Dilema, octombrie-decembrie 1994 (Anul 2, nr. 91-103)
1994-10-14 / nr. 92
wn& Capcanele istoriei Gloria străbună pe străbun cinstește, în zadar nepotul cu ea se fălește. Gr. ALEXANDRESCU In Sein und Zeit (cap. IV, par. 73), Heidegger deosebește patru înțelesuri ale cuvîntului “istorie”. O dată, în sensul de ceea ce aparține “trecutului” (definit drept “ceea ce a precedat într-o epocă anterioară și subsistă și acum”), fie ca lucru care nu mai are “efect” asupra “prezentului”, fie ca realitate revolută căreia nu i te poți sustrage, cu specificarea că “ceea ce a fost” poate să mai fie și “acum” în fața noastră (ca, de pildă, ruinele unui templu grec). A doua oară, ca ceea ce provine dintr-un “trecut”; în acest sens, ceea ce “are o istorie” marchează o devenire (ca ascensiune sau ca declin) și se prezintă ca un “lanț cauzal” de evenimente, care vine din “trecut” și trece prin “prezent” spre “viitor”; în acest caz, opinează filosoful, “trecutul nu are prioritate particulară” (p. 379). în al treilea rînd, ca “schimbare în timp” (destine umane, civilizații etc.) care învăluie totodată și natura; în fine, istorie înseamnă tradiție ca atare, fie din sursă istorică, fie primită ca venind de la sine, fără a i se cunoaște originea. Îmbinînd toate aceste patru sensuri, filosoful scrie: “istoria, care are loc în timp, este aventura specifică a unui Dasein existent,în așa fel că această aventură care este «trecută» și care este totodată «transmisă» și care se continuă mereu ca existentă în comunitate, ia, în sensul tare al cuvîntului, numele de istorie” (p. 379). Pentru mine, tema “istoria ca alibi” se leagă de înțelesul al treilea pe care Heidegger îl dă cuvîntului “istorie”,și constă în faptul că “trecutul”, care - conform tezei sale - în acest caz “nu are prioritate particulară”, este interpretat tocmai pe dos, adică i se acordă prioritate, ba chiar prioritate absolută, fiind considerat ca explicație cauzală, cu alte cuvinte, utilizat ca justificare pentru “prezent”. Astfel, din punctul meu de vedere, a folosi istoria ca alibi înseamnă a comite o dublă greșeală: o dată, escamotînd responsabilitatea colectivă (sau, în cazul oamenilor de stat, personală) pentru tot ceea ce constituie faptă și realitate în prezent; a doua oară, revărsînd asupra acestui prezent nimbul unor isprăvi istorice care fie se adaugă prezentului ca merite nejustificate, fie au rolul de a-l motiva. Un tabel al unor asemenea escamotări ale responsabilității prezente, sau, dimpotrivă, al unor împăunări cu diverse virtuți istorice, cultivate curent de istoriografii noștri și de mult așezate în conștiința populară (sub numele uzurpat de patriotism!), ar fi interminabil. Voi enumera doar cîteva cazuri, cîteva teze care mi se par flagrante. Teza anti-romană, sorginte a oricărei teorii protocroniste, noi, Românii, suntem urmașii Tracilor, pentru că acest popor a locuit actualul nostru spațiu geografic înaintea Romanilor și Dacilor. Teza existenței noastre istorice ca “pavăză a Occidentului” și ca justificare a lipsei de creații culturale românești într-o anumită epocă, noi, Românii, n-am construit în Evul Mediu catedrale impunătoare din cauză că am avut de suportat invazia popoarelor barbare. Teza unui stat unitar romînesc, existent în pofida absenței istorice a unei conștiințe de stat național unitar, domnitorul Mihai Viteazul a realizat, pe la 1600, unirea tuturor Românilor pentru că a stăpînit, un timp, toate cele trei provincii românești - Muntenia, Transilvania și Moldova. Teza glorificării cu orice preț a voievozilor noștri, considerați fără discernămînt ca eroi ai neamului, de la Dragoș Vodă la Al. I. Cuza, domnitorii noștri formează un patrimoniu intangibil de glorie și venerație naționale, pentru că “au domnie’, fără a se avea în vedere caracterul isprăvilor lor aventuriste, dictate de interese strict personale, care au dus adesea la lupte fratricide. Teza priorității originii etnice asupra realității istorice și culturale. Matei Corvin devine un prilej de mîndrie naționalistă pentru că e de origine română, ignorîndu-se în mod scandalos faptul că el a fost rege al Ungariei și că face parte integrantă din istoria maghiară. Istoria ca alibi hrănește de obicei naționalismul cel mai înverșunat, dă apă la moară xenofobiei, încurajînd extremismele, toate acestea în numele identității naționale și al unui destin care - în loc să se anunțe prin acțiuni istorice “prezente” capabile să prefigureze un “viitor” strălucit - se alimentează exclusiv din gloria "trecutului”. Acestei supradimensionări a ființei și conștiinței naționale îi sînt strict organice refuzul oricărei recunoașteri a adevăratei psihologii a poporului, precum și glorificarea fără discernămînt a “virtuților” naționale, combinată cu denigrarea sistematică a oricăror merite ale celorlalte popoare. Ce contează adevărata față a prezentului? Ieșim în stradă, la paradă, desfășurînd tricolorul ca să nu se vadă cocoașa care ne-a îndoit șira spinării! Intoleranța față de tot ce este străin (“străin” fiind echivalat cu ”dușman”) se logodește cu o placidă și deșănțată îngăduință față de tot ce este “al nostru”. Trăim exuberant, în absența oricărui criteriu al valorii, fantasmele unui “viitor” pur verbal, care n-are ca temei decît cohabitarea noastră obsesivă cu fantomele unui “trecut” măreț. Pilda cea mai tragică de istorie ca fals alibi mi se pare a fi astăzi cazul Basarabiei românești. Ce argumente aducem noi, zi de zi, în favoarea revenirii acestei provincii între granițele României? Ne mulțumim, în mod oficial, cu declarații despre “trecutul românesc” al acestei regiuni, cu proclamarea unei evidențe - aceea a identității de limbă și tradiție culturală - precum și cu acțiuni de stat sau particulare care vin în ajutorul populației de peste Prut. Adevărata acțiune, cu adevărat istorică (în sensul că ar determina un moment real al istoriei noastre), guvernul nostru actual n-a făcut-o, n-o face și nici n-o va face curînd: e vorba, bineînțeles, de denunțarea pactului Ribbentrop-Molotov și de obținerea unor reparații istorice. Republica Moldova a fost o creație bolșevică și continuă să fie și astăzi făcînd pe mai departe jocul Moscovei, și acesta era faptul care trebuie să fie denunțat. Basarabia este provincie românească, nu pentru că a fost a lui Ștefan cel Mare la 1500, ci pentru că a fost a noastră în 1940, cînd ne-a fost răpită în urma unui act de piraterie istorică, de altfel denunțat ca atare de organisme internaționale. Ce fel de alibi istoric poate să fie acela care susține că am fost în Basarabia atunci, odată ce nu dovedim că sîntem capabili să fim astăzi? A ne mulțumi cu “trecutul românesc” al Basarabiei, a nu angaja “prezentul” în miza pentru ‘Viitorul” ei românesc, iată una din formele în care noi, românii, înțelegem să practicăm istoria. în această problemă, răspunderea prezentului este totală și neiertătoare, și ea incumbă tuturor factorilor politici actuali. Ce rost are să ne drapăm în toga praetexta sau în tundra mițoasă a străbunilor, atunci cînd ni se cere socoteală pentru faptele noastre de acum? Să ne punem întrebarea: de fapt, cine ne cere socoteală? Nimeni, dacă nu noi înșine. Istoria nu se sinchisește și nu se va sinchisi nicicînd de noi, dacă n-o vom obliga s-o facă. Ea nu dă reparații istorice decît popoarelor care știu să i le smulgă. O atare somație adresată muzei Clio nu poate fi formulată decît de pe pozițiile unui “prezent” clar și decis, eliberat de orice complex istoric. Pentru cei care nu o fac, ci doar o scriu (firește, a posteriori), Istoria este un neîntrerupt șir de capcane. Ștefan Aug. DOINAȘ Reflecții pe marginea articolului “Postură și impostură” de Val Condurache, publicat în “Dilema” nr. 89/1994 Este fascinant să citești opiniile acelorași în legătură cu mereu alte teme. Dilema, presupun, este a cititorului care vrea să-și racordeze opiniiile la un autor și i se oferă un buchet de “specialiști”. “Lucrurile au evoluat și ceea ce ținea de meșteșug și de arta lui a trecut în sarcina designului și a esteticii ambientale”, scrie autorul. “Școlile acestea (de arte și meserii) vor produce niște meșteșugari întîrziați, de care nimeni nu mai are nevoie. Pentru că acum designul industrial se face pe calculator, de arhitecți (s.n.) și se execută în tehnologii de vîrf, scrie autorul. Fiindcă “Dilema” tot a folosit “Prisma” nr. 3/1994, îmi permit și eu să citez din “Mica industrie”, text apărut în același număr: “întreprinderile mici și mijlocii prezintă aproape 66% din toate locurile de muncă, 85% din toate locurile de calificare într-o meserie se află tot în aceste întreprinderi. Crearea de valori brute se ridică la 52%...” “O mare varietate de întreprinderi meșteșugărești profilate în una sau mai multe din cele 126 de meserii, recunoscute de Camera de Comerț, de la tehnician oculist și pînă la dulgher - aduc servicii...” Domnul Val Condurache nu știe ce înseamnă o meserie și ce înseamnă sfera serviciilor. Poate va citi articolul din “Prisma”. Deplînge existența școlilor de arte și meserii, după care deplînge indiferența părintelui român la aptitudinea cibernetică a odraslei sale. Știe că designul industrial pe calculator este viitorul, dar nu știe că acesta se aplică, la intervale relativ mari de timp, produselor de serie, spre deosebire de inovația tehnică și deloc serviciilor sau întreprinderilor mici meșteșugărești, care nu lucrează pe bandă. Cît despre arhitecții care proiectează, să zicem, rame de ochelari, inutil de comentat. Ce înseamnă “lipsa tehnologiei de prelucrare și a studiilor complete”, care va da doar “meșteșugari și vînzători ambulanți” decît o confuzie între produsele pseudoartizanale și produsele (pur și simplu) pe serie mică. Dacă dl. Val Condurache poartă vreo proteză dentară, aceea n-a fost făcută nici pe bază de calculator, nici în urma unor studii complete sau a unei școli anacronice, îmi pare rău să scriu astfel, dar îmi pare și mai rău să văd răspîndită scriitura unor falși profeți (cel citat nu e singurul) refulați de absența aclamațiilor. în virtutea “frumoaselor vremuri de odinioară” sufletele lor au dobîndit rîvnitul statut de automate - o temă - un articol, o săptămînă - un articol, un talant - un articol. Marian PAVELESCU Anul II • Nr. 92 • 14-20 octombrie 1994 Precizare Către Redacția revistei “Dilema” în revista dumneavoastră din 30 septembrie 1994 la rubrica Nomenclatorul a apărut o regretabilă eroare care lezează persoana domnului senator Valer Suian, vicepreședintele P.U.N.R. Astfel în relatarea mea am citat numele de familie - Suian - fără a adăuga (sub nici o formă) și prenumele Vaier - cum în mod regretabil a apărut în rubrica respectivă. Singura asemănare este doar numele de familie și gradul de rudenie, care nu justifică în nici un caz confuzia regretabilă făcută de reporter. Am rugămintea de a publica în primul număr reparația absolut necesară și scuzele cuvenite domnului vicepreședinte al Senatului, Valer Suian. 7.X. 1994 Cu aceleași sentimente, Constantin Ticu DUMITRESCU senator Propuneri de 2^^^^ pentru viitor: . Europa Centrală și Răsăriteană Norocul și ghinionul f După ’89, v-ați schimbat prietenii sau dușmanii? Revista așteaptă colaborările dumneavoastră, fără a se obliga sa le publice pe toate si integral. Vă rugam ca materialele, de maximum trei pagini, dactilografiate la două rînduri, sa ne parvina în vinerea anterioara aparitiei numărului. Va mulțumim. Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.