Cuventul, decembrie 1932 (Anul 8, nr. 2735-2762)
1932-12-08 / nr. 2742
AMILAE« Vlll-Iea. — f*p. 3742 i.etracta şi Administraţia bliilJitESTl, calea victori« 48, etajul I Director: NAE IONESCU ANUNCHIStlLE $1 PUBLICATIILE Se primesc la ADMINlSTRAHA „CUVANIDLIH“ şi prin toate agenţiile de publicitate Taxare francate plătită in numirar conform aprobirai Dir. Gen. P. î. T. tip. 69.196/932 (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) I 312/45 TELEFON 0 378/10 l 378/09 Fondator : tivitus enacovici Dmemia Redacţia , Administraţia •, lSlBUU 8 PAGINI 3 LEI C JOI 8 DECEMBRIE 1932 Etapele venirii in lire August 1931: «Cuvântul» stabileşte că postul bugetar al cuponului reprezintă o povară insuportabilă şi cere, pe baza principiilor cari stau la baza planurilor Dawes, Young şi celei ale, o revizuire a datoriei noastre publice. Lumea politică şi presa — fără excepţie — ne acuză de inconştienţă, stricare a creditului, bolşevism, şi califică propunerea noastră drept nebunie curată. Ianuarie 1932: d-l Aiketoianu încearcă, la Paris, suspendarea amortizmentului în limitele sumelor pe care noi le-am amortizat peste obligaţiile noastre. Este refuzat. Lumea politică «responsabilă» îl trece în rândurile bolșevicilor unde, de altfel, era și prin politica d-sale conversionistă. Februarie 1932 , dând expresie publică unor convingeri mai vechi, d. Iunian cere suspendarea serviciului datoriei publice. Propunerea este primită în chip diferit. In lumea politică, ea este împărtăşită de d. dr. Lupu şi d. G. Brătianu. In presă, ziarele de stânga o acceptă. Cele de dreapta o resping. Indignate şi batjocoritoare. Aprilie — Mai 1932. Ziarele de dreapta, continuând a protesta împotriva politicei falimentare, încep a strecura, totuş, părerea că pentru uşurarea serviciului datoriei publice, e nevoe de consimţământul detentorilor de rentă. Cum am spune, deci, — tratative. August 1932, un om de dreapta, d. Mironescu, începe tratative pentru suspendarea serviciului de trageri la sorţi, şi pentru reducerea dobânzilor. Octombrie 1932: se suspendă serviciul de amortizare la unele împrumuturi pe piaţa Londrei. Noembrie 1932: tratativele iniţiate de d. Mironescu sunt continuate în chip foarte activ de d. Madgearu, care acum un an era cel mai batjocoritor dintre toţi batjocoritorii «politicei falimentare». 3 Decembrie 1932: acelaşi. Madgearu suspendă, printr’un act de autoritate, fără lege şi fără discuţii prealabile cu cei interesaţi, amortizarea unora din împrumuturile interne. 5 Decembrie 1932: un ziar de după amiază publică, în legătură cu ştirea că guvernul «ar fi decis suspendarea plăţii amortismentului în străinătate şi că, în acest scop, s’ar şi fi întocmit un proeet de lege», următoarea notă: «...d-l Madgearu ne-a autorizat să arătăm că, până în acest moment, n’a pus chestiunea la punct şi că, deci, nu poate fi vorba de o măsură definitivă sau de un procet întocmit. «Un astfel de procet şi o astfel de măsură n’ar putea veni în discuţie decât în două cazuri: 1) Sau, se ajunge la un acord bilateral. 2) Sau, silit de împrejurări inexorabile şi negăsind înţelegere la creditori, guvernul s’ar decide la o măsură unilaterală. «Prima eventualitate este în concepţia şi dorinţa guvernului. Se urmează tratative. Să aşteptăm rezultatele fără a ne arăta nici optimişti, nici pesimişti. «Bancherii creditori arată continuu rezistenţă. Şi, fie că această rezistenţă corespunde convingerii lor, fie că au şi ei nevoe de justificări, fapt este că ei nu cedează uşor şi că uneori este nevoie şi de o dulce presiune. «Eventualitatea a doua, care, după credinţa guvernului nu pare probabilă, presupune un act unilateral. «Adevărul este că, în condiţiile bugetare de acum, plata amortismentului e o imposibilitate. Capitolul datoriei publice trebue negreşit redus, cel puţin pentru câţiva ani, printr-o nouă eşalonare a amortismentului. «Rezultatul final va trebui să fie: suspendarea de pe acum a amortismentului. Dar nu în mod unilateral — acest lucru guvernul ţine să-l evite». E destul de clar: guvernul vrea să obţină suspendarea tragerilor la sorţi. Vrea să o obţină de la bancherii creditori. Aceştia rezistă deocamdată. E nădejde, că vor ceda. Dar dacă totuş nu vor ceda ! Ne o spune confratele «Adevărul», mai sus: «...în condiţiile bugetare de acum, plata amortismentului e o imposibilitate». Deci: «suspendarea de pe acum a amortismentului. Dar nu în mod unilateral — acest lucru, guvernul ţine să-l evite». «Ţine să-l evite», asta nu e rău. Ţine, dar, dacă nu se va putea altfel, nu-1 va evita, desigur, dat fiind că ,în condiţiile bugetare de acum, plata amortismentului e o imposibilitate. Iată, prin urmare, unde suntem. Vom suspenda plata amortizărilor, eventual chiar şi fără consimţământul bancherilor creditori. Incet-încet, ne venim în fire. Neam lovit cu capul de pragul de sus. Şi totuşi se pare că nu ne-am lovit destul de tare. Suspendarea amortizării ! Nu e suficient. Căci o asemenea operaţie nu reprezintă decât 14 miliarde economie anuală. Deci, ce ne trebue, e altceva. Şi anume: suspendarea întregului serviciu al datoriei publice pe doi-trei ani. Şi pe urmă revizuirea întregii noastre datorii, pentru a obţine a) ştergerea unora din datorii, b) o nouă eşalonare a amortizărilor, c) o reducere a dobânzilor, operaţie care, în forma cea mai convenabilă s’ar putea face printr’o vastă operaţie de conversiune, care să adune într’un singur împrumut, pe termen lung, cu dobândă mică, toate datoriile noastre. Asta e singura soluţie eficace. Altfel, totul e cârpeală, care nu ajută la nimic. Când prin mizerie şi sub ameninţarea haosului vom fi parcurs toate etapele venirii în fire, vom ajunge şi la această convingere; sunt sigur. Teamă mi-e însă, să nu fie prea târziu. Gândiţi-vă numai unde am fi fost astăzi dacă din August trecut am fi început tratativele pe cari le purtăm acum. ...Lumea uită prea uşor că ceea ce este eficace astăzi, mâine nu mai e. Uită. Na,e Ionescu Reglementarea trasturilor Dintre toate legile anunţate prin mesajul regal — cea care a stârnit mai multă vâlvă este fără îndoială, legea trusturilor. Secretul care se păstrează în jurul alcătuirii legii, agitaţia clandestină a industriaşilor, agitaţia făţişă a partidului liberal — sporesc interesul public. Şi de n’ar fi asta, însăşi ideia reglementării funcţionării trusturilor este sortită să işte panică şi bucurie. Apoi, cuvântul trust este un cuvânt magic. Când pronunţi «trust» însemnează c’ai pomenit de speculă, pe jaf, de gangsteri, de otrăvitorii din Chicago. Demagogia ca şi inavuabilele interese găsesc un fericit prilej de operaţiuni când e vorba de trusturi. Că sistemul capitalist duce fatal la truslificare, asta nu vor să înţeleagă nici plăcut social democraţii de la noi, cari se declară totuşi observatori ştiinţifici ai vieţei sociale. Trustul este o formă de organizare a industriei, adesea necesar, de multe ori fericit, mai totdeauna impus de condiţiile pieţei. La noi în ţară, industriile trustificate au beneficiat de pe urma acestei superioare forme de organizare capitalistă, iar a beneficiat şi statul. Singura excepţie a fost doar industria spirtului. O lege inechitabila, de sindicalizare obligatorie — fără a se acordda şi beneficiile sindicalizării — a făcut ca industria spirtului din bucate să piardă terenul, în favoarea fabricaţiei clandestine şi a alcoolului din vin, care suportă taxe mai mici. Criza economică, greutăţile de tot felul au slăbit coheziunea trusturilor. In mai toate cartelurile există neînţelegeri grave între componenţi, denunţări de contracte şi tendinţa de a-şi lua fiecare libertatea de acţiune. Ca în toate ramurile de activitate, criza îi obligă pe oameni să caute cauze şi găsesc vina, fie în conducători, fie în asociaţi. O lege care să reglementeze categoric, odată pentru totdeauna funcţionarea trusturilor, ca şi raporturile cu piaţa şi statul, este binevenită. Interesul pe care îl manifestă presa pentru legea trusturilor — din punctul de vedere al ieftenirii produselor industriale — este un optimism prematur. Oricât s ar strădui cineva cu o singură lege — una singură de dirijare a economiei — nu poate face minuni. Produsele industriale nu pot fi ieftenite în raport cu produsele agricole decât dacă se legiferează în limitele unui întreg sistem, schimbăndu-se cu totul metodele de producţie, fiscalitate şi transport. Se poate ca legiuitorul să obţină pentru stat oarecari «avantagii» Pentru consumator însă, «avantagiile», dacă vor fi, vor fi atât de neînsemnate că nu se va remarca nici un fel de diferenţă faţă de situaţia actuală. 1. CE. *c Cel mai mare stăvilar din Europa, construit în apropierea orășelului german Saalburg Teorii sociale Un scriitor american deplângea, acum câtăva vreme, decăderea moravurilor americane după dispariţia lui Wilson. «Câtă vreme Wilson a dominat scena politică, Americanii erau preocupaţi de lucruri astăzi uitate: onoare şi demnitate naţională, trecut istoric şi viitor depărtat, obligaţii faţă de naţiune. Lupta înfierbântată pentru a exalta sau distruge idealurile Wilsoniene, strângea mulţimea în jurul unor principii care nu erau cotele de la bursă. Oamenii de atunci se băteau pentru credinţa lor şi nu pentru Port maninare cum fac astăzi». Am citat aceste rânduri care exagerează, cu naivitate şi meritele unei epoci şi dementele alteia, pentru că ele cuprind un mare adevăr. Guvernarea unei naţiuni este lucru zadarnic, o neputincioasă frământare în loc, este o înşelare a istoriei şi o continuă înfrângere a avânturilor, dacă nu vine legată de un mănunchiu de idei care să-i dea sens, unitate şi justificare, şi dacă aceste idei n’au ele înşile sprijin în idealurile eterne de care e legată viaţa pământească a oamenilor. Din acest punct de vedere s’ar părea că trăim într’o epocă excepţională. Bătrânul nostru continent este străbătut în toate direcţiile de propaganda celor mai variate ideologii sociale. Cărţi voluminoase, broşuri, articole, gazete întregi, întruniri, partide, cluburi poartă în lume între focurile unei lupte care se potoleşte numai când convulsiunile marilor dureri adevărate ale populaţiilor ameninţate de foame recheamă pe oameni la realitate cele mai pretenţioase idiologii. Se pare, cel puţin aşa spune contele Keyserling, unul din apostolii acestor ideologii (apostol foarte eclectic şi monden), că o credinţă nouă începe să se consolideze în Rusia. Mai puternică decât bolşevismul sau comunismul, mai puternică decât ortodoxia. Este mitul planului quinquina! «în care tinerii Ruşi cred cum credeau martirii în Isus». «De la Cruciade omenirea n’a mai trăit o atare experienţă». Aceasta este cea dintâi credinţă ce trebuie luată în seamă de la creştinism până azi, ea este contrariu tuturor idealurilor moderne ale Occidentului. Lucru ce impresionează foarte serios pe apostolul nostru. In ţara lul Wistan Nibelungii sunt din nou în acţiune. Social democraţia nu mai are hrană pentru nevoile spirituale ale lumii germane obosită de teorii prea ştiinţifice şi prea simple- Marx este coborât acum pe pământ, merge prea mult printre oameni, ideile lui sânt banalizate printr’o legislaţie abundentă. Parlamentele au dăruit mult mai mult popoarelor de cât voia socialdemocraţia de la ele. (E în adevăr interesant spectacolul socialdemocraţilor care se trezesc în faţa unor legi burgheze în care sânt depăşiţi ca ideologie socială şi faţă de care nu pot avea decât reeriminaţii de ordin moral sau neîncredere proletară). Anarhia şi disoluţia vechilor reguli de viaţă au chemat vechi amintiri din adâncurile rasei şi au trezit ecourile vechilor virtuţi. Naţional socialismul s’a născut pentru a le da formă. De aici acel amestec de străvechi şi de nou, de democraţie şi de dictatură, de sentimentalism liric şi sunet de goarnă, care face pitorescul doctrinei sau mai bine doctrinelor naţional socialiste. Ele împreună idealuri medievale de cavaleri ai mesei rotunde cu un sensualism brutal de care neombelungisimul acesta germanic nu se poate despărţi şi totul pentru justificarea unei chemări de caracter quasi divin, la conducerea supremă a unei naţii chinuită de grelele probleme ale existenţii. Ce curente de idei nu cată azi spre locurile dominante? Iată corporatismul. Un fel de doctrină exegetică. In ierarchia cerească a îngerilor şi arhanghelilor aşa cum era de ordonat înfăţişată de Sfântul Toma nu este atâta perfecţiune în simetrie ca în ierarchizarea pe care corporatiştii o impun din fericire teoretic, societăţii omeneşti. Supremele regine ale corporatismului integral sânt fără îndoială armonice, drepte şi tăgăduitoare de cele mai permanente avantagii — însă ele atrag în special pe cei care vor să fie în capul piramidei, sus de tot, acolo unde se fac agulile, acolo unde nemai fiind nimic deasupra nu eşti ţinut decât de unele reduse obligaţii de jos. Iată aici dăm peste o caracteristică a epocei-Se spune că e o epocă chinuită de întrebări, de nelinişte pentru prezent şi pentru viitor- Desigur nesiguranţă, nelinişte şi întrebare în măsură mai mare ca până acum. Căci e nesiguranţa capilor şi prea mulţi vor să fie capi. De aici şi numărul considerabil al aşa ziselor doctrine, fiecare amator fabricându-şi una după propria sa măsură. Lumea care voeşte însă stabilitate pentru asigurarea vieţii, pentru sentimentul acela care-ţi dă răgaz să asociezi muncei tale zilnice şi puţinile satisfacţii pe care ţi le poate îngădui viaţa, se amuză fără îndoială de aceste false doctrine şi le adoptă sau le lasă ca o modă. După câţiva ani devin tot aşa de ridicule ca pălăriile de acum patru ani. Numai cu un surâs mai iei azi în mână cărţile de teorie politică a unui Valois. Şi fără îndoială cu un surâs vei trece peste copertele volumelor care fac din cooperatişti, sau din corporatism, sau din planul quinquenal o ideologie politică. Marile curente sociale au drumuri pe care teoriile clasice şi marii scriitori le-au analizat de mult. Machiavel este etern ca şi principiile lui. Naţiunile sânt însetate după conducere stabilă, sigură de sine, după stăpânirea care implică consimţământul maselor şi aderarea lor înţelegătoare — dar peste acest consimţământ nu mai cunoaşte decât ordinele imperative ale realită ţilor. Octav Onicescu In foiletonul precedent, voind să dăm o idee generală despre manierele de numeraţie şi calcul la societăţile primitive ce n’au ajuns încă să-şi constitue o aritmetică raţională bazată pe regule de sinteză, am transcris câteva tablouri ce cuprindeau o corespondenţă între anumite obiecte şi numere. S’a văzut cum, pornind dela procedeul de tot primitiv al asimilării numelor copiilor aceluiaş tată cu numerele corespunzătoare succesiunii naşterii lor şi până la stabilirea unei terminologii ce cuprindea primele zece numere,— un rol cu deosebire important juca noţiunea de doi, întrebuinţarea degetelor de la mâ n ă prilejueşte naşterea noţiunii de cinci. Acest procedeu, deşi ne face impresia a fi destul de fecund, întrebuinţat de Bakairii din Brazilia, nu reuşeşte să dea acestora posibilitatea unei numărători ce ar depăşi numărul 6. Dincolo de 6, singură nimica şi indicaţia , mera (acesta), mai pot interveni, înlocuind numărătoarea propriu zisă cu o corespondenţă directă între obiecte bine precizate — de altfel oarecari — şi degete. (E nevoie ca acele obiecte să poată fi atinse de cel ce numără; de aceea, un Bakairi n’ar putea spune câte triburi sunt într’o anumită regiune, chiar dacă în parte ar cunoaşte perfect fiecare trib). Dacă grămada de boabe de pildă, pe care trebue s’o numere un Bakairi, depăşeşte zece, acesta recurge la degetele dela picioare , dacă depăşeşte douăzeci, foloseşte firele de păr de pe cap pe cari le trage în toate direcţiile.Dacă ar avea noţiunea cantitativă de număr şi ar poseda cunoştinţa operaţiei de adunare, i-ar fi deajuns degetele unei singure mâini; adunarea propriu zisă este însă o operaţie pe care o vom întâlni mult mai târziu, iar istoria o semnalează pentru prima oară în aritmetica egiptiană). Mai mult încă, chiar până la numărul 6, Bakairul nu numără de fapt degetele mâinii, ci numără cu ajutorul degetelor. După o practică îndelungată, al nu se folosește totuși nici măcar de numărul degetelor unei mâini, cu ajutorul cărora a numărat de atâtea ori, ci începe de fiecare dată, cu fiecare problemă nouă ce i se pune, de la început. Bugilaii din Noua Guinee sunt ceva mai avansaţi, având pentru fiecare deget un nume diferit, căruia îi corespunde un număr (Bakairii dispuneau numai de două numere : tokale și akage, adică unu și doi): 1 = Tarangesa (degetul mic al mâinii stângi) 2 Meta lana (degetul următor) 3 = Guigimeta kina (degetul din mijloc) 4 = Topea (arătătorul) 5 = Manda (degetul mare) Pentru numerele mai mari de cinci trec la : încheetura mâinii (6), cot (7), umăr (8), sânul stâng (9), sânul drept (10). Pentru a se ajunge la numărul cinci, rămâne să se realizeze un ansamblu între elementele seriei de felul celei de mai sus. Mai întâi, degetele mâinii trebuesc promovate din instrumente de numărătoare în chiar obiecte de numărat. Sunt interesante numirile date în Noul Mexic de Zuni, primelor cinci numere : 1 = Tepinte — cu care se începe. 2 = Kwilli = ridicat cu precedentul. 3 = Ha’i — degetul care împarte egal. 4 = Awite = toate degetele ridicate, afară de unul. 5 = Opte = degetul mare. In traducerea acestor numiri găsim cristalizată operaţia ridicării tuturor celor cinci degete de la o mână (prin urmare numărul cinci), deoarece 4 e definit prin diferenţa 5—1, — iar numele lui 3 ne arată că avem de-a face cu un început de discernământ al raporturilor. In felul acesta putem spune că ceea ce am numit calcul digital, folosirea degetelor mâinii în numărătoarea diferitelor obiecte, e un procedeu de mare însemnătate în promovarea gândirii matematice incepiente. Era de aşteptat ca acest calcul în care se foloseşte constant acelaş număr de degete, întâi ca instrumente, apoi ca obiecte de numărat, să suggereze spiritelor primitive mai inventive şi sistematizatoare, posibilitatea unei minime economii, dacă nu de gândire, cel puţin de muncă.Continuarea în pagina 11 a) Cronica ştiinţifiică Primele operaţiuni aritmetice de N. O. ZAHARIA VOCI IN DESERT. -0000- Nu vrem să părem învinşi. Suntem prea mândri pentru ca să ne manifestăm vreo înfrângere sau vreo umilinţă. Pentru mândria noastră, pentru prestigiul vârstei şi generaţiei noastre, cari ne mărturisim o tinereţe robustă şi demnă, cu orientări spirituale sănătoase şi cu plinătate de elan şi pasiune pentru tot ceea ce conduce spre înălţare destinele acestui neam. Nu ne revoltăm şi nici ne lamentăm zadarnic. Avem încă mult optimism să credem că atmosfera grea şi apăsătoare de acum se va limpezi şi curaţi odată, că anomaliile vieţii de acum îşi vor găsi soluţii cândva. Consemnăm totuş cu toată durerea şi indignarea fenomenul straniu prin care trecem şi aşteptăm să ni se facă recunoaşterea nevinovăţiei noastre şi să se ia măsurile de rigoare, pentru ca, să nu cădem zdrobiţi noi, victime ale unei fatalităţi idioate, sau ale unor greşeli şi nesocotinţe de tot felul, care au dus la aceste stări de lucruri. Suntem rămaşi pe drumuri, umblând fără căpătâiu, de luni de zile. Mulţi şi multe. Fără locuinţă, fără hrană, fără niciun ajutor, cum Dumnezeu ştie. Purtând în suflet nădejdea şi încrederea că ne va asculta şi nouă cineva păsurile, că vom găsi un liman de ostoitoare odihnă necazurilor şi obidei noastre. E ruşine pentru ţara asta. Şi mai ales e trist. Vai de valoarea şi de prestigiul şcoalei şi al culturii, vai de titlurile noastre academice, vai de diplomele noastre de licenţă şi de detorat, dacă murim de foame cu ele în buzunar. In învăţământul secundar n’avem loc. Şi nici măcar în cel primar. Iarde găsit vre-o rostuire undeva, în altă dregătorie, la vre-o altă instituţie, nici vorbă. Fiindcă e lege că până la 1 Aprilie 1933 să nu se mai facă nici o nouă numire, în nici o slujbă. Orice post, pe măsură ce se vacantează, se desfiinţează. Şi rămânem astfel pe din afară, cu tot dorul şi dragostea noastră de muncă şi de viaţă, statul refuzându-ne serviciul nostru, fiindcă n’are cu ce ne plăti. Va fi şi aci o înaltă raţiune va trebui să ispăşim noi prin renunţare şi lipsă, risipa şi nechiverniseala altora. Dar e prea crud ca să ni se închidă cu desăvârşire orice putinţă de existenţă. Am învăţat să slujim luminii, am învăţat să cultivăm virtuţile şi valorile de înalt idealism, şi acum ne este greu să cedăm. Nu ne putem trăda sufletele uşor, nu vrem să alunecăm în orice speluncă de valoare şi ideologie incertă, pentru o nenorocită de bucată de pâine. Este datoria d-lui ministrul al Instrucţiunii Publice să ia măsuri, să salveze prestigiul culturii româneşti. Să nu ne lase muritori de foame, pe atâţia cărora ni s’au închis drumurile şi uşile, după ce în Universitate am făcut dovada capacităţii noastre, prin idealismul nostru şi prin munca noastră, încoronată de biruinţe şi străluciri. Să se caute orice modalitate şi să fim ajutaţi. Ţara noastră nu e o ţară care trebue să aibă astăzi şomeri intelectuali. Forţele culturale trebuesc mărite şi sporite la noi. Uite, propunem noi o soluţie : S’a tot vorbit de câţiva ani şi se vorbeşte încă de democratizarea învăţământului, de culturalizarea maselor de ofensiva culturală, oricine a ciripit puţina carte s’a crezut dator să se înroleze în ordinul cavalerilor culturii, pentru a o răspândi cât mai adânc în masele noastre populare, pentru a deveni şi noi o ţară luminată. S’au înfiinţat atenee populare, s’au ţinut conferinţe, s’au format echipe de misionari ai culturii, s’a pus totul în slujba luminării maselor. (Nu mai vorbim de radio, pe care-l ascultă astăzi şi câinii şi găinile în coteţ. N’o să fie de mirare când o să auzim în curând cocoşii cântând ca haralanele şi găinile ca primadonele). A existat deci şi există încă o febră de filantropism cultural, o dorinţă de luminarea aproapelui pe orice cale, de a-1 hrăni şi a-1 îndestula sufleteşte. De ce nu apucă pe nimeni şi febra cestuilalt fel de filantropism, dorinţa de a veni în ajutor celui ce n’are cu ce să-şi ducă greul zilei, nu întru a-i întinde mese şi a-1 îndestula trupeşte ei a-i da posibilitatea să merite el prin muncă dreptul la viaţă. Este (Citiţi continuarea în pag. 11-a) -----■===*===.- „Cronicarat“ Este o revistă în format de mare gazetă, tipărită de editura Naţionala Ciornei în 25.000 de exemplare şi pusă gratuit la dispoziţia librarilor şi a cetitorilor. O revistă de reclamă desigur, căci nu învesteşte nimeni atâta bănet de dragul idilic şi exclusiv al artei. Totuşi faptul nu e lipsit de utilitate culturală şi poate că într’o viaţă literară atât de inertă şi leneşă ca a noastră, apariţia unei astfel de tipărituri ar fi în stare să schimbe multe lucruri. De vreo cinici ani, editurile noastre se vaită de o «criză a cărţii» şi tot de atâţia ani, noi nu obosim a spune că această «criză» este o simplă gogoriţă. Un pretext de lene. Un semn al lipsei de inventivitate comercială, ca să nu zicem editorială (ceea ce, la noi, ar fi pretenţios). Noi n’am avut la dreptul vorbind, şi nici nu avem o criză a cărţii, ci una a editorilor. Ce semn mai trist de criză, decât degringolada «Cărţii Româneşti» care dintr’o instituţie de cultură, a devenit Un magazin pentru bocanci şi patefoane ! Cetitorii de carte literară (precizez de carte literară bună) există. Toată socoteala este să ştii cum să-i afli şi ce să le dai. Dar asta nu se descoperă de la tejghea, ci din circulaţia ideilor critice, din confruntarea valorilor recunoscute cu cele inedite. Primul post de observaţie al unei edituri este revista. Instrument indispensabil pentru un editor, care ţine să orienteze şi să se orienteze. (Instrăinătate nu există editură care să nu dispună de un monitor literar propriu). Acest lucru, editura Naţională- Ciornei, la înţeles de multă vreme, încă de acum vreo I ani, când a încercat, probabil cu serioase sacrificii de bani, lansarea unui magazin săptămânal de informaţie culturală (Săptămâna literară, dacă ţin minte), încercarea n’a prins în totul atunci. Editura n’a desperat însă Şi astăzi după patru ani, tipăreşte acest Cronicar, care în ciuda obiectivului său comercial, este o lectură excelentă, vioaie, diversă, cu elemente de informaţie utilă şi de critică justă. Evident, lucrurile nu trebue oprite aici. Avem nevoie de o mare revistă de informaţie culturală, care să grupeze cât mai multe din condeiele noastre de preţ mai multe binevoinţi, cât mai multe competinţe. Eventual revista aceasta ar depăşi cercul de interese ale unei singure edituri, unindu-le pe toate. E greu? In principiu, nu. «Cronicarul» acesta recent o dovedeşte. Exemplul ar putea fi urmat de confrații d-lui Ciornei, spre binele lor în primul rând. m. sb. De ce nu?