Cuventul, decembrie 1932 (Anul 8, nr. 2735-2762)

1932-12-08 / nr. 2742

AMIL­AE« Vlll-Iea. — f*p. 3742 i­.etracta şi Administraţia bliilJitESTl, calea victori« 48, etajul I Director: NAE IONESCU ANUNCHIStlLE $1 PUBLICATIILE Se primesc la ADMINlSTRAHA „CUVANIDLIH“ şi prin toate agenţiile de publicitate Taxa­re francate plătită in numirar conform aprobirai Dir. Gen. P. î. T. tip. 69.196/932 (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) I 312/45 TELEFON 0­­ 378/10 l 378/09 Fondator : tivitus enacovici Dm­emia Redacţia , Administraţia •, l­SlBUU 8 PAGINI 3 LEI C JOI 8 DECEMBRIE 1932 Etapele venirii in lire August 1931: «Cuvântul» stabileşte că postul bugetar al cuponului re­prezintă o povară insuportabilă şi cere, pe baza principiilor cari stau la baza planurilor Dawes, Young şi celei ale, o revizuire a datoriei noas­tre publice. Lumea politică şi presa — fără excepţie — ne acuză de in­conştienţă, stricare a creditului, bol­şevism, şi califică propunerea noa­stră drept nebunie curată. Ianuarie 1932: d-l Ai­ketoianu în­cearcă, la Paris, suspendarea amor­­tizmentului în limitele sumelor pe care noi le-am amortizat peste obli­gaţiile noastre. Este refuzat. Lumea politică «responsabilă» îl trece în rândurile bolșevicilor unde, de altfel, era și prin politica d-sale con­versionistă. Februarie 1932 , dând expresie pu­blică unor convingeri mai vechi, d. Iunian cere suspendarea serviciului datoriei publice. Propunerea este primită în chip diferit. In lumea politică, ea este împărtăşită de d. dr. Lu­pu şi d. G. Brătianu. In presă, ziarele de stânga o acceptă. Cele de dreapta o resping. Indignate şi bat­jocoritoare. Aprilie — Mai 1932. Ziarele de dreapta, continuând a protesta îm­potriva politicei falimentare, încep a strecura, totuş, părerea că pentru uşurarea serviciului datoriei publi­ce, e nevoe de consimţământul de­tentorilor de rentă. Cum am spune, deci, — tratative. August 1932, un om de dreapta, d. Mironescu, începe tratative pentru suspendarea serviciului de trageri la sorţi, şi pentru reducerea dobân­zilor. Octombrie 1932: se suspendă ser­viciul de amortizare la unele îm­prumuturi pe piaţa Londrei. Noembrie 1932: tratativele iniţiate de d. Mironescu sunt continuate în chip foarte activ de d. Madgearu, care acum un an era cel mai batjo­coritor dintre toţi batjocoritorii «po­liticei falimentare». 3 Decembrie 1932: acelaş­i. Mad­gearu suspendă, printr’un act de au­toritate, fără lege şi fără discuţii prealabile cu cei interesaţi, amorti­zarea unora din împrumuturile in­terne. 5 Decembrie 1932: un ziar de după amiază publică, în legătură cu şti­rea că guvernul «ar fi decis sus­pendarea plăţii amortismentului în străinătate şi că, în acest scop, s’ar şi fi întocmit un proeet de lege», următoarea notă: «...d-l Madgearu ne-a autorizat să arătăm că, până în acest moment, n’a pus chestiunea la punct şi că, deci, nu poate fi vorba de o măsură definitivă sau de un procet întoc­mit. «Un astfel de procet şi o astfel de măsură n’ar putea veni în discu­ţie decât în două cazuri: 1) Sau, se ajunge la un acord bi­lateral. 2) Sau, silit de împrejurări ine­xorabile şi negăsind înţelegere la creditori, guvernul s’ar decide la o măsură unilaterală. «Prima eventualitate este în con­cepţia şi dorinţa guvernului. Se ur­mează tratative. Să aşteptăm rezul­tatele fără a ne arăta nici optimişti, nici pesimişti. «Bancherii creditori arată continuu rezistenţă. Şi, fie că această rezis­tenţă corespunde convingerii lor, fie că au şi ei nevoe de justificări, fapt este că ei nu cedează uşor şi că uneori este nevoie şi de o dulce pre­siune. «Eventualitatea a doua, care, du­pă credinţa guvernului nu pare pro­babilă, presupune un act unilateral. «Adevărul este că, în condiţiile bugetare de acum, plata amortis­mentului e o imposibilitate. Capito­lul datoriei publice trebue negreşit redus, cel puţin pentru câţiva ani, printr-o nouă eşalonare a amortis­mentului. «Rezultatul final va trebui să fie: suspendarea de pe acum a amortis­mentului. Dar nu în mod unilateral — acest lucru guvernul ţine să-l evite». E destul de clar: guvernul vrea să obţină suspendarea tragerilor la sorţi. Vrea să o obţină de la banche­rii creditori. Aceştia rezistă deo­camdată. E nădejde, că vor ceda. Dar dacă totuş nu vor ceda ! Ne o spune confratele «Adevărul», mai sus: «...în condiţiile bugetare de a­­cum, plata amortismentului e o im­posibilitate». Deci: «suspendarea de pe acum a amortismentului. Dar nu în mod unilateral — acest lucru, gu­vernul ţine să-l evite». «Ţine să-l evite», asta nu e rău. Ţine,­­ dar­­, dacă nu se va putea altfel, nu-1 va evita, desigur, dat fiind că ,în condiţiile bugetare de acum, plata amortismentului e o im­posibilitate. Iată, prin urmare, unde suntem. Vom suspenda plata amortizărilor, eventual chiar şi fără consimţămân­tul bancherilor creditori. Incet-încet, ne venim în fire. Ne­am lovit cu capul de pragul de sus. Şi totuşi se pare că nu ne-am lovit destul de tare. Suspendarea amorti­zării ! Nu e suficient. Căci o aseme­nea operaţie nu reprezintă decât 14 miliarde economie anuală. Deci, ce ne trebue, e altceva. Şi anume: suspendarea întregului ser­viciu al datoriei publice pe doi-trei ani. Şi pe urmă revizuirea întregii noastre datorii, pentru a obţine a) ştergerea unora din datorii, b) o nouă eşalonare a amortiză­rilor, c) o reducere a dobânzilor, operaţie care, în forma cea mai con­venabilă s’ar putea face printr’o vastă operaţie de conversiune, care să adune într’un singur împrumut, pe termen lung, cu dobândă mică, toate datoriile noastre. Asta e singura soluţie eficace. Altfel, totul e cârpeală, care nu aju­tă la nimic. Când prin mizerie şi sub amenin­ţarea haosului vom fi parcurs toa­te etapele venirii în fire, vom ajun­ge şi la această convingere; sunt sigur. Teamă m­i-e însă, să nu fie prea târziu. Gândiţi-vă numai unde am fi fost astăzi dacă din August trecut am fi început tratativele pe cari le purtăm acum. ...Lumea uită prea uşor că ceea ce este eficace astăzi, mâine nu mai e. Uită. Na,e Ionescu Reglementarea trasturilor Dintre toate legile anunţate prin mesajul regal — cea care a stârnit mai multă vâlvă este fără îndoială, legea trusturilor. Secretul care se păstrează în jurul alcătuirii legii, agitaţia clandestină a industriaşi­lor, agitaţia făţişă a partidului li­beral — sporesc interesul public. Şi de n’ar fi asta, însăşi ideia regle­mentării funcţionării trusturilor es­te sortită să işte panică şi bucurie. Apoi, cuvântul trust este un cuvânt magic. Când pronunţi «trust» în­semnează c’ai pomenit de speculă, pe jaf, de gangsteri, de otrăvitorii din Chicago. Demagogia ca şi ina­vuabilele interese găsesc un fericit prilej de operaţiuni când e vorba de trusturi. Că sistemul capitalist duce fatal la truslificare, asta nu vor să în­ţeleagă nici plăcut­ social democra­ţii de la noi, cari se declară totuşi observatori ştiinţifici ai vieţei so­ciale. Trustul este o formă de orga­nizare a industriei, adesea necesar, de multe ori fericit, mai totdeauna impus de condiţiile pieţei. La noi în ţară, industriile trustificate au bene­ficiat de pe urma acestei superioa­re forme de organizare capitalistă, iar a beneficiat şi statul. Singura excepţie a fost doar industria spir­tului. O lege inechitabila, de sindica­lizare obligatorie — fără a se acord­­da şi beneficiile sindicalizării — a făcut ca industria spirtului din bu­cate să piardă terenul, în favoarea fabricaţiei clandestine şi a alcoolu­lui din vin, care suportă taxe mai mici. Criza economică, greutăţile de tot felul au slăbit coheziunea trusturi­lor. In mai toate cartelurile există neînţelegeri grave între compo­nenţi, denunţări de contracte şi ten­dinţa de a-şi lua fiecare libertatea de acţiune. Ca în toate ramurile de activitate, criza îi obligă pe oameni să caute cauze şi găsesc vina, fie în conducători, fie în asociaţi. O lege care să reglementeze categoric, oda­tă pentru totdeauna funcţionarea trusturilor, ca şi raporturile cu pia­ţa şi statul, este binevenită. Interesul pe care îl manifestă pre­­sa pentru legea trusturilor — din punctul de vedere al ieftenirii pro­duselor industriale — este un opti­mism prematur. Oricât s ar strădui cineva cu o singură lege — una sin­gură de dirijare a economiei — nu poate face minuni. Produsele indus­triale nu pot fi ieftenite în raport cu produsele agricole decât dacă se legiferează în limitele unui în­treg sistem, schimbăndu-se cu to­tul metodele de producţie, fiscalita­te şi transport. Se poate ca legiuitorul să obţină pentru stat oare­cari «avant­agii» Pentru consumator însă, «avantagii­­le», dacă vor fi, vor fi atât de neîn­semnate că nu se va remarca nici un fel de diferenţă faţă de situaţia actuală. 1. CE­.­ ­*c Cel mai mare stăvilar din Europa, construit în apropierea orășelului german Saalburg Teorii sociale Un scriitor american deplângea, acum câtă­va vreme, decăderea mo­ravurilor americane după dispari­ţia lui Wilson. «Câtă vreme Wilson a dominat scena politică, America­nii erau preocupaţi de lucruri as­tăzi uitate: onoare şi demnitate naţională, trecut istoric şi viitor depărtat, obligaţii faţă de naţiune. Lupta înfierbântată pentru a exal­ta sau distruge idealurile Wilsoni­­ene, strângea mulţimea în jurul u­­nor principii care nu erau cotele de la bursă. Oamenii de atunci se băteau pentru credinţa lor şi nu pentru Port maninare cum fac as­tăzi». Am citat aceste rânduri care exa­gerează, cu naivitate şi meritele u­­nei epoci şi dementele alteia, pen­­tru că ele cuprind un mare adevăr. Guvernarea unei naţiuni este lucru zadarnic, o neputincioasă frămân­tare în loc, este o înşelare a isto­riei şi o continuă înfrângere a avânturilor, dacă nu vine legată de un mănunchiu de idei care să-i dea sens, unitate şi justificare, şi dacă aceste idei n’au ele înşile spri­jin în idealurile eterne de care e legată viaţa pământească a oa­menilor. Din acest punct de vedere s’ar părea că trăim într’o epocă excep­ţională. Bătrânul nostru continent este străbătut în toate direcţiile de propaganda celor mai variate ideo­logii sociale. Cărţi voluminoase, broşuri, articole, gazete întregi, în­­truniri, partide, cluburi poartă în lume între focurile unei lupte care se potoleşte numai când convulsiu­­nile marilor dureri adevărate ale populaţiilor ameninţate de foame recheamă pe oameni la realitate cele mai pretenţioase idiologii. Se pare, cel puţin aşa spune con­tele Keyserling, unul din apostolii acestor ideologii (apostol foarte e­­clectic şi monden), că o credinţă nouă începe să se consolideze în Rusia. Mai puternică decât bolşe­vismul sau comunismul, mai puter­nică decât ortodoxia. Este mitul planului quinquina! «în care tinerii Ruşi cred cum credeau martirii în Isus». «De la Cruciade omenirea n’a mai trăit o atare experienţă». A­­ceasta este cea dintâi credinţă ce trebuie luată în seamă de la creşti­­­­nism până azi, ea este contrariu tu­turor idealurilor moderne ale Oc­cidentului. Lucru ce impresionează foarte serios pe apostolul nostru. In ţara lul Wistan Nibelungii sunt din nou în acţiune. Social de­mocraţia nu mai are hrană pentru nevoile spirituale ale lumii ger­­mane obosită de teorii prea ştiinţi­fice şi prea simple- Marx este co­borât acum pe pământ, merge prea mult printre oameni, ideile lui sânt banalizate printr’o legislaţie abun­dentă. Parlamentele au dăruit mult mai mult popoarelor de cât voia socialdemocraţia de la ele. (E în a­­devăr interesant spectacolul social­­democraţilor care se trezesc în faţa unor legi burgheze în care sânt de­păşiţi ca ideologie socială şi faţă de care nu pot avea de­cât reerimi­­naţii de ordin moral sau neîncrede­­re proletară). Anarhia şi disoluţia vechilor re­guli de viaţă au chemat vechi a­­mintiri din adâncurile rasei şi au trezit ecourile vechilor virtuţi. Na­ţional socialismul s’a născut pentru a le da formă. De­ aici acel amestec de străvechi şi de nou, de democra­ţie şi de dictatură, de sentimenta­lism liric şi sunet de goarnă, care face pitorescul doctrinei sau mai bine doctrinelor naţional socialiste. Ele împreună idealuri medievale de cavaleri ai mesei rotunde cu un sen­sualism brutal de care neom­belun­­gisimul acesta germanic nu se poate despărţi şi totul pentru justificarea unei chemări de caracter quasi divin, la conducerea supremă a unei na­ţii chinuită de grelele probleme ale existenţii. Ce curente de idei nu cată azi spre locurile dominante? Iată corporatismul. Un fel de doc­trină exegetică. In ierarchia cerea­scă a îngerilor şi arhanghelilor aşa cum era de ordonat înfăţişată de Sfântul Toma nu este atâta perfec­ţiune în simetrie ca în ierarchiza­rea pe care corporatiştii o impun din fericire teoretic, societăţii ome­neşti. Supremele regi­ne ale corpo­ratismului integral sânt fără în­doială armonice, drepte şi tăgădui­toare de cele mai permanente avan­­tagii — însă ele atrag în s­pecial pe cei care vor să fie în capul pirami­dei, sus de tot, acolo unde se fac a­­gulile, acolo unde nem­ai fiind nimic deasupra nu eşti ţinut de­cât de unele reduse obligaţii de jos. Iată aici dăm peste o caracteris­tică a epocei-Se spune că e o epocă chinuită de întrebări, de nelinişte pentru pre­zent şi pentru viitor- Desigur nesi­guranţă, nelinişte şi întrebare în măsură mai mare ca până acum. Căci e nesiguranţa capilor şi prea mulţi vor să fie capi. De aici şi nu­mărul considerabil al aşa ziselor doctrine, fie­care amator fabricân­­du-şi una după propria sa măsură. Lumea care voeşte însă stabilita­te pentru asigurarea vieţii, pentru sentimentul acela care-ţi dă răgaz să asociezi m­uncei tale zilnice şi puţinile satisfacţii pe care ţi le poa­te îngădui viaţa, se amuză fără în­doială de aceste false doctrine şi le adoptă sau le lasă ca o modă. Du­pă câţi­va ani devin tot aşa de ri­dicule ca pălăriile de acum patru ani. Numai cu un surâs mai iei azi în mână cărţile de teorie politică a unui Valois. Şi fără îndoială cu un surâs vei trece peste copertele vo­lumelor care fac din cooperatişti, sau din corporatism, sau din planul quinquenal o ideologie politică. Marile curente sociale au drumu­ri pe care teoriile clasice şi marii scriitori le-au analizat de mult. Mach­ia­vel este etern ca şi princi­piile lui. Naţiunile sânt însetate după con­­ducere stabilă, sigură de sine, după stăpânirea care implică consimţă­mântul maselor şi aderarea lor în­ţelegătoare — dar peste acest con­simţământ nu mai cunoaşte de­cât ordinele imperative ale realită­­ ţilor.­­ Octav Onicescu In foiletonul precedent, voind să dăm o idee generală despre manie­rele de numeraţie şi calcul la socie­tăţile primitive ce n’au ajuns încă să-şi constitue o aritmetică raţiona­lă bazată pe regule de sinteză, am transcris câteva tablouri ce cuprin­deau o corespondenţă între anumite obiecte şi numere. S’a văzut cum, pornind dela procedeul de tot pri­mitiv al asimilării numelor copiilor aceluiaş tată cu numerele corespun­zătoare succesiunii naşterii lor şi până la stabilirea unei terminologii ce cuprindea primele zece numere,— un rol cu deosebire important juca noţiunea de doi, întrebuinţarea degetelor de la mâ­­ n­ ­ă prilejueşte naşterea noţiunii de cinci. Acest procedeu, deşi ne face impresia a fi destul de fecund, între­buinţat de Bakairii din Brazilia, nu reuşeşte să dea acestora posibilitatea unei numărători ce ar depăşi nu­mărul 6. Dincolo de 6, singură ni­mica şi indicaţia , mera (acesta), mai pot interveni, înlocuind numă­rătoarea propriu zisă cu o corespon­denţă directă între obiecte bine pre­cizate — de altfel oarecari — şi de­gete. (E nevoie ca acele obiecte să poată fi atinse de cel ce numără; de aceea, un Bakairi n’ar putea spune câte triburi sunt într’o anumită re­giune, chiar dacă în parte ar cu­noaşte perfect fiecare trib). Dacă grămada de boabe de pildă, pe care trebue s’o numere un Bakairi, depă­şeşte zece, acesta recurge la dege­tele dela picioare­ , dacă depăşeşte douăzeci, foloseşte firele de păr de pe cap pe cari le trage în toate di­recţiile.­­Dacă ar avea noţiunea cantitativă de număr şi ar poseda cunoştinţa operaţiei de adunare, i-ar fi deajuns degetele unei singure mâini; adunarea propriu zisă este însă o operaţie pe care o vom întâl­ni mult mai târziu, iar istoria o sem­nalează pentru prima oară în arit­metica egiptiană). Mai mult încă, chiar până la numărul 6, Bakairul nu numără de fapt degetele mâinii, ci numără cu ajutorul degetelor. După o practică îndelungată, al nu se folosește totuși nici măcar de nu­mărul degetelor unei mâini, cu aju­torul cărora a numărat de atâtea ori, ci începe de fiecare dată, cu fiecare problemă nouă ce i se pune, de la în­ceput. Bugilaii din Noua­ Guinee sunt ceva mai avansaţi, având pentru fie­care deget un nume diferit, căruia îi corespunde un număr (Bakairii dis­puneau numai de două numere : to­kale și akage, adică unu și doi): 1 = Tarangesa (degetul mic al mâinii stângi) 2­­­ Meta lana (degetul următor) 3 = Guigimeta kina (degetul din mijloc) 4 = Topea (arătătorul) 5 = Manda (degetul mare) Pentru numerele mai mari de cinci trec la : încheetura mâinii (6), cot (7), umăr (8), sânul stâng (9), sâ­nul drept (10). Pentru a se ajunge la numărul cinci, rămâne să se reali­zeze un ansamblu între elementele seriei de felul celei de mai sus. Mai întâi, degetele mâinii trebuesc pro­movate din instrumente de numără­toare în chiar obiecte de numărat. Sunt interesante numirile date în Noul Mexic de Zuni, primelor cinci numere : 1 = Tepinte — cu care se începe. 2 = Kwilli = ridicat cu preceden­tul. 3 = Ha’i — degetul care împarte egal. 4 = Awite = toate degetele ridi­cate, afară de unul. 5 = Opte = degetul mare. In traducerea acestor numiri gă­sim cristalizată operaţia ridicării tu­turor celor cinci degete de la o mână (prin urmare numărul cinci), d­e­oa­rece 4 e definit prin diferenţa 5—1, — iar numele lui 3 ne arată că avem de-a face cu un început de discernă­mânt al raporturilor. In felul acesta putem spune că ceea ce am numit calcul digital, folo­sirea degetelor mâinii în numără­toarea diferitelor obiecte, e un pro­cedeu de mare însemnătate în pro­movarea gândirii matematice ince­­piente. Era de aşteptat ca acest cal­cul în care se foloseşte constant a­­celaş număr de degete, întâi ca ins­trumente, apoi ca obiecte de numă­rat, să suggereze spiritelor primiti­ve mai inventive şi sistematizatoare, posibilitatea unei minime economii, dacă nu de gândire, cel puţin de muncă.­­Continuarea în pagina 11 a) Cronica ştiinţifiică Primele operaţiuni aritmetice de N. O. ZAHARIA VOCI IN DESERT. -0000- Nu vrem să părem învinşi. Sun­tem prea mândri pentru ca să ne manifestăm vreo înfrângere sau vreo umilinţă. Pentru mândria noa­stră, pentru prestigiul vârstei şi generaţiei noastre, cari ne mărtu­risim o tinereţe robustă şi demnă, cu orientări spirituale sănătoase şi cu plinătate de elan şi pasiune pen­tru tot ceea ce conduce spre înălţare destinele acestui neam. Nu ne re­voltăm şi nici ne lamentăm zadar­nic. Avem încă mult optimism să credem că atmosfera grea şi apăsă­toare de acum se va limpezi şi cu­raţi odată, că anomaliile vieţii de acum îşi vor găsi soluţii cândva. Consemnăm totuş cu toată durerea şi indignarea fenomenul straniu prin care trecem şi aşteptăm să ni se facă recunoaşterea nevinovăţiei noastre şi să se ia măsurile de ri­goare, pentru ca, să nu cădem zdro­biţi noi, victime ale unei fatalităţi idioate, sau ale unor greşeli şi ne­socotinţe de tot felul, care au dus la aceste stări de lucruri. Suntem rămaşi pe drumuri, um­blând fără căpătâiu, de luni de zile. Mulţi şi multe. Fără locuinţă, fără hrană, fără niciun ajutor, cum Dum­nezeu ştie. Purtând în suflet nădej­dea şi încrederea că ne va asculta şi nouă cineva păsurile, că vom găsi un liman de ostoitoare odihnă neca­zurilor şi obidei noastre. E ruşine pentru ţara asta. Şi mai ales e trist. Vai de valoarea şi de prestigiul şcoalei şi al culturii, vai de titlurile noastre academice, vai de diplomele noastre de licenţă şi de detorat, dacă murim de foame cu ele în buzunar. In învăţământul secundar n’avem loc. Şi nici măcar în cel primar. Iar­de găsit vre-o rostuire undeva, în altă dregătorie, la vre-o altă institu­ţie, nici vorbă. Fiindcă e lege că până la 1 Aprilie 1933 să nu se mai facă nici o nouă numire, în nici­ o slujbă. Orice post, pe măsură ce se vacantează, se desfiinţează. Şi ră­mânem astfel pe din afară, cu tot dorul şi dragostea noastră de mun­că şi de viaţă, statul refuzându-ne serviciul nostru, fiindcă n’are cu ce ne plăti. Va fi şi aci o înaltă raţiune va trebui să ispăşim noi prin re­nunţare şi lipsă, risipa şi nechiver­­niseala altora. Dar e prea crud ca să ni se închidă cu desăvârşire ori­ce putinţă de existenţă. Am învăţat să slujim luminii, am învăţat să cultivăm virtuţile şi valorile de înalt idealism, şi acum ne este greu să cedăm. Nu ne putem trăda sufle­tele uşor, nu vrem să alunecăm în orice speluncă de valoare şi ideolo­gie incertă, pentru o nenorocită de bucată de pâine. Este datoria d-lui ministrul al Instrucţiunii Publice să ia măsuri, să salveze prestigiul cul­turii româneşti. Să nu ne lase mu­ritori de foame, pe atâţia cărora ni s’au închis drumurile şi uşile, după ce în Universitate am făcut dovada capacităţii noastre, prin idealismul nostru şi prin munca noastră, înco­ronată de biruinţe şi străluciri. Să se caute orice modalitate şi să fim ajutaţi. Ţara noastră nu e o ţară care trebue să aibă astăzi şomeri in­telectuali. Forţele culturale trebuesc mărite şi sporite la noi. Uite, propunem noi o soluţie : S’a tot vorbit de câţiva ani şi se vorbeşte încă de democratizarea în­văţământului, de culturalizarea ma­selor de ofensiva culturală, oricine a ciripit puţin­a carte s’a crezut da­tor să se înroleze în ordinul cavaleri­lor culturii, pentru a o răspândi cât mai adânc în masele noastre popu­­lare, pentru a deveni şi noi o ţară luminată. S’au înfiinţat atenee popu­lare, s’au ţinut conferinţe, s’au for­mat echipe de misionari ai culturii, s’a pus totul în slujba luminării ma­selor. (Nu mai vorbim de radio, pe care-l ascultă astăzi şi câinii şi găi­nile în coteţ. N’o să fie de mirare când o să auzim în curând cocoşii cântând ca haralanele şi găinile ca primadonele). A existat deci şi exis­tă încă o febră de filantropism cul­tural, o dorinţă de luminarea aproa­pelui pe orice cale, de a-1 hrăni şi a-1 îndestula sufleteşte. De ce nu a­­pucă pe nimeni şi febra cestuilalt fel de filantropism, dorinţa de a veni în ajutor celui ce n’are cu ce să-şi ducă greul zilei, nu întru a-i întinde mese şi a-1 îndestula trupeş­te ei a-i da posibilitatea să merite el prin muncă dreptul la viaţă. Este (Citiţi continuarea în pag. 11-a) -----■===*===.-­ „Cronicarat“ Este o revistă în format de mare gazetă, tipărită de editura Naţionala­ Ciornei în 25.000 de exemplare şi pu­­­să gratuit la dispoziţia librarilor şi a cetitorilor. O revistă de reclamă desigur, căci nu învesteşte nimeni atâta bănet de dragul idilic şi ex­clusiv al artei. Totuşi faptul nu e lipsit de utilitate culturală şi poate că într’o viaţă literară atât de iner­tă şi leneşă ca a noastră, apariţia unei astfel de tipărituri ar fi în sta­­re să schimbe multe lucruri. De vreo cinici ani, editurile noas­tre se vaită de o «criză a cărţii» şi tot de atâţia ani, noi nu obosim a spune că această «criză» este o sim­plă gogoriţă. Un pretext de lene. Un semn al lipsei de inventivitate co­mercială, ca să nu zicem editorială (ceea ce, la noi, ar fi pretenţios). Noi n’am avut la dreptul vorbind, şi nici nu avem o criză a cărţii, ci una a editorilor. Ce semn mai trist de criză, decât degringolada «Cărţii Româneşti» care dintr’o instituţie de cultură, a devenit Un magazin pentru bocanci şi patefoane ! Cetitorii de carte literară (preci­zez­ de carte literară bună) există. Toată socoteala este să ştii cum să-i afli şi ce să le dai. Dar asta nu se descoperă de la tejghea, ci din circu­­laţia ideilor critice, din confrunta­rea valorilor recuno­scute cu cele inedite. Primul post de observaţie al u­­nei edituri este revista. Instrument indispensabil pentru un editor, ca­re ţine să orienteze şi să se orien­teze. (In­­străinătate nu există edi­tură care să nu dispună de un mo­nitor literar propriu). Acest lucru, editura Naţională- Ciornei, la înţeles de multă vreme, încă de acum vreo I ani, când a încercat, probabil cu serioase sacri­ficii de bani, lansarea unui maga­zin săptămânal de informaţie cul­turală (Săptămâna literară, dacă ţin minte), încercarea n’a prins în totul atunci. Editura n’a desperat însă Şi astăzi după patru ani, ti­păreşte acest Cronicar, care în ciu­da obiectivului său comercial, este o lectură excelentă, vioaie, diversă, cu elemente de informaţie utilă şi de critică justă. Evident, lucrurile nu trebue oprite aici. Avem nevoie de o mare revistă de informaţie cul­­turală, care să grupeze cât mai multe din condeiele noastre de preţ mai multe binevoinţi, cât mai multe competinţe. Eventual revista aceas­ta ar depăşi cercul de interese ale unei singure edituri, unindu-le pe toate. E greu? In principiu, nu. «Cro­nicarul» acesta recent o dovedeşte. Exemplul ar putea fi urmat de con­frații d-lui Ciornei, spre binele lor în primul rând. m. sb. De ce nu?

Next