Dacia, ianuarie-iunie 1933 (Anul 20, nr. 1-56)

1933-06-11 / nr. 51

Anul XX No. 51 ------------------------------- |' 4 pagini Lei 2 Fondator, C. IRIMESCU Director-proprietar, L. M. MOSCU Director politic AL. D. DEMETRIAD APARE ZILNIC LA ORELE 12 REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA Traian No. 9 - TELEFON No. 82|2| — | ABONAMENTUL 1 Pa 12 luni 6 .. II Pentru autorități și instituțiuni bancare abona || mentul îndoit — Definiția directoratului Pactul celor patru a fost, însfârșit,după atâta vorbărie și târguiala, semnat. După pactul Kellog, după pactul Briand și după pactul Litvinov arhivele diplomatice se mai îmbogățesc și cu acesta, izvorit din neastâmpărul premierului Italiei. Va avea probabil aceeași soartă ca și celelalte pergamente semnate, parafate și sigilate, căci omenirea încă bolnavă și nereculeasă de pe urma măcelului trecut simte nevoia să-și administreze conform terapeuticei clasice, câte o linguriță de speranță. In fond toată lumea de bună credință este convinsă că nu s'a săvârșit mare lucru. Căci sau pactele anterioare cari legau popoarele să respecte pacea erau destul de tari pentru rostul lor, sau acelea nu reprezentau un conținut real și real și atunci, acesta de pe urmă n'ar putea să le înlocuiască, singur. In discursul pronunțat în senatul italian, d. Mussollini a dat o definiție foarte abilă acestui directorat deghizat al Europei. D-sa a spus că pactul în chestiune n'ar constitui consacrarea unei erarhii între state, adăugând totuși că erarhia există în fapt în favoarea semnatarilor acordului—Anglia, Franța, Germania și Italia—grație poziției acestora care le-ar fi impunând o răspundere mai constantă, mai directă și mai mare față de ele înșile și față de lumea întreagă. Iar mai departe că, desvoltarea pacifică a celorlalte state depinde de gradul de cordialitate al relațiunilor dintre cei patru semnatari. In concluzie, ducele a definit că erarhie nu înseamnă supremație și nici directorat, care să-și impună voința sa celorlalți. Argutia d-lui Mussollini însă nu împiedică pe nimeni să vadă limpede : Roma a ținut să recolteze un mare succes în raporturile sale internaționale și, l'a avut. Nu prea plin, dar nici prea gol. Conducătorii grupului de state cunoscut sub titulatura «Mica înțelegere» prevăzând sfârșitul discuțiilor ca și atitudinea pe care până la urmă trebuia s'o ia guvernul francez în această privință, a acceptat cu resemnare situația, făcând să se înțeleagă la Paris că aranjamentele și angajamentele ce se vor lua, nu interesează această grupare internațională, care nu poate fi obligată să nu-și caute securitatea in adâncimea prieteniei și colaborării asociaților cari o compun. S'a procedat frumos, calm și, mai cu seamă demn. Iar atitudinea aceasta a impus la Paris, unde factorii de răspundere ai republicii au și ajuns să-și pună întrebarea dacă pactul celor patru puteri va putea să compenzeze Franței poziția ei pierdută, de dirijoare a acestui bloc de 50 milioane oameni. Cel puțin acum s'a lămurit o situație. N'avem a ne ocupa de cât de propriile noastre interese și am scăpat de rolul ingrat de massă de manevră al oligarhiei marilor puteri. Iată sensul dezrobiri națiunilor «mici». Duminică 11 Iunie 1933 In rezolvirea problemei datoriilor de război, România va urma exemplul Angliei. Ca Doamne, sa nu mai plătească englezii! ANUNCIURI DUPĂ — TARIF — MIȘCAREA CULTURALA CONSTANTEANA S’a spus totdeauna că populația orașului nostru ar fi refractară preocupărilor culturale. Acuzațiunea este pur și simplu nedreaptă, dacă voim să ținem cont că în târgul nostru au existat de foarte multă vreme asociațiuni cu obiect cultural, care dirijate de persoane competente, au desfășurat pe aceste meleaguri o activitate lăudabilă. In ultimii 10 ani, mișcarea culturală locală a trecut pe seama ateneelor populare înființate pe cartiere, ca și pe seama academiei populare care a desfășurat o activitate foarte prețioasă până la dispariția ei cauzată de împrăștierea elementelor ce o animau. S’a mai ivit de asemenea în concertul acestor instituțiuni izvorâte din inițiative particulare asociația «Astra Dobrogeană», care a dat poate cea mai mare contribuție în primele sale începuturi, după care a dispărut și aceasta. Sunt dovezi peremptorii deci că publicul constănțean nu este refractar preocupărilor culturale, ci dimpotrivă. Este nevoe însă ca oficialitatea să acorde și ea sprijinul ei manifestărilor inițiativei private, fără de care nu se poate face mare lucru. Actualmente sunt în Constanța numeroase asemenea înjghebări care vegetează din lipsa încurajării oficialității. Suntem convinși că dacă primarul Constanței, care este un om de cultură dublat de omul de inițiativă, ar convoca pe cei ce sunt în măsură să reactiveze mișcarea culturală constănțeană, s’ar face o ispravă de necontestat folos. Atâtea energii și binevoinți risipite în bisericuțe ce nu pot realiza nimic sau aproape nimic, credem că ar răspunde cu tot entuziasmul la chemarea primarului Constanței, pentru a-și reuni forțele în vederea săvârșirii unei opere frumoase. FENOMENUL GREC Cu câtva timp în urmă într-un cerc de gazetari, discuțiile au alunecat —cum era și firesc—către evenimentul la ordinea zilei, care pe atunci era punerea sub acuzarea de crimă de înaltă trădare, de către guvernul grec, a d-lui Elefterie Venizelos, căruia i se aduce imputarea de a nu fi putut opri lovitura de stat încercată de generalul Plastiras, în primăvara acestui an. O discuție între gazetari e adeseori interesantă, când îmbrățișează o cauză politică. Aceea la care ne referim era cu atât mai ea participa și mult, cu cât la un confrate străin, fost diplomat acreditat de către țara sa—cu ani în urmă—în calitate de atașat, la Atena. Grație acestei întâmplări, confratele străin a cunoscut foarte bine stările de lucruri din Grecia de după dezastrul din Asia mică și, martor al curentelor de opiniune publică, ivite într’acea perioadă de tragedie a helenismului, a putut să-și însușească cunoștinți vaste cu privire la viața politică și socială dintr’acel stat. Ca urmare a fost o ocazie prețioasă pentru cei prezenți să se documenteze în direcția care făcea obiectul discuției. — < Oricât ar părea de paradoxal — spunea dânsul —, prietenia care se afișează cu atâta insistență între greci și turci, este o realitate profundă. Tenacitatea cu care grecii au urmărit realizarea idealului lor național și jertfele enorme pe care le-au făcut pentru «megala ideea» spulberată, în Asia minoră, în condițiile dezastroase cunoscute," au obosit națiunea. La acestea dacă mai adăugăm greutățile incomensurabile cu cari a avut de luptat statul, pentru a oferi un azil și condițiuni de viață omenească celor trei milioane de refugiați din Asia mică, înțelegem și oboseala care se traduce prin dorința de pace ca și recunoașterea nevoiei imperioase de a prefera o prietenie și o colaborare pașnică cu Turcia, idealului apus. Spirit larg și realist, Venizelos care a fost campionul acelei «megala ideea», a dat primul exemplu pentru binele poporului, afirmându-se ca un susținător al antantei cu Turcia. Firește că au rămas în Grecia și oameni cari au refuzat să-l înțeleagă. Aceștia-s dușmanii săi. Puțini, dar sunt. In judecata acestora meritele marelui Cretan desfășurate atâta amar devreme în serviciul patriei și helenismului, nu mai contează ci, numai ura și resentimentele lor. N’ar fi de mirare, plecând dela toate aceste constatări, să-l vedem pe cel mai mare grec al timpului nostru apărând pe banca acuzării, învinuit de crimă de înaltă trădare». Opiniunile confratelui străin, corespund oarecum unor mărturii istorice. Doar dreptul Aristide n’a fost ostracizat de eleni pentru simplul motiv că era... drept ? Și oare numitul Erostrat n’a distrus prin incendiere templul Dianei din Ephes, pentru că acel locaș era considerat ca una dintre cele șapte minuni ale lumii ? Iată, puncte pe vedere cari oglindesc o mentalitate neschimbată în decursul veacurilor! Eram, e drept, printre cei din urmă cari să fi putut crede în suprimarea prin violență a marelui Cretan, de către adversarii săi. Telegraful însă ne aduce vestea că și aceasta a fost încercată — din fericire fără rezultatul urmărit— împotriva lui Venizelos. Gloanțele atentatorilor au rănit pe doamna Venizelos, pe acea femeie care a cheltuit în scopuri filantropice pentru Grecia, din averea ei personală, aproape o jumătate de miliard. Asasinii n’au avut cel puțin nici cavalerismul de a-i cruța bravei doamne durerea de a și vedea soțul ucis sub ochii ei... Sunt acțiuni cari întristează și revoltă. Nu le vom putea pune în sarcina poporului grec, deși circulă zvonul că atentatul ar fi fost opera unor naționaliști îndârjiți. Cum însă Elefterie Venizelos s’a înscris prin fapte mari în panteonul istoriei omenirii și al civilizații, deplângem această ipostază a fenomenului grecesc, care se manifestează sub firma naționalismului asasin și inconștient. Al. Demetriad Citiți în pag. II și III piața cerealelor, spectacole, diverse știri, etc. etc. O dată: 15 iunie 1889 Sunt de atunci 44 de ani. Devansăm cele câteva zile câte mai rămân până la plinirea strictă a sorocului, pentru că — optimiști incorigibili — credem în săvârșirea unei minuni. O minune de gradul al treilea, ținând seama că ea a avut destul timp ca să se producă și pornind de la premisa că, în ordinea firească a tuturor manifestărilor până și minunile — atâtea câte mai se văd a se face în vremea noastră —, au a se înfăptui într’o perioadă oarecare de gestațiune, definită: o lună, două, un an, doi ani, trei în sfârșit. Căci toate au un sfârșit, nu-i așa ? Chiar și minunile! La 15 iunie 1889, în casa de sănătate unde mizeriile și privațiunile îl aduseseră, sfârșea de moarte stupidă titanul gândirii românești, Mihail Eminescu. Lovitura de grație a unui dement anonim — așa pretinde legenda — elibera spiritul sublim al nefericitului poet, din înlănțuirea tragicului întuneric în abisul căruia scăpătase pe scripetul vieții. Cel mai strălucit și mai reușit exemplar pe care l-au creiat vreodată plaiurile noaste, a fost sortit de un destin mizerabil să sfârșească în condițiuni ce vor face totdeauna să roșească neamul latinilor de la Dunăre. Anii au trecut și au acoperit cu uitarea lor tragicul destin al poetului. Despre momentele sale ultime biografii, cari își mai amintesc pare că cedează unui comandament invincibil, atunci când în aluatul povestirei amestecă amarul sufletelor lor, ca pe o mărturisire de căință, la care se adaogă pietatea neamului întreg. Și cu cât anii trec, cu atât opera lui sporește în măreție, încât ne mirăm cu ce-am meritat, oare, apariția acestui geniu în casa noastră săracă, scânteerea lui în mijlocul cetei noastre blazate. Creatorul limbei literare franceze, acel neverosimil Robin des bois, Francois Villon despre care Victor Hugo a spus că era un borfaș sinistru, se pare că încă e mai bine cunoscut în anumita noastră lume intelectuală, decât Eminescu, marele făurar al limbii literare românești. Cejile groase, nasurile subțiri și toți urmașii Romei satirelor sale, nu s'au schimbat prea mult în toată această amarnică scurgere a jumătății de veac, fapt care actualizează și justifică mereu revolta și sarcasmul poetului. Iacă o dovadă : De mai bine de mână de oameni cu trei ani o suflet și înțelegere față de opera lui Eminescu, se chinuesc să adune fondurile cu cari să se împlinească aci, o lipsă neper Urmarea in pag.III-a