Cuventul, ianuarie 1933 (Anul 9, nr. 2763-2791)

1933-01-15 / nr. 2775

ANUL AL IX-lea. — No. 2775 r­edacţia şi Administraţia BUCUREŞTI, Cafea ¥icä©nei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator: Director : TITUS ENAC­O­VI­CI^^^^^^^^NAEIONESCU ANIAN CITIRILE ŞI PUBLICAŢIILE Se primesc la ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ și prin toate agenţiile de publicitate Taxa­tie b­ancara plătită în numerar conform auro­ariui Oir. Gen. P. T. T. tip. 69.195/932 . Practica constituţională Fapte, dar nu şi comentarii 1. LA NOI. 1. întâmplarea se po-­t trece pe timpul ministeriatului d-lui Gen­ Văitoianu. Director general al Siguranţei, d. Romulus Voinescu, care trebuia să fie înlocuit. Se face decretul respectiv, dar Regele Fer­dinand are ezitări: — Vedeţi, domnule general, eu cred că în locuri ca acesta ar fi mai bine să se păstreze o continuitate. — De­sigur, Sire; schimbarea a­­ceasta e totuş necesară. — Nu mă îndoiesc; te rog, totuşi lasă decretul deocamdată aci. Vom mai chibzui împreună.­­ ..­Şi d. Romulus Voinescu a ră­mas mai departe director-general al siguranţei, — chiar dacă, e adevă­rat, d- gen. Văitoianu nu a mai lu­crat, cât a stat la minister, decât cu subalternii d-lui Romulus Voi­­nescu. 2. Sub Regenţă. Prim-ministru d. Iuliu Maniu. Prefect de Poliţie, d. gen. Nicoleanu. D. Maniu făcuse în opoziţie profesie de credinţă lega­listă. La instalarea guvernului na­­ţional-ţărănist, am scris, deci, per­sonal, o serie de reportagii, în care atrăgeam atenţia asupra unor punc­te în care trebuia să se intre în le­galitate. Am scris şi despre cazul Prefectului de Poliţie, gen. Nico­leanu care funcţiona ilegal. Ştiam, de altfel, că d- Maniu era hotărât să-l schimbe. Nu s’a întâmplat, insă, nimic. De cel Sunt sigur că d. Ma­niu îşi aduce aminte: a intervenit în această chestiune o scrisoar scrisoare care nu avea­m ea nimic legal. Care exprima o dorinţă, dar care purcedea de la o personalitate ce nu deţinea nici un fel de func­ţiune legală în stat. D. Maniu a ce­dat totuşi şi d- gen. Nicoleanu a ră­mas mai departe Prefect al Poli­ţiei, cu toată situaţia d-sale ilegală, şi cu toate că partidul naţional-ţă­­rănesc avea — şi obiectiv şi subiec­­tiv — o mulţime de motive, foarte însemnate, de a nu avea încredere în d-sa. IN FRANŢA. Preşedinte de Con­siliu, d. Herriot. Prefect de poliţie, d. Chiappe. Un prefect de poliţie ex­celent ca atare, dar abhorat de stân­ga franceză. D. Prefect are un gi­nere, iar ginerele d-sale se prezintă la alegeri. D. Chiappe e adânc în­credinţat că ginerele d-sale e un om de valoare, şi că ar fi o fericire pentru Franţa dacă ar putea avea pe d- Ginere ca deputat. Ia, deci, h­ârtie cu «en-tete»-ul Prefecturii Poliţiei, şi scrie, personal, tuturor cunoştinţelor d-sale din poliţia de­partamentului în care candida gi­nerele, iubite amice, sau domnule X­, am plăcerea să te anunţ că d. Cutare, care mai e şi ginerele meu, candidează pentru un loc de depu­tat în circumscripţia în care te afli. D. Cutare este un om foarte de treabă; eu îl cunosc şi te rog să mă crezi. Socotesc, deci, că ar fi foarte bine să fie ales. Aşa fiind, ţi-aş fi îndatorat, foarte îndatorat, dacă ai vrea să te întrebuinţezi în cercul relaţiunilor d-tale pentru a asigura reuşita ginerelui meu, care... şi aşa mai departe. Mă rog, o scrisoare de propagandă politică în lege, cam la fel cu aceea pe care, acum câţiva ani, Părintele Patriarh a scris-o protopopilor dintr’un judeţ ardele­­­nese în favoarea unui om politic candidat şi el, la o alegere parţială. In Franţa, însă, sensibilitatea în ceea ce priveşte siguranţa de atri­buţiuni e, se pare, mai accentuată decât la noi. Când, deci, una din a­­ceste scrisori a căzut în mâna oame­nilor politici, s’a ridicat scandalul- Notaţi împrejurările: un prefect urât, indiferent din ce motive, de toată stânga franezeă, radicală şi socialişti, şi care comite grava in­­delicateţă de a întrebuinţa situaţia sa­ oficială, pentru a sprijini candi­datura unui ginere al său, candi­dând în opoziţie cu guvernul. A urmat ce vă închipuiţi: cererea de înlocuire a vinovatului. Preşedintele Republicei, însă, re­zista, domnule Prim-Ministru, e un foarte bun prefect de Poliţie. Altă învolburare! Partidul e so­lidar în a cere d-lui Herriot înde­părtarea d-lui Chiappe. Socialiştii, sprijinitori ai guvernului Herriot, pun chestiunea de încredere, sau obţinem capul Prefectului de Poli­ţie — sau denunţăm colaborarea. D. Herriot e în mare încurcătură. To­varăşii săi sunt cu totu­l intransi­genţi. Se înfăţişeaza, deci, din nou Preşedintelui Republicei. Ii expune situaţia şi îi roagă insistent iscăli­tura pe un decret de revocare- Pre­şedintele persistă însă în atitudi­nea sa; şi... d. Chiappe e şi astăzi prefect al poliţiei Parisului. ..•Comparaţi toate aceste cazuri — mai am şi altele —• cu cazul colo­nelului Gabriel Marinescu, numit în iunie 1930 prefect al poliţiei Capi­talei noastre de către d. Mihai Po­povici, ministru de interne al ca­binetului naţional-ţărănist, cu con­simţământul d-lui Iuliu Maniu, şe­ful partidului. . . Sar funcţionarii Nae Ionescu Primăria municipiului Iaşi a ho­tărît să nu scadă lefurile funcţionă­rilor dar, să se revadă statele de serviciu ale fiecărui funcţionar, să fie scoşi la pensie — fără nici un fel de tolerare — acei cari au împlinit limita de vârstă şi să nu se mai facă noi angajări. Este o măsură chibzui­tă, menită să deparaziteze puţin ad­ministraţia comunală. O măsură care depăşeşte normele fixate de fostul vistiernic. Depinde numai dacă nu vor interveni şi alte consi­derente decât acele de care s-a ţinut primarul din Iaşi, atunci când a luat măsura.■ Nu este exclus ca unele in­tervenţii politice precum şi presiu­nile sentimentale de tot felul să-l oblige în ultimul moment a reveni asupra măsurei. Fiindcă, oricâtă bunăvoinţă ar a­­vea şefii administrativi, oricâtă venit­ă dreptate ar avea, problema funcţie­­.e. O . .,..,7,,r I■, 1,//,i/, fj mântuită în-, narilor nu va putea fi rezolvită în­­­tr un spirit echitabil şi cu un spor­­ de folos pentru stat şi cetăţeni, de­cât dacă se va lua în seamă altceva decât stricta legalitate. Funcţionarii au fost numiţi în slujbă după cum au vrut, după cum şi pe unde au putut mărimele zilei. Examenele de admitere au fost sim­ple formalităţi. O formalitate era intrarea în serviciu, o formalitate era serviciul, o formalitate pensio­narea. Funcţionarul avea o mentali­tate de rentier. Obligatorie era nu­mai leafa nu şi serviciul. In majo­ritatea cazurilor. Fiecare contopist se socotia un mic satrap în domeniul său­ Şi chiar atunci când intra în funcţie cu alte gânduri, mediul îl obliga să se conforme tradiţiilor sta­bilite în bi­rocraţia de stat. Lucrurile au mers astfel de la înte­meierea statului liberal până astăzi. Când se simte nevoie de econo­mie. Dar economiile nu pot fi fă­cute decât dacă nu se ţine seama de sistemul care a prezidat la numirea funcţionarilor. Căci, ţinându-se sea­ma de aşa zisa legalitate, recurgân­­du-se la jumătăţi de măsură, menţi­nem întreg sistemul de până acum-,­­şi după şase luni de la actuala refor­mă, vom ajunge la nevoia unei alte reforme. Este momentul prielnic pentru o reformă într’adevăr radicală. Care să mulţumească pe toţi cei intere­saţi în cauză. Prin urmare a se as­cunde cineva după norme legaliste, este mai puţin decât a recurge la paleative. Aparatul de stat trebuie simplifi­cat. Centrul nare încredere în re­­comandaţile şefilor ierarhici ai funcţionarilor. Deaceia dă instrucţii legaliste în loc să atace problema dela rădăcină. Selecţia care nu s’a putut face acum câţiva ani este po­sibilă astăzi. Dar pentru aceasta e nevoe să se fixeze norme de utilita­te, capacitate, și mai ales probitate în serviciu. Altfel, reforma n’are nici un sens. I. Călugării Criza de guvern D. Vaida la Palat, asaltat de ziariști Presa franceză scandalizată rea, fără ca sensibilitatea Parisului să fi fost aşa de sfâşiată ca acum. Nu e nevoie să amintim că, chiar în practica guvernării republicei franceze, şeful Statului are de spus cuvântul lui de vreme ce el prezi­dează, obligator şi continuu, TOATE consiliile de mini­iri, dar se cade să atragem luarea aminte a celor ce se îngrijesc aşa de frăţeşte de România nu are o presă bună la nului au mai fost, la noi ca şi aiui Paris. De la stânga la dreapta, zia­­rele toate sunt alarmate de rămâ­nerea d-lui colonel Marinescu la pre­­lectura poliţiei Bucureştiului „ A­­tâta grije frăţească pentru amă­nunţimile cele mai proprii ale gos­podăriei noastre, ne emoţionează, fireşte. Nu vom stărui­ asupra na­turii acestei griji, pe care o ştim cu­rată şi tandră, dar ne mirăm de un lucru: cum de a putut presa fran­ceză să se simtă, într’o aşa de depli­nă unanimitate, chinuită de o «pro­­blemă» românească ce nu există, în România, decât cel mult în preocu­parea intimă a orgoliului d-lui Mi­­halache? Fiindcă, oricât am şti noi de ae­riană, existenţa serviciilor noastre oficiale de presă şi informaţie, — şi oricât de puţină capacitate de lucru efectiv i-am acorda — tot nu înţe­legem cum de s'a putut întrista Pa­risul ziaristic cu ştirea că în Ilo­­mânia s’a spurcat constituţia şi s’a instaurat dictatura din pricină că d. Maniu nu e lăsat să domnească în toată «constituţionalitatea» sa ceza­­riană... Nu vom săvârşi naivitatea să întrebăm: ce fac împuterniciţii noştri de presă? Fiindcă ne dăm seama că sunt forţe cari îi depăşesc şi-i elimină deja orice posibilitate de influenţă. Mai ştim, apoi, la ce o­­peraţii de lamentabilă biurocraţie e forţată să se reducă direcţia cen­trală a «presei», chiar când se aş­terne la lucru. Furtuna de la Paris în jurul «şti­rilor grave» ce vin din România, are, negreşit, surse şi alimentări ce­va mai puternice şi mai disimulate­.. Cel mai surprins de infernala lor valoare trebuie să fie desigur d. Ti­­tulescu însuşi, nu numai în calita­tea sa de ministru de Externe ci şi în cea, deosebit de înzestrată şi ex­perienţă, pe care i-o conferă pleni­­potenţa generală de 15 ani încheiaţi a faimei României în Apus... Nepotriviri de acestea între dorin­ţa unui ministru şi voinţa Suvera­regularitatea vieţii noastre interne că în democratica noastră constitu­ţie e prevăzut formal dreptul de a­­probare sau de dezaprobare al Re­gelui care, după cum citim, «exer­­cită puterea executivă prin miniş­trii săi». Că în deschiderea crizei politice care se rezolvă, la ora aceasta, în chip aşa de normal, Coroana nu a fost o clipă în afară de prerogati­vele ei, o învederează — am­ zice: psichologic, dacă nu doctrinar — declaraţia celebrului x. x. x. de la «îndreptarea», a cărui hipertrofie constituţionalistă e de mult catalo­gată. A face din cel mai simplu şi elementar gest al şefului puterii e­xecutive un motiv de alarmă euro­peană, înseamnă mai întâi o min­­ciună şi apoi o ticăloasă întreprin­dere anti-românească. E vechi obiceiul politicianismului autohton de a-şi adăuga supărărilor şi calculelor lui o cantitate mondia­­lă de rumoare calomnioasă. Odini­oară, domnea numai o fantom­a ne­vinovată, «ce o să zică Europa». A­­cum, de la europenizarea noastră a­­cută, apare real în dosul fiecărui h­arţag de vanitate şi neîmpăcare a devotaţilor binelui public glasul viu al acestei sensibile Europe... Oricât de mult am fi siliţi prin regulile de convenienţă sau prin prescripţiile poliţieneşti, — tot n’aş veni să mărturisim că alarme ca cea răspândită acum în presa euro­peană asupra «gravităţii» situaţiei politice din România, sunt fructul exclusiv al informatorilor profesio­nişti, adică al înfăţişătorilor ziarelor respective. Aşa de proşti nu ne pu­tem declara. Afirmăm deci că şi-a­­cum, ca în toate circumstanţele ase­muitoare, alarma s’a transmis con­fecţionată gata, cantitativ şi calita­tiv, de la Bucureşti. Şi, nu de cores­­pondenţii ziarelor cari nu pot fi a­tât de necinstiţi sau dobitoci ca să fi văzut în hotărârea d-lui Maniu de a-şi relua repauzul dela Bădăcin sau în amabilitatea candidă cu care d. Mihalache a vrut să înlesnească şefului său realizarea acestei do­rinţe, — începutul «guvernării per­sonale» în România­...O guvernare personală, da, s’a încercat în România, dar ea a fost anulată dintr’un început de opune­rea constituţională şi permanentă a Regelui. Dem. Theodorescu D. I. MIHaLACHE 1N PAG. VII­­-a: D. Vaida va ferma azi guvernai Politica in­terniaţională [roia hid­alară: ,narmarea i**» -podfl- Se cunosc în amănunt împrejură­rile în care s’a descoperit la Hirten­berg, Austria, contrabanda de arme din Italia pentru Ungaria. Presa austriacă de stânga căreia i se da­­toreşte această senzaţională desvă­­luire, nu se sfieşte să acuze pe fas­ciştii austriaci sprijiniţi desigur de anumite complicităţi administrati­ve că slujesc de intermediari între fabricanţii de armamente din Italia şi guvernul maghiar, care formal încă obligat să respecte clauzele militare ale tratatului de pace recur­ge la tot soiul de trucuri pentru a se înarma pe sub mână. Mânjirii plenipotenţiari din Vie- 11a ai­­Franţei, Cehoslovaciei,­­Iugo­slaviei şi României, puşi în faţa a­­cestor grave descoper­ri au comuni­cat cele de cuviinţă glumelor lor pentru ca avui in numele acestora să facă demersuri pe lângă guver­nul austr­i n, cerând expr­iaţ­uni a­­supra afacerii. Lămurir­­le oficiali­tăţii vieneze sunt departe de a fi mulţumitoare. Fiindcă, aşa cum a­­rată şi presa franceză, din două una: or Austria a colib­i,uat să utilizeze o aparatură industrială pentru fa­bricarea de armamente interzisă prin tratat, şi în cazul acesta se face vinovată de o flagrantă călcare a tratatelor de pace; sau, autorităţile austriace sunt culpabile cel puţin de o lipsă de vigilenţă, lăsând ca teri­toriul austriac să devină un terito­riu de transit pentru înarmările clandestine ale Ungariei. Judecând lucrurile din punctul de vedere juridic şi formal al tratate­lor de pace, demersul celor trei state ale Micei înţelegeri şi al Franţei, este perfect justificat. El trebuia să se producă neapărat. Totodată pro­testul prezintă şi avan­tagiul că pu­ne în lumină maşinaţiunile guver­nului de la Budapesta a cărui rea­­credinţă întru respectarea dispozi­ţiilor tratatelor de pace apare cate­gorică şi flagrantă. Pentru opinia publică mondială, împuiată cu je­laniile nefericitei Ungarii «mutila­te» şi cotidian ameţită cu afirma­­ţiunile pacifismului maghiar, con­trabanda de arme descoperite în Austria poate să-i deschidă ochii a­­supra locului de unde se ridică cele mai grave ameninţări împotriva li­niştei europene. Se va vedea de aci încolo că la Budapesta nu se aban­donează cu nici un preţ planuri in cari accentul cade pe intenţii răz­boinice. Dar în faţa unei asemenea desco­periri cari nu face decât să confir­me ceiace s’a urmărit perseverent de către toate guvernele maghiare post-belice, se ridică o întrebare de deosebită gravitate: poate să mai fie rodnic în consecinţe demersul celor patru state, astăzi când prin deciziunea conferinţei celor cinci mari puteri s’a decretat dreptul de egalitate în materie de înarmări pentru învinşii războiului? Căci ma­rea eroare săvârşită de reprezen­tanţii Angliei, Franţei, Italiei şi Statelor­ Unite a fost aceia de a a­­corda acest drept Germaniei înain­te ca faimoasa conferinţă a dezar­mării să fi reuşit să construiască un plan pozitiv pentru garantarea secu­rităţii şi limitarea armamentelor. Paritatea dreptului de înarmare poate fi înţeleasă într-un fel sau al­tul, după poziţia pe care fiece Stat o are faţă de problema păcii. Pentru cine pacea înseamnă înainte de ori­ce conservare a actualului statut eu­ropean, înarmarea are un caracter defensiv. Dimpotrivă, pentru cine pacea nu poate să fie decât urmarea unei revizuiri a statutului de azi, înarmarea dobândeşte un caracter net agresiv. România, spre pildă se înarmează ca să se apere, Ungaria se înarmează ca să atace. Iată ceiace s’a uitat ori nu s’a ţi­nut în seamă în clipa când «cei cinci» au luat hotărîrea de a des­fiinţa clauzele militare ale tratatelor de pace. Şi după ţinuţi în frâu de dispoziţiile acestor tratate şi încă unii din învinşi se dedau la înar­mări clandestine, este lesne de în­ţeles cu ce frenezie se vor consacra de acum încolo acestei sinistre o­­pere. Contrabanda­­ din Austria nu este decât paragraful iniţial al unui ca­pitol care s’ar putea încheia, Doam­ne ferește, chiar cu războiul. Vladimir Ion­escu -----i-ooxuo—— Avere strânsă cu..... pumnii Ne vine vestea că voinicul Max Schmelling, boxeurul, şi-a cumpă­rat, de curând, un castel, istoric, în Pomerania. L-a cumpărat cu banii strânşi de pe urma pumnilor înca­saţi şi daţi, pe ringurile americane. Cetind vestea, un prieten, doctor în nişte ştiinţe, a isbucnit: «Poftim! O brută, unul care poate n’are decât clasele primare, îşi poa­te cumpăra castele, se în­soară cu stele de cinema, nu ştie ce să mai facă cu banii; iar doctori în filoso­­fie, oameni cari au muncit până la 30 de ani, cheltuind mereu avere pentru luminarea minţii lor — şi prin ea şi a semenilor lor — n’au, prea adesea, bani de masă». Prietenul cel revoltat se grăbeşte­ Şi n’are, deloc, dreptate. Iată, că trebue să apăr, aci, cu condeiul pe cel cu pumnii de oţel. Mai întâi nu e adevărat că boxe­­urii­­sunt tâmpiţi. Unii dintr’înşii — chiar dintre campionii fi.­mii — au fost titraţi, Gene Tunney de pildă. Şi Fidel la Barba (doctor în drept şi filosofie). Apoi, nu toţi boxeurii simt bogaţi. Fiindcă un Dempsey, un Tunney, un Schmelling, nu cresc, aşa, pe toate potecile. Prietenul, cu doctorat, crede că ar­ fi fost mai bine de el dacă în loc de ştiinţe s’ar fi apucat de box. Cred că dac’ar fi făcut-o, ar fi regretat-o toată viaţa. Fiindcă boxeurul ade­vărat (nu fleacul) nu se face, ci se naşte. Nu şi-a pu­s, de­sigur, priete­nul meu întrebarea: de ce continen­tul nu are decât un singur Sch­mei­­ling. Sau, la categoria lui, un sin­gur Thilf Şi nici nu s’a întrebat, vreodată, de ce un popor întreg, ca poporul german, (care nu e popor chiar de tâmpiţi, care ştie, poate chiar mai mult decât noi, ce e aia ştiinţă, ce-i muncă intelectuală) aş­teaptă cu înfrigurare rezultatul match-urilor lui Schmelling, iar, când acesta se reîntoarce în ţara lui e primit în triumf, de popor şi de toate oficialităţile? Schmelling este, fără îndoială, o mândrie a rasei lor■ Şi pe bună drep­tate. După cum te mândreşti cu un mare actor, cu un compozitor, un a­­viator, un genial comandant de ar­mate, un poet, un filosof, un cele­bru cântăreţ, nu înţeleg de ce nu te-ai mândri şi cu un exemplar ca excepţionalul «Max». In toate aceste cazuri e vorba de zestrea, sufleteas­că şi trupească, cu care ai venit pe lume. Şi în mai mică măsură şi de munca pe care ai depus-o tu. Şi apoi, întorcând foaia, ...mai că, mai că, ne-am putea spune: câţi doc­tori în filosofie nu-s veritabili do­bitocii Şi câţi doctori în medicină n’o duc ca vai de ei! Şi, iarăş,­ câţi boxeuri foarte buni, nu mor de foame! Schmelling? Lăsaţi băiatu ’n pace, că merită să strângă, de zece ori mai micit decât a strâns­ Ger (Continuare în pag. l1-a) Menţiuni Critice HORI­A OPRESCU: Floare neagra, roman, editura «Cugetarea». B. IORDAN: formaliştii, roman, «tipografia Şcoale­­lor de meserii» Bolgrad. Suntem cu romanele însemnărilor de astăzi, în raza aceluiaş Danubiu al romanului contemporan, în care îşi dau întâlnire afluenţi de variate debite şi de variate regiuni ale cli­matului nostru. Vremea din urmă a cunoscut nenumărate debuturi epi­ce, valoroase prin chiar exemplul tentativei lor. Căci şi dacă, pentru a limita­ la două, romane ca «Ţă­rani is târgoveţi» şi «Interior» nu dau încă măsura lor întreagă, unul şi altul pun cetitorului interesante probleme de creaţie. Roman social, întâiul, sau roman de introspecţie, cel de al doilea, ele folosesc mai mult la zece lecţii teoretice şi arată în ce proporţii trebuesc dozate ele­mentele alcătuitoare pentru ca roma­nul să fie scutit atât de alterarea tendenţioasă din «Ţărani şi târgo­veţi», cât şi de sterilizanta stagnare a «Interiorului». Din două regiuni deosebite vin şi romanele de astăzi. Debuturi, ele ilustrează aceiaşi abundenţă a epi­cei româneşti, aceleaşi calităţi fra­gede ce fac farmecul întâilor întâl­niri cu ficţiunea şi chiar aceleaşi nevinovate neglijenţe, fie că sunt greşeli de tipar (această lepră a culturei noastre autohtone) fie că sunt absenţe, explicabile, în revi­zuirea manuscrisului. Şi într’un caz şi într’altul, acelaş miraj al tipa­rului a tremurat liniile şi a depla­sat crâmpeie de peisagiu. In rândul acestora vom pune, pentru «Floare neagră, întâiu o greşală de tipar: «Trăsura trecu prin dreptul statuiei lui Typu­s», la Constanţa (pag. 95) şi după aceia o performanţă cronolo­gică. Traian Mirea, eroul d-lui Ho­­ria Oprescu înseamnă în jurnalul său de elev, cultul ce întreţine pen­tru «Quasi», delicatul volum al lui D. Iacobescu. Aceasta se întâmplă, de bună seamă, în 1930, dată la care se pare,«Cultura Naţională» editează poemele postumului trubadur. Ur­mează o pauză, după care jurnalul adaogă, după trecere de trei ani o pagină cu care închiee vârsta uni­versitară, când Traian Mirea nu­mără 22 de ani. Ceea ce ne duce în mod firesc, la acest an de graţie. 1933. Se urmează după aceia anii de doctorat la Paris, întoarcerea erou­lui în ţară şi dezastrul său, aşa că acţiunea din Floare neagră antici­pează, mai corect îşi handicapează eroul cu câţiva ani. Iar pentru Normali­ştii voiu nota, ca să păstrăm cumpăna, tot două exemple: «(Va­lerian) confundă anul naşterii ■cro­ u, WW——»BBB—­ nicarului moldovean, cu anul în care a tipărit Psaltirea şi anul morţii cu o dată inexistentă în viaţa lui Miron Costin» (pag. 109) şi «Fru­moasele Ofelii rurale iubesc fără protocolul balconului...» (pg. 129) cu toate că una din eroinele de balcon, urban, ale romanului d-lui B. Ior­dan, se numeşte Iulia. Ce importanţă au, însă, aceste nevinovate scăpări de vedere, (rema­niabile la a doua ediţie) veţi întreba d-voastră şi cum este cu putinţă să zăbovim în astfel de bagateluri când cetitorul vrea să afle lucruri hotă­râte despre valoarea acestor două romane de debut. La care voiu răs­punde că, într’adevăr, ele n’au nici o importanţă şi că dacă ne-am agă­ţat de dânsele este din superstiţia de a întâmpina debutul şi cu câteva rezerve. Cele ce vom spune, de alt­minteri, despre fiecare din cele două romane, în parte, vor dovedi că ele sunt făcute să suporte şi ne­dreptăţi mai mari. Floare neagră se înscrie în rândul acelor romane şi eroul său în rând al acelora despre cari, în prefaţa ulti­mului său roman «Plecat fără a­­dresă», d- Cezar Petrescu scria: «Ţă­rani sau latifundiari, intelectuali sau obscure personagii statistice, recrutate din marele anonimat — toţi apar predestinaţi unei monoto­ne scufundări. O psichologie de în­vinşi. O apologie a învinşilor». Tra­ian Mirea eroul romanului d-lui Ho­­ria Oprescu răspunde întrutotul a­­cestei definiţii, iar Floare neagră în chipul cum îşi favorizează eroul poate fi socotit ca o apologie a unui învins. Apologie cu mai mult decât justificare. Traian Mirea, fără să fie frate, e totuş din aceiaş familie cu Radu Comşa din «întunecare», cu Dan din «Baletul mecanic», cu A­­drian Sânţi­on din «Plecat fără a­­dresă», şi cu toată legiunea de pre­destinaţi insuccesului, pentru că au de ispăşit o ţară originară, din ro­manele d-lui Cezar Petrescu. Sau, pentru a adăuga un text recent, Tra­ian Mirea poate fi catalogat în se­ria acelora despre cari vorbia în recentele-i destăinuiri către Emil Ludwig, Mussolini: «Şi apoi, sunt sensi­blii şi emotivii cari se apropie de realitate cu delicateţea albinei când suge mierea unei flori. Alţii dimpotrivă se lasă striviţi de reali­tate înainte de a o fi înţeles». Este poate cea mai buna caracte­rizare a eroului din Floare Neagră, singura care şi scuză citatul acesta aşa de bizar, la prima vedere. Ră­mas orfan, la încheierea cursurilor primare, Traian Mirea, premiantul I (ca şi mai marele său Adrian Sântion, premiant I şi el), este luat de suflet de către boierul Marino, om politic, fost şi viitor ministru, care-l instalează şi creşte ca pe pro­priul său copil. Fire ambiţioasă, Traian Mirea, învinge greutăţile inevitabile adaptării, fără să se de­părteze de la linia de corectitudine pe care dascălul său de clase prima­re şi rectitudinea temperamentului său, în primul rând, i-o dictează. Un început de afecţiune precoce pentru profesoarea sa de franceză, pe care o surprinde cochetând cu binefăcă­torul său, tulbură și alarmează lim­pezimea sentimentelor sale. Sfârșet­ de PERPESSICI05 — -----—0000-------­

Next