. Stăm aşa până în mijlocul nopţii sub mângâierea lunei. Cei de la infirmerie, uitând prescripţiile medicului, ies în balcon numai în halate şi se asociază muzicei pe care o cunosc aşa de bine. Clădirea cu două rânduri a internatului stă dreaptă în faţă, luminată toată cu electricitate. E o clădire cât o cazarmă înaltă, cu acoperişuri roşii şi frontoane masive. Pe laturile ei se află sufrageria, bucătăria şi spălătoria, un fel de magazii dreptunghiulare din scândură. In fund pe zidul de piatră peste care evadăm în oraş. Dincolo de zid e un maidan edilitar pentru aruncatul gunoaielor, unde mor şi se descompun câinii otrăviţi şi pisicile fără stăpân. Zgomotul oraşului ajunge cu greu până aici, deşi internatul se află la doi paşi de centru. In clădirea din faţa sea peste stradă, trăeşte un bătrân maniac care iubeşte mult florile. II vedem de la etaj cum se agită în curte cu o stropitoare în mână şi cu fes de culoare albastră pe cap. Asta se repetă în fiecare zi, la aceleaşi ore matinale sau de seară. Are un aer ursuz şi tăcut. Intr’o zi vedem că se arborează doliu la poartă. Bătrânul a murit. Se duce parcă şi ceva din viaţa noastră. Ne obişnuisem să-l vedem în fiecare zi, cu înfăţişarea lui meschină şi inutil gospodărească. Câţiva colegi răutăcioşi se distrează pe seama bietului moşneag a cărui viaţă a fost cândva, desigur, tot aşa de entuziastă. De la etaj, priveliştea se lărgeşte până la poalele munţilor, unde lucrurile apar infinit de mici şi totuşi clare, luminate de o lumină vie. Oraşul îşi înalţă ca o procesiune, spre cer, acoperişurile roşii. Pe linia ferată, dincolo de apa râului, coboară un tren jucărie, cu patru vagoane. Râul, o cureluşă de argint, se prelinge dintre munţi spre şes într’un chenar de verdeaţă. I-atât de mică, încât abea o zăreşti. Ai zice că e un fir de aţă sau de paing agăţat între zări. Pe încetul se înoptează. Zările se apropie pe toboganiul crepuscular de parcă ar vrea să strivească oraşul. Prin înoptare străbate abia lumina de vis a becurilor în procesiune geometrică şi sfâşiere vreunei sirene. Cobor în curte. Acum e mai multă viaţă la ora asta din amurg. De la bucătărie vin mirosuri culinare. La sunetul clopoţelului, acest regulator al vieţii de internat, elevii se aşează în coloană sub supravegherea inutilă a şefilor de plasă. Peste tot ordine şi dezordine. In seara asta n’am poftă să stau la meditaţie. E prea frumoasă noaptea oraşului, cu luminile şi reclamele luminoase, cu parfumurile şi muzicile exuberante. Mă duc în oraş, dar e prea devreme să dau prin centru, unde mi s’ar întâmpla surprize întâlnirei cu vreun profesor, sau chiar cu Directorul. O iau spre mahalale. Hamalii din gară chefuiesc într’o atmosferă de proletariat desăvârşit. Unii din ei, turmentaţi de băutură, se îndreaptă spre casă, dar cad imediat pe uliţă şi nimeni nu-i ridică. Intr’o seară, întârziind mai mult de cât trebuie prin aceste suburbii cu bande de araşi şi cheflii am fost acostat de trei indivizi cari, sub motivul stabilirei unei identităţi de prisos, căutau scandal. Am scăpat de ei datorită unei sugestii, ameninţându-i cu tabacherea improvizată în revolver, aşa cum viteazul din poveste a ucis un lup numai cu coada biciuştei. In atitudinea celui mai energic om din lume, cu o voce calmă și sacramentală, le am ordonat: — Sus mâinile ! Văzând «revolverul» sclipind în bătaia felinarului, scandalagii au rupt-o la fugă, cu riscul de a fi împuşcaţi din urmă. Zâmbind mi-am pus revolverul la buzunar, după ce am scos o ţigară şi mi-am văzut de drum. In seara asta vreau să mă duc pe la Ioana. E o fată înaltă, oacheşă, cu trupul flasc, care ţine prietenie cu toţi normaliştii. Le dă cafea şi le caută în cărţi, iar ei îi cântă pe viori dezacordate romanţe exasperante. Ioana e o prietenă bună. Când primeşte vizita mai multor normalişti, ea aduce şi alte fete din mahala, durdulii şi sentimentale, cu vorba siropoasă şi muzicală. Se petrece bine cu vin, cafele şi ţigări, într’o atmosferă olimpică. Cei cari dispun de un buget mai sigur, aduc aici prăjituri şi fondante. Valentin, singurul care execută bine la vioară valsuri şi hore, distrează societatea. Se dansează mult şi cu patimă, dar eu încă nu îndrăznesc să-mi hazardez paşii într-o coreografie problematică. Unii dintre colegi afirmă că au intrat mai mult decât se permite în intimitatea Ioanei şi a prietenelor sale. După felul cum povestesc şi după amănuntele cari le dau, eşti silit să-i crezi cel puţin trei sferturi, pentru că minciuna şi sinceritatea duse până la exces, sunt cei doi porintre cari oscilează viaţa de internat. Am ajuns lângă casa Ioanei. M’apropii de geam şi disting o voce de bărbat. E vocea lui Valentin. Ii spune galanterii, apoi s’aud foşnituri şi sărutări. înţeleg cât sunt de inoportun şi plec spre oraş. E ora când în centru lumea se răreşte. Mă opresc la vitrine şi sorb odată cu lumina, toată bogăţia dinăuntru. La intrarea cinematografelor se aud sonerii. Aşi vrea să intru şi eu, dar un elev de internat este aşa de sărac, încât nu-şi poate îngădui luxul unui spectacol de teatru sau cinematograf. Boala aceasta a sărăciei s’a permanentizat la mine şi nu cred că voiu scăpa aşa uşor de ea. Cu toate acestea e mai bine aşa, pentru că n’aşi şti cum să întrebuinţez banii. I-aşi asvârli pe fleacuri. Acum de curând Direcţia a venit în ajutorul elevilor săraci cu câte o infimă sumă de bani. Mi-am cumpărat un chipiu cu fireturi galbene, încât seara când ies în oraş cu chipiul, multă lume inexperimentată în ierarhia gradelor şi calitatea lor de lână sau de fir, mă crede militar, poliţaiu, sau ceva asemănător, pentru că sunt salutat cu un respect care oscilează, după împrejurări, de la admiraţie până la disciplină severă. Dar cât de vi , estetic trebuie să-mi stea acest chipiu impunător, când pantalonii au găuri cusute cu aţă albă şi imită rotunzimea burlanului. N’avem voie să ne ducem la teatru, dar când viri trupa dela Cărăbuş, ne înfiinţăm cu toţii la galerii, travestiţi cu căciuli şi mantale fără număr la mânecă. Prima dată când am văzut trupa dela Cărăbuş ,coincidea cu prima mea ieşire în lumea teatrului. N’aveam suma necesară pentru bilet, dar venisem să privesc şi să admir de la dhitanţă ,ascuns printre sutele de curioşi de pe trotuar. Portarii, cu fireturi, în atitudinea lor severă şi protocolară, păreau nişte generali pensionari. O domnişoară tânără şi elegantă, remarcându-mă printre grupuri şi apucată de un acces de subită filantropie, se apropie râzând de mine, cu toată jena mea încrustată în timp cu doi paşi îndărăt. — Vreţi să intraţi, domnule ? Această intervenţie m-a deconcertat mult, fapt care i-a întărit domnişoarei convingerea că nu vorbeşte cu un adept al străzii. I-am răspuns înjumătăţind cuvintele şi tonul. (Continuarea în pagina IV a) CUVÂNTUL 3 cuvântul artei, literaturii, teatrului Unită comemorarea lui Haldeu nă, documentat şi amănunţit, cum spune d-sa toate mărunţişurile. Dar pentru numele lui Dumnezeu, Hajdeu nu e genial prin calambururile şi răutăţile lui. Nu ne inte resează cum l-a păcălit pe Maiorescu şi cum s’a apărat împotriva lui Bacalbaşa. «Spirite» de acestea poate face orice român dela 1900. Le cunoaştem cu prea bine. Altceva voim noi să aflăm despre Hajdeu, gândirea lui, geniul său paradoxal şi anticipator, puterea lui de sinteză, implicaţiile orgoliului său. Bărbatul acesta care aplica metode revoluţionare în istoriografia îmbâcsită de la 1860; care a înfruntat şcoala latinistă prin valorificarea elementului dac în formarea poporului românesc; care a avut curajul să gândească istoria şi să încerce — cu oricâte riscuri — o organizare a fazelor ei; omul acesta care singur poate sta alături de Cantemir, prin universalitatea şi adâncimea minţii lui — ne e prezentat ca un poligraf ţâfnos şi totdeauna pornit pe ceartă, ca un epigramist mediocru şi orgolios, ca un spiritist calamburist cu decor de tinichea şi un maniac pe jumătate nebun. Tot ce e exterior şi pitoresc, omagial şi «interesant», exotic şi scrântit în personalitatea aceasta formidabilă — se cunoaşte, se spune şi se scrie. Ca şi cum Hajdeu ar fi fost un Nicu Metz sau o Madam Smara. Dar acum, după un sfert de veac de la moartea lui, tot nu ne-am plictisit cu mizeriile anecdotice? Putem păstra încă unghiul de vedere al unui perfect român din 1900? Tot Bacalbaşa şi dr. Ureche să ne dea lecţii pentru înţelegerea lui Hajdeu? Cine şi cum a vrut, şi-a găsit în Hajdeu o carte de vizită şi o instanţă supremă. Antisemiţii şi-l revendică, după cum şi-l revendică şi spiritiştii. Asupra acestor două măreţe probleme, ştim tot. Cât am dori să ştim tot atât de mult asupra adevăratului Hajdeu Acum cinci ani, scriind tot în această foaie câteva articole asupra lui Hajdeu, ne mărturiseam nerăbdarea de a vedea o monografie critică, lucrată de un tânăr cu altă pregătire decât bibliografii noştri şi apologeţii cu mentalitate 1909. Am aşteptat’o cinci ani. Nu s'a tipărit, după cum nu s’a tipărit încă nici o ediţie critică din Hajdeu. Dl Alex. Rossetti, se zice- pregăteşte o antologie critică. Dar pe când operile complecte? Doar Hajdeu e din acea rasă de oameni cari nu pot fi înţeleşi decât cetiţi integral. Domnii aceia din Câmpina, toate societăţile cari poartă numele lui B. P. Hajdeu, toţi membrii Academiei şicelorlalte asociaţii savante de istorie şi limbă — nimeni nu are nimic de spus asupra acestei chestiuni de bun simț național ? Veteria Barover (Murano). Cerbii (plastica sticlei). Lucrurile s’au petrecut întocmai cum era de aşteptat. Implinindu-se 25 de ani dela moartea lui Bogdan Petriceicu Hajdeu, ziarele şi revistele i-au închinat inevitabilele pagini comemorative, i-au reprodus inevitabilul portret de vizionar senin («Magul de la Câmpina») şi, după ce au rezumat cum au putut mai bine viaţa, au ilustrat inteligenţa şi zeflemeaua prin demult şi bine cunoscute anecdote. Toate erau de aşteptat, şi lumea se mulţumeşte că s’a făcut chiar atât, că i s’a mai pomenit numele şi i s'a mai popularizat portretul. Dealtfel, cam aşa se comemorează la noi, unui profesor universitar de filosofie, acum câţiva ani, i se oferea un banchet ca să sărbătorească nu ştiu câte decenii de muncă în Universitate. Au trebuit să treacă încă cinci şease ani ca să i se tipărească şi un volum omagial.. Totuşi, începe să ajungă întristătoare superficialitatea aceasta în judecarea şi preţuirea celui mai vast geniu al veacului trecut. Oare aceasta e calea pentru restaurarea adevăratelor semnificaţii pe care le-a avut contribuţiile lui Hajdeu la cultura românească? Numai biografii romanţate, anecdote, elergii goale de sens, repetiri inutile a unor epitete şi valorificări cari aparţin epocii dela 1900 şi poartă pecetia marei ei superficialităţi şi bagatelizări? Nu s’a făcut absolut nici un pas înainte pentru cunoaşterea acestui bărbat care a scris mai mult şi mai bine decât mulţi dintre iluştrii decedaţi cari se bucură de monografii critice încă din viaţă şi de ediţii complete după moarte. Nu s’a reeditat lucrările lui epuizate; nu s’au publicat postumele; nu s’au adunat studiile risipite prin reviste şi nu s’a încercat o înţelegere a felului în care făcea Hajdeu istorie (surprinzător prin previziunile lui; începutul volumului al II-lea din istoria critică face un salt de cel puţin cinzeci de ani peste concepţiile istoriografiei de atunci) Se ştie că Hajdeu refăcea imediat orice lucrare a lui, chiar după ce apărea tipărită, în broşură sau în periodice. Unde simnt corecturile acelea? De ce nu tipăreşte nimeni Pefil sau Dacii ? cu adăogirile succesive, făcute ani după ani? De manuscrisele lui nu ştie nimeni nimic. D-l Iuliu Dragomirescu — cari le avea într’o vreme şi anunţase o mare monografie asupra lui Hajdeu — a tăcut şi s’a dat la fund. Şi totuşi poligraful acesta de geniu a lăsat, se spune, dăsagi întregi de manuscrise. Am vrea încai o listă analitică a lor. Băiatul care la 14 ani scria un studiu în franzeşte asupra existenţii lui Dumnezeu — a continuat să scrie până la moarte. Dar noi nu ştim nimic. Ştim numai anecdotele şi epigramele lui Hajdeu D. Barbu Lăzăreanu a avut grijă să ni le spu Mircea Eliade PANOPTICUM MARELE nostru scriitor, d. Tudor Arghezi prepară un nou volum de proză care va apare în toamnă. SE PARE că revista «Bluze albastre» a răposat. E păcat că o publicaţie de felul acesta cu toate scăderile ei nu poate apărea. LE TOUR DU MONDE D’UN SCEPTIQUE e titlul sub care a apărut în limba franceza mult discutatul jurnal de călătorie al lui Aldous Huxley, Jesting Pilate. E poate cea mai savuroasă carte pe care un nefericit care înconjoară lumea a putut so scrie. D. MIHAIL POLIHRONIADE pregăteşte o carte asupra fascismului, întemeiată pe documente şi statistice recente, care va fi publicată la toamnă în editura «Cartea Românească», colecţia Gândirea. LEXIQUE DES HOMONYMES FRANÇAIS este a 26-a carte didactică a eminentului profesor, d. Leo Lévéque, ofiţer al academiei franceze. D-sa a colabort la circa 20 ziare din Franţa, Belgia şi Bucureşti, printre care putem cita: «Journal de Bucarest» (1875), «Peuple Roumain» de Blaremberg (1870), «Românul», «Timpul», „Indépendance Roumaine” (fondată de d. Léo Lévêque și J. Galli), «Revue du Pétrole», «Echo des Balkans», «Dimineața», «Adevărul» şi «La Roumanie» ale lui Take Ionescu, amicul şi protectorul d-lui Lévéque, după dispariția căruia acesta din urmă s’a retras din viața gazetărească. L. Lévéque a fost profesor la un mare număr de pensioane şi licee de fete şi băeţi, printre cari: liceele Mihaiu Bravu, Lazăr, Sf. Sava, Matei Basarab, Cantemir, Seminarul Nifon, etc., şi a fost decorat cu Răsplata Muncii cie I-a pentru învăţământ. Parte din cărţile sale didactice au obţinut medalia de argint la Expoziţia Universală de la Paris în 1889, iar toate sunt recomandate de către ministerul instrucţiunei publice din Franţa, spre a servi de pildă învăţământului limbei franceze în străinătate. Credem că facem un real serviciu publicului şi elevilor, doritori de a învăţa bine limba franceză, recomandându-se Lexique des homonymes francaise, care umple un gol de care s-a resimţit adeseori biblioteca lor. Se găseşte de vânzare la Tipografiile Române Unite din calea Rahovei No. 42 şi la toate librăriile din ţară. REVISTA ISTORICA ROMANA îşi continuă studiile documentare şi responsabile cu cari ne-a obicinuit de la întâiul număr. Fascicula apărută (An. II, No. 2—3) are proporţiile unui adevărat volum. Informaţiile bibliografice şi critice sunt distribuite admirabil şi semnate de tineri istorici specialişti. Când alte reviste ştiinţifice şi filosofice de la noi lasă recenziile pe mâna începătorilor şi recompensează o muncă de ani cu laude sau injuria unui tânăr oarecare , atitudinea Revistei Istorice Române trebuie relevată. MIRON, PATRIARH ŞI REGENT este intitulat volumul pe care îl pregăteşte d. G. NUCET. AZI va apărea la începutul lunei Octombrie. Va avea specialişti care să urmărească fiecare literatură. FEMEI, e titlul volumului de nuvele al d-lui Mihail Sebastian (24 de ani). BARBATI (Sex-Appeal) e un volum de nuvele pe care îl va tipări d. Petru Comarnescu, — cunoscut până acum publicului nostru din esseurile publicate. g{ft Şi EU AM IUBIT se numește volumul de nuvele pe care îl va lansa la toamnă d. Şerban Ciocultescu, cunoscutul critic literar. ION PILLAT va tipări, în toamnă, un nou volum de poeme. BUNII NOŞTRI editori nu înţeleg să mai tipărească noutăţi în sesiunea de toamnă. Unii din rătăciţii în comerţul de cărţi, pentru care n’au nici pregătire nici înţelegere, se gândesc să lanseze pe piaţă mărfuri mucezite din depozit. Se pregăteşte pentru la toamnă o campanie de «senzualizare» — dacă se poate spune aşa — a ţării cum nu I s’a mai pomenit. In felul acesta cred I editorii că vor câştiga bani. In faţa manifestării colective a editorilor cari tind să prefacă literatura în bordel şi cartea în excitant, scriitorii, lectorii şi autorităţile vor trebui să reacţioneze. D. D. CALINESCU este într’adevăr «omul surprizelor», cum îl numeşte «Romănia Literară» publicând un fragment din romanul Ursitoarele. D. Călinescu este mai mult decât autorul «Fieţii lui Eminescu» şi ««Perii lui Eminescu», de iminentă apariţie. D-sa a publicat în Anuarul Şcolii Române de la Roma o mulţime de documente de-ale misionarilor italieni in România, a tradus şi pe Sf. Francisc, a scris şi portretele critice a căror republicare în volum e de mult anunţată (cu admirabilul titlu «Ulyse»), şi scrie săptămânal la «Adevărul literar». Nu numai atât, d. Călinescu şi-a făcut şi un auto-portret, atât de cunoscut şi apreciat prin «România Literară». A XVlll-a BIENNALA DIN VENEŢIA !!Reabilitarea Cârtii Didactice „Carte de cântece“ de G. Breazul şi Sabin Dragoş. Desenata de A. Beauau Cele două volume cari au apărut până azi din seria Cărţilor de cântece, manualul pentru cl. I şi cel pentru el- II secundară, date la iveală de d-nii profesori G. Breazul (de la Conservatorul de Muzică din Bucureşti) şi Sabin V. Drăgoii (directorul Conservatorului din Timişoara), sunt o revelaţie pentru profesor, pentru şcolar, pentru orice om de cultură ! Din toate cărţile didactice, manualele de muzică erau cele mai antipatice. Chiar când erau bine tipărite, ele aveau în ele un suflet uscat şi prezentau, întotdeauna, în mintea copilului înfricoşat, imaginea aridităţii mai mult decât cartea de algebră. Fără desene, fără chenare, fără nici un soiu de podoabă, muzica trebuia să se sprijine pe cârligele şi cârjele anoste ale notelor. Iar când era vorba de text şi de teorie, melodiile cele mai depărtate de sufletul neamului îşi dădeau mâna cu explicaţiile teoretice cele mai rebarbative. Intr’un cuvânt, tocmai cărţile de muzică erau acelea care stăteau cu totul mute în mâna şcolarului speriat. Cărţi de muzică, cărţi mute, cărţi cari nu cântă. Deosebirea dela cărţile la care au ostenit harnicii savanţi muzicieni, când «s’au scoborât» la genul didactic, şi până la vechile cărţi de muzică pentru licee, este ca dela cer la pământ. Să spui, citind-o,şi răsfoind-o, nu te poţi opri să nu cânţi de plăcere) cântând-o că este, în sfârşit cartea de cântece care ştie să mulţumească, pe văzute, sufletul, tot atât de mult ca şi cântecele pe auzite, nevăzute, nesupuse la tortura tiparului, este prea puţin. Cântecele, alese cu îngrijire, ca să se potrivească sufletului copilului nostru, ca vârstă şi caracter specific naţional, parcă sunt din aer, prin ce vrajă, fixate pe paginile înflorite ca un câmp smălţuit, direct, fără intermediarul tiparului. Un fel de carte în care cântecele sunt desenate, pictate. De aceea autorii au ţinut pentru a reliefa munca lor, secretul lor, ca să fie ilustrată de neîntrecutul Demian.Astfel, în faţa acestor cărţi de cântece, simţi un fel de invidie, de intimă gelozie faţă de nouile generaţii care ar avea fericirea, de aci înainte, să-şi crească sufletul lor printr’o asemenea carte didactică- Căci, în adevăr, cartea didactică a fost reabilitată. Ea nu mai este o compilaţie sterilă de adevăruri comune, mai mult sau mai puţin sigure, vulgarizate apoi cât mai vulgar, scoborâte la un nivel care cată să fie al copiilor prin ariditate, infatuare şi spirit autoritar. Cartea didactică pe care ne-o prezintă d-nii profesori G. Breazul şi S. Drăgoi şi pictorul A. Demian, este o adevărată elevaţie a autorilor ei către sufletul curat al copiilor, o operă de purificare şi spiritualizare de mare anvergură, un act de creaţie. Genul didactic vine, astfel, să se alăture iarăş, de celelalte genuri ale creaţiei spirituale, pe picior egal. Gen didactic, tot atât de creator şi de înalt, ca genul epic, liric, teatral. Nu ne permite spaţiul să intrăm în analiza amănunţită a acestor admirabile cărţi de cântece. Nu putem însă, să nu insistăm asupra metodelor de explicare, asupra geniului pedagogic al celor doi autori muzicieni. Textul teoretic este atât de pe înţelesul copiilor, atât de antrenant, ca un joc nevinovat, de pasionant ca o povestire cu eroi, păstrând însă un duh de autoritate care nu supără, ci dă tot prestigiul ştiinţific cărţilor. Vor şti să imite editorii şi autorii cărţilor didactice, de aci înainte, exemplul acestor doi mari muzicieni ? Vor înţelege profesorii universitari, personalităţile de înaltă cultură, că a se dedica renovării artei didactice, cum au făcut-o profesorii G. Breazul şi S. Drăgoi, nu este o scădere ci o contribuţie creatoare de artă ? Academia Română, la iniţitiva d-lor Bianu şi Ţiţeica, a premiat Cartea de Cântece. Ceea ce face onoare Academiei şi dovedeşte că, cel puţin din când în când, distinge actul creator de cel pur și simplu maculator. Paul Sterian Biennale 1932—Veneţia J. E. LABOURER (gravură) ) Din „Poemele lui Child Eve“ da MARGARETA STERIAN transiţie Pe terasă stăteau oamenii Si 'n fata l°r se aşterneă grădina. Pentru fiecare rocking-chair O movilită de flori In dreptul doamnelor betuniile albe Si ’n dreptul bărbaţilor cele albastre. Eră o petrecere ca ’n pantomimă Pe terasă zumzet de ibric electric Şi ’n grădină cadril de parfumuri. Dinspre radio svonea o hawaiană fără paraziţi Briza flutură perdelele de muselină Toată bună starea de pe pământ. In grădină, fronture ca morminte domestice TOURNANT DANGEREUX A murit conştiinţa mea Şi plutesc fără cârmă pe ape reci şi dure. Senzaţională scenă de balet pe creastă de val Cât vei mai fine ? Ca un copil jonglând cu o minge de foc Ce dacă isbeşte ’ndărăt pe trup de bronz cade, aşa sunt. Ce important părea trecutul Cât de bogat în suferinţe fără de rost. Am ajuns acum plutitor şi sărac Plutitor de ușor Nemilos de sărac, așteptau.