Cuventul, ianuarie 1933 (Anul 9, nr. 2763-2791)
1933-01-15 / nr. 2775
ANUL AL IX-lea. — No. 2775 redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI, Cafea ¥icä©nei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator: Director : TITUS ENACOVICI^^^^^^^^NAEIONESCU ANIAN CITIRILE ŞI PUBLICAŢIILE Se primesc la ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ și prin toate agenţiile de publicitate Taxatie bancara plătită în numerar conform auroariui Oir. Gen. P. T. T. tip. 69.195/932 . Practica constituţională Fapte, dar nu şi comentarii 1. LA NOI. 1. întâmplarea se po-t trece pe timpul ministeriatului d-lui Gen Văitoianu. Director general al Siguranţei, d. Romulus Voinescu, care trebuia să fie înlocuit. Se face decretul respectiv, dar Regele Ferdinand are ezitări: — Vedeţi, domnule general, eu cred că în locuri ca acesta ar fi mai bine să se păstreze o continuitate. — Desigur, Sire; schimbarea aceasta e totuş necesară. — Nu mă îndoiesc; te rog, totuşi lasă decretul deocamdată aci. Vom mai chibzui împreună. ..Şi d. Romulus Voinescu a rămas mai departe director-general al siguranţei, — chiar dacă, e adevărat, d- gen. Văitoianu nu a mai lucrat, cât a stat la minister, decât cu subalternii d-lui Romulus Voinescu. 2. Sub Regenţă. Prim-ministru d. Iuliu Maniu. Prefect de Poliţie, d. gen. Nicoleanu. D. Maniu făcuse în opoziţie profesie de credinţă legalistă. La instalarea guvernului naţional-ţărănist, am scris, deci, personal, o serie de reportagii, în care atrăgeam atenţia asupra unor puncte în care trebuia să se intre în legalitate. Am scris şi despre cazul Prefectului de Poliţie, gen. Nicoleanu care funcţiona ilegal. Ştiam, de altfel, că d- Maniu era hotărât să-l schimbe. Nu s’a întâmplat, insă, nimic. De cel Sunt sigur că d. Maniu îşi aduce aminte: a intervenit în această chestiune o scrisoar scrisoare care nu aveam ea nimic legal. Care exprima o dorinţă, dar care purcedea de la o personalitate ce nu deţinea nici un fel de funcţiune legală în stat. D. Maniu a cedat totuşi şi d- gen. Nicoleanu a rămas mai departe Prefect al Poliţiei, cu toată situaţia d-sale ilegală, şi cu toate că partidul naţional-ţărănesc avea — şi obiectiv şi subiectiv — o mulţime de motive, foarte însemnate, de a nu avea încredere în d-sa. IN FRANŢA. Preşedinte de Consiliu, d. Herriot. Prefect de poliţie, d. Chiappe. Un prefect de poliţie excelent ca atare, dar abhorat de stânga franceză. D. Prefect are un ginere, iar ginerele d-sale se prezintă la alegeri. D. Chiappe e adânc încredinţat că ginerele d-sale e un om de valoare, şi că ar fi o fericire pentru Franţa dacă ar putea avea pe d- Ginere ca deputat. Ia, deci, hârtie cu «en-tete»-ul Prefecturii Poliţiei, şi scrie, personal, tuturor cunoştinţelor d-sale din poliţia departamentului în care candida ginerele, iubite amice, sau domnule X, am plăcerea să te anunţ că d. Cutare, care mai e şi ginerele meu, candidează pentru un loc de deputat în circumscripţia în care te afli. D. Cutare este un om foarte de treabă; eu îl cunosc şi te rog să mă crezi. Socotesc, deci, că ar fi foarte bine să fie ales. Aşa fiind, ţi-aş fi îndatorat, foarte îndatorat, dacă ai vrea să te întrebuinţezi în cercul relaţiunilor d-tale pentru a asigura reuşita ginerelui meu, care... şi aşa mai departe. Mă rog, o scrisoare de propagandă politică în lege, cam la fel cu aceea pe care, acum câţiva ani, Părintele Patriarh a scris-o protopopilor dintr’un judeţ ardelenese în favoarea unui om politic candidat şi el, la o alegere parţială. In Franţa, însă, sensibilitatea în ceea ce priveşte siguranţa de atribuţiuni e, se pare, mai accentuată decât la noi. Când, deci, una din aceste scrisori a căzut în mâna oamenilor politici, s’a ridicat scandalul- Notaţi împrejurările: un prefect urât, indiferent din ce motive, de toată stânga franezeă, radicală şi socialişti, şi care comite grava indelicateţă de a întrebuinţa situaţia sa oficială, pentru a sprijini candidatura unui ginere al său, candidând în opoziţie cu guvernul. A urmat ce vă închipuiţi: cererea de înlocuire a vinovatului. Preşedintele Republicei, însă, rezista, domnule Prim-Ministru, e un foarte bun prefect de Poliţie. Altă învolburare! Partidul e solidar în a cere d-lui Herriot îndepărtarea d-lui Chiappe. Socialiştii, sprijinitori ai guvernului Herriot, pun chestiunea de încredere, sau obţinem capul Prefectului de Poliţie — sau denunţăm colaborarea. D. Herriot e în mare încurcătură. Tovarăşii săi sunt cu totul intransigenţi. Se înfăţişeaza, deci, din nou Preşedintelui Republicei. Ii expune situaţia şi îi roagă insistent iscălitura pe un decret de revocare- Preşedintele persistă însă în atitudinea sa; şi... d. Chiappe e şi astăzi prefect al poliţiei Parisului. ..•Comparaţi toate aceste cazuri — mai am şi altele —• cu cazul colonelului Gabriel Marinescu, numit în iunie 1930 prefect al poliţiei Capitalei noastre de către d. Mihai Popovici, ministru de interne al cabinetului naţional-ţărănist, cu consimţământul d-lui Iuliu Maniu, şeful partidului. . . Sar funcţionarii Nae Ionescu Primăria municipiului Iaşi a hotărît să nu scadă lefurile funcţionărilor dar, să se revadă statele de serviciu ale fiecărui funcţionar, să fie scoşi la pensie — fără nici un fel de tolerare — acei cari au împlinit limita de vârstă şi să nu se mai facă noi angajări. Este o măsură chibzuită, menită să deparaziteze puţin administraţia comunală. O măsură care depăşeşte normele fixate de fostul vistiernic. Depinde numai dacă nu vor interveni şi alte considerente decât acele de care s-a ţinut primarul din Iaşi, atunci când a luat măsura.■ Nu este exclus ca unele intervenţii politice precum şi presiunile sentimentale de tot felul să-l oblige în ultimul moment a reveni asupra măsurei. Fiindcă, oricâtă bunăvoinţă ar avea şefii administrativi, oricâtă venită dreptate ar avea, problema funcţie.e. O . .,..,7,,r I■, 1,//,i/, fj mântuită în-, narilor nu va putea fi rezolvită într un spirit echitabil şi cu un spor de folos pentru stat şi cetăţeni, decât dacă se va lua în seamă altceva decât stricta legalitate. Funcţionarii au fost numiţi în slujbă după cum au vrut, după cum şi pe unde au putut mărimele zilei. Examenele de admitere au fost simple formalităţi. O formalitate era intrarea în serviciu, o formalitate era serviciul, o formalitate pensionarea. Funcţionarul avea o mentalitate de rentier. Obligatorie era numai leafa nu şi serviciul. In majoritatea cazurilor. Fiecare contopist se socotia un mic satrap în domeniul său Şi chiar atunci când intra în funcţie cu alte gânduri, mediul îl obliga să se conforme tradiţiilor stabilite în birocraţia de stat. Lucrurile au mers astfel de la întemeierea statului liberal până astăzi. Când se simte nevoie de economie. Dar economiile nu pot fi făcute decât dacă nu se ţine seama de sistemul care a prezidat la numirea funcţionarilor. Căci, ţinându-se seama de aşa zisa legalitate, recurgându-se la jumătăţi de măsură, menţinem întreg sistemul de până acum-,şi după şase luni de la actuala reformă, vom ajunge la nevoia unei alte reforme. Este momentul prielnic pentru o reformă într’adevăr radicală. Care să mulţumească pe toţi cei interesaţi în cauză. Prin urmare a se ascunde cineva după norme legaliste, este mai puţin decât a recurge la paleative. Aparatul de stat trebuie simplificat. Centrul nare încredere în recomandaţile şefilor ierarhici ai funcţionarilor. Deaceia dă instrucţii legaliste în loc să atace problema dela rădăcină. Selecţia care nu s’a putut face acum câţiva ani este posibilă astăzi. Dar pentru aceasta e nevoe să se fixeze norme de utilitate, capacitate, și mai ales probitate în serviciu. Altfel, reforma n’are nici un sens. I. Călugării Criza de guvern D. Vaida la Palat, asaltat de ziariști Presa franceză scandalizată rea, fără ca sensibilitatea Parisului să fi fost aşa de sfâşiată ca acum. Nu e nevoie să amintim că, chiar în practica guvernării republicei franceze, şeful Statului are de spus cuvântul lui de vreme ce el prezidează, obligator şi continuu, TOATE consiliile de miniiri, dar se cade să atragem luarea aminte a celor ce se îngrijesc aşa de frăţeşte de România nu are o presă bună la nului au mai fost, la noi ca şi aiui Paris. De la stânga la dreapta, ziarele toate sunt alarmate de rămânerea d-lui colonel Marinescu la prelectura poliţiei Bucureştiului „ Atâta grije frăţească pentru amănunţimile cele mai proprii ale gospodăriei noastre, ne emoţionează, fireşte. Nu vom stărui asupra naturii acestei griji, pe care o ştim curată şi tandră, dar ne mirăm de un lucru: cum de a putut presa franceză să se simtă, într’o aşa de deplină unanimitate, chinuită de o «problemă» românească ce nu există, în România, decât cel mult în preocuparea intimă a orgoliului d-lui Mihalache? Fiindcă, oricât am şti noi de aeriană, existenţa serviciilor noastre oficiale de presă şi informaţie, — şi oricât de puţină capacitate de lucru efectiv i-am acorda — tot nu înţelegem cum de s'a putut întrista Parisul ziaristic cu ştirea că în Ilomânia s’a spurcat constituţia şi s’a instaurat dictatura din pricină că d. Maniu nu e lăsat să domnească în toată «constituţionalitatea» sa cezariană... Nu vom săvârşi naivitatea să întrebăm: ce fac împuterniciţii noştri de presă? Fiindcă ne dăm seama că sunt forţe cari îi depăşesc şi-i elimină deja orice posibilitate de influenţă. Mai ştim, apoi, la ce operaţii de lamentabilă biurocraţie e forţată să se reducă direcţia centrală a «presei», chiar când se aşterne la lucru. Furtuna de la Paris în jurul «ştirilor grave» ce vin din România, are, negreşit, surse şi alimentări ceva mai puternice şi mai disimulate.. Cel mai surprins de infernala lor valoare trebuie să fie desigur d. Titulescu însuşi, nu numai în calitatea sa de ministru de Externe ci şi în cea, deosebit de înzestrată şi experienţă, pe care i-o conferă plenipotenţa generală de 15 ani încheiaţi a faimei României în Apus... Nepotriviri de acestea între dorinţa unui ministru şi voinţa Suveraregularitatea vieţii noastre interne că în democratica noastră constituţie e prevăzut formal dreptul de aprobare sau de dezaprobare al Regelui care, după cum citim, «exercită puterea executivă prin miniştrii săi». Că în deschiderea crizei politice care se rezolvă, la ora aceasta, în chip aşa de normal, Coroana nu a fost o clipă în afară de prerogativele ei, o învederează — am zice: psichologic, dacă nu doctrinar — declaraţia celebrului x. x. x. de la «îndreptarea», a cărui hipertrofie constituţionalistă e de mult catalogată. A face din cel mai simplu şi elementar gest al şefului puterii executive un motiv de alarmă europeană, înseamnă mai întâi o minciună şi apoi o ticăloasă întreprindere anti-românească. E vechi obiceiul politicianismului autohton de a-şi adăuga supărărilor şi calculelor lui o cantitate mondială de rumoare calomnioasă. Odinioară, domnea numai o fantoma nevinovată, «ce o să zică Europa». Acum, de la europenizarea noastră acută, apare real în dosul fiecărui harţag de vanitate şi neîmpăcare a devotaţilor binelui public glasul viu al acestei sensibile Europe... Oricât de mult am fi siliţi prin regulile de convenienţă sau prin prescripţiile poliţieneşti, — tot n’aş veni să mărturisim că alarme ca cea răspândită acum în presa europeană asupra «gravităţii» situaţiei politice din România, sunt fructul exclusiv al informatorilor profesionişti, adică al înfăţişătorilor ziarelor respective. Aşa de proşti nu ne putem declara. Afirmăm deci că şi-acum, ca în toate circumstanţele asemuitoare, alarma s’a transmis confecţionată gata, cantitativ şi calitativ, de la Bucureşti. Şi, nu de corespondenţii ziarelor cari nu pot fi atât de necinstiţi sau dobitoci ca să fi văzut în hotărârea d-lui Maniu de a-şi relua repauzul dela Bădăcin sau în amabilitatea candidă cu care d. Mihalache a vrut să înlesnească şefului său realizarea acestei dorinţe, — începutul «guvernării personale» în România...O guvernare personală, da, s’a încercat în România, dar ea a fost anulată dintr’un început de opunerea constituţională şi permanentă a Regelui. Dem. Theodorescu D. I. MIHaLACHE 1N PAG. VII-a: D. Vaida va ferma azi guvernai Politica interniaţională [roia hidalară: ,narmarea i**» -podfl- Se cunosc în amănunt împrejurările în care s’a descoperit la Hirtenberg, Austria, contrabanda de arme din Italia pentru Ungaria. Presa austriacă de stânga căreia i se datoreşte această senzaţională desvăluire, nu se sfieşte să acuze pe fasciştii austriaci sprijiniţi desigur de anumite complicităţi administrative că slujesc de intermediari între fabricanţii de armamente din Italia şi guvernul maghiar, care formal încă obligat să respecte clauzele militare ale tratatului de pace recurge la tot soiul de trucuri pentru a se înarma pe sub mână. Mânjirii plenipotenţiari din Vie- 11a aiFranţei, Cehoslovaciei,Iugoslaviei şi României, puşi în faţa acestor grave descoperri au comunicat cele de cuviinţă glumelor lor pentru ca avui in numele acestora să facă demersuri pe lângă guvernul austri n, cerând expriaţuni asupra afacerii. Lămurirle oficialităţii vieneze sunt departe de a fi mulţumitoare. Fiindcă, aşa cum arată şi presa franceză, din două una: or Austria a colibi,uat să utilizeze o aparatură industrială pentru fabricarea de armamente interzisă prin tratat, şi în cazul acesta se face vinovată de o flagrantă călcare a tratatelor de pace; sau, autorităţile austriace sunt culpabile cel puţin de o lipsă de vigilenţă, lăsând ca teritoriul austriac să devină un teritoriu de transit pentru înarmările clandestine ale Ungariei. Judecând lucrurile din punctul de vedere juridic şi formal al tratatelor de pace, demersul celor trei state ale Micei înţelegeri şi al Franţei, este perfect justificat. El trebuia să se producă neapărat. Totodată protestul prezintă şi avantagiul că pune în lumină maşinaţiunile guvernului de la Budapesta a cărui reacredinţă întru respectarea dispoziţiilor tratatelor de pace apare categorică şi flagrantă. Pentru opinia publică mondială, împuiată cu jelaniile nefericitei Ungarii «mutilate» şi cotidian ameţită cu afirmaţiunile pacifismului maghiar, contrabanda de arme descoperite în Austria poate să-i deschidă ochii asupra locului de unde se ridică cele mai grave ameninţări împotriva liniştei europene. Se va vedea de aci încolo că la Budapesta nu se abandonează cu nici un preţ planuri in cari accentul cade pe intenţii războinice. Dar în faţa unei asemenea descoperiri cari nu face decât să confirme ceiace s’a urmărit perseverent de către toate guvernele maghiare post-belice, se ridică o întrebare de deosebită gravitate: poate să mai fie rodnic în consecinţe demersul celor patru state, astăzi când prin deciziunea conferinţei celor cinci mari puteri s’a decretat dreptul de egalitate în materie de înarmări pentru învinşii războiului? Căci marea eroare săvârşită de reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi Statelor Unite a fost aceia de a acorda acest drept Germaniei înainte ca faimoasa conferinţă a dezarmării să fi reuşit să construiască un plan pozitiv pentru garantarea securităţii şi limitarea armamentelor. Paritatea dreptului de înarmare poate fi înţeleasă într-un fel sau altul, după poziţia pe care fiece Stat o are faţă de problema păcii. Pentru cine pacea înseamnă înainte de orice conservare a actualului statut european, înarmarea are un caracter defensiv. Dimpotrivă, pentru cine pacea nu poate să fie decât urmarea unei revizuiri a statutului de azi, înarmarea dobândeşte un caracter net agresiv. România, spre pildă se înarmează ca să se apere, Ungaria se înarmează ca să atace. Iată ceiace s’a uitat ori nu s’a ţinut în seamă în clipa când «cei cinci» au luat hotărîrea de a desfiinţa clauzele militare ale tratatelor de pace. Şi după ţinuţi în frâu de dispoziţiile acestor tratate şi încă unii din învinşi se dedau la înarmări clandestine, este lesne de înţeles cu ce frenezie se vor consacra de acum încolo acestei sinistre opere. Contrabanda din Austria nu este decât paragraful iniţial al unui capitol care s’ar putea încheia, Doamne ferește, chiar cu războiul. Vladimir Ionescu -----i-ooxuo—— Avere strânsă cu..... pumnii Ne vine vestea că voinicul Max Schmelling, boxeurul, şi-a cumpărat, de curând, un castel, istoric, în Pomerania. L-a cumpărat cu banii strânşi de pe urma pumnilor încasaţi şi daţi, pe ringurile americane. Cetind vestea, un prieten, doctor în nişte ştiinţe, a isbucnit: «Poftim! O brută, unul care poate n’are decât clasele primare, îşi poate cumpăra castele, se însoară cu stele de cinema, nu ştie ce să mai facă cu banii; iar doctori în filosofie, oameni cari au muncit până la 30 de ani, cheltuind mereu avere pentru luminarea minţii lor — şi prin ea şi a semenilor lor — n’au, prea adesea, bani de masă». Prietenul cel revoltat se grăbeşte Şi n’are, deloc, dreptate. Iată, că trebue să apăr, aci, cu condeiul pe cel cu pumnii de oţel. Mai întâi nu e adevărat că boxeuriisunt tâmpiţi. Unii dintr’înşii — chiar dintre campionii fi.mii — au fost titraţi, Gene Tunney de pildă. Şi Fidel la Barba (doctor în drept şi filosofie). Apoi, nu toţi boxeurii simt bogaţi. Fiindcă un Dempsey, un Tunney, un Schmelling, nu cresc, aşa, pe toate potecile. Prietenul, cu doctorat, crede că ar fi fost mai bine de el dacă în loc de ştiinţe s’ar fi apucat de box. Cred că dac’ar fi făcut-o, ar fi regretat-o toată viaţa. Fiindcă boxeurul adevărat (nu fleacul) nu se face, ci se naşte. Nu şi-a pus, desigur, prietenul meu întrebarea: de ce continentul nu are decât un singur Schmeiling. Sau, la categoria lui, un singur Thilf Şi nici nu s’a întrebat, vreodată, de ce un popor întreg, ca poporul german, (care nu e popor chiar de tâmpiţi, care ştie, poate chiar mai mult decât noi, ce e aia ştiinţă, ce-i muncă intelectuală) aşteaptă cu înfrigurare rezultatul match-urilor lui Schmelling, iar, când acesta se reîntoarce în ţara lui e primit în triumf, de popor şi de toate oficialităţile? Schmelling este, fără îndoială, o mândrie a rasei lor■ Şi pe bună dreptate. După cum te mândreşti cu un mare actor, cu un compozitor, un aviator, un genial comandant de armate, un poet, un filosof, un celebru cântăreţ, nu înţeleg de ce nu te-ai mândri şi cu un exemplar ca excepţionalul «Max». In toate aceste cazuri e vorba de zestrea, sufletească şi trupească, cu care ai venit pe lume. Şi în mai mică măsură şi de munca pe care ai depus-o tu. Şi apoi, întorcând foaia, ...mai că, mai că, ne-am putea spune: câţi doctori în filosofie nu-s veritabili dobitocii Şi câţi doctori în medicină n’o duc ca vai de ei! Şi, iarăş, câţi boxeuri foarte buni, nu mor de foame! Schmelling? Lăsaţi băiatu ’n pace, că merită să strângă, de zece ori mai micit decât a strâns Ger (Continuare în pag. l1-a) Menţiuni Critice HORIA OPRESCU: Floare neagra, roman, editura «Cugetarea». B. IORDAN: formaliştii, roman, «tipografia Şcoalelor de meserii» Bolgrad. Suntem cu romanele însemnărilor de astăzi, în raza aceluiaş Danubiu al romanului contemporan, în care îşi dau întâlnire afluenţi de variate debite şi de variate regiuni ale climatului nostru. Vremea din urmă a cunoscut nenumărate debuturi epice, valoroase prin chiar exemplul tentativei lor. Căci şi dacă, pentru a limita la două, romane ca «Ţărani is târgoveţi» şi «Interior» nu dau încă măsura lor întreagă, unul şi altul pun cetitorului interesante probleme de creaţie. Roman social, întâiul, sau roman de introspecţie, cel de al doilea, ele folosesc mai mult la zece lecţii teoretice şi arată în ce proporţii trebuesc dozate elementele alcătuitoare pentru ca romanul să fie scutit atât de alterarea tendenţioasă din «Ţărani şi târgoveţi», cât şi de sterilizanta stagnare a «Interiorului». Din două regiuni deosebite vin şi romanele de astăzi. Debuturi, ele ilustrează aceiaşi abundenţă a epicei româneşti, aceleaşi calităţi fragede ce fac farmecul întâilor întâlniri cu ficţiunea şi chiar aceleaşi nevinovate neglijenţe, fie că sunt greşeli de tipar (această lepră a culturei noastre autohtone) fie că sunt absenţe, explicabile, în revizuirea manuscrisului. Şi într’un caz şi într’altul, acelaş miraj al tiparului a tremurat liniile şi a deplasat crâmpeie de peisagiu. In rândul acestora vom pune, pentru «Floare neagră, întâiu o greşală de tipar: «Trăsura trecu prin dreptul statuiei lui Typus», la Constanţa (pag. 95) şi după aceia o performanţă cronologică. Traian Mirea, eroul d-lui Horia Oprescu înseamnă în jurnalul său de elev, cultul ce întreţine pentru «Quasi», delicatul volum al lui D. Iacobescu. Aceasta se întâmplă, de bună seamă, în 1930, dată la care se pare,«Cultura Naţională» editează poemele postumului trubadur. Urmează o pauză, după care jurnalul adaogă, după trecere de trei ani o pagină cu care închiee vârsta universitară, când Traian Mirea numără 22 de ani. Ceea ce ne duce în mod firesc, la acest an de graţie. 1933. Se urmează după aceia anii de doctorat la Paris, întoarcerea eroului în ţară şi dezastrul său, aşa că acţiunea din Floare neagră anticipează, mai corect îşi handicapează eroul cu câţiva ani. Iar pentru Normaliştii voiu nota, ca să păstrăm cumpăna, tot două exemple: «(Valerian) confundă anul naşterii ■cro u, WW——»BBB— nicarului moldovean, cu anul în care a tipărit Psaltirea şi anul morţii cu o dată inexistentă în viaţa lui Miron Costin» (pag. 109) şi «Frumoasele Ofelii rurale iubesc fără protocolul balconului...» (pg. 129) cu toate că una din eroinele de balcon, urban, ale romanului d-lui B. Iordan, se numeşte Iulia. Ce importanţă au, însă, aceste nevinovate scăpări de vedere, (remaniabile la a doua ediţie) veţi întreba d-voastră şi cum este cu putinţă să zăbovim în astfel de bagateluri când cetitorul vrea să afle lucruri hotărâte despre valoarea acestor două romane de debut. La care voiu răspunde că, într’adevăr, ele n’au nici o importanţă şi că dacă ne-am agăţat de dânsele este din superstiţia de a întâmpina debutul şi cu câteva rezerve. Cele ce vom spune, de altminteri, despre fiecare din cele două romane, în parte, vor dovedi că ele sunt făcute să suporte şi nedreptăţi mai mari. Floare neagră se înscrie în rândul acelor romane şi eroul său în rând al acelora despre cari, în prefaţa ultimului său roman «Plecat fără adresă», d- Cezar Petrescu scria: «Ţărani sau latifundiari, intelectuali sau obscure personagii statistice, recrutate din marele anonimat — toţi apar predestinaţi unei monotone scufundări. O psichologie de învinşi. O apologie a învinşilor». Traian Mirea eroul romanului d-lui Horia Oprescu răspunde întrutotul acestei definiţii, iar Floare neagră în chipul cum îşi favorizează eroul poate fi socotit ca o apologie a unui învins. Apologie cu mai mult decât justificare. Traian Mirea, fără să fie frate, e totuş din aceiaş familie cu Radu Comşa din «întunecare», cu Dan din «Baletul mecanic», cu Adrian Sânţion din «Plecat fără adresă», şi cu toată legiunea de predestinaţi insuccesului, pentru că au de ispăşit o ţară originară, din romanele d-lui Cezar Petrescu. Sau, pentru a adăuga un text recent, Traian Mirea poate fi catalogat în seria acelora despre cari vorbia în recentele-i destăinuiri către Emil Ludwig, Mussolini: «Şi apoi, sunt sensiblii şi emotivii cari se apropie de realitate cu delicateţea albinei când suge mierea unei flori. Alţii dimpotrivă se lasă striviţi de realitate înainte de a o fi înţeles». Este poate cea mai buna caracterizare a eroului din Floare Neagră, singura care şi scuză citatul acesta aşa de bizar, la prima vedere. Rămas orfan, la încheierea cursurilor primare, Traian Mirea, premiantul I (ca şi mai marele său Adrian Sântion, premiant I şi el), este luat de suflet de către boierul Marino, om politic, fost şi viitor ministru, care-l instalează şi creşte ca pe propriul său copil. Fire ambiţioasă, Traian Mirea, învinge greutăţile inevitabile adaptării, fără să se depărteze de la linia de corectitudine pe care dascălul său de clase primare şi rectitudinea temperamentului său, în primul rând, i-o dictează. Un început de afecţiune precoce pentru profesoarea sa de franceză, pe care o surprinde cochetând cu binefăcătorul său, tulbură și alarmează limpezimea sentimentelor sale. Sfârșet de PERPESSICI05 — -----—0000-------