Dimineaţa Copiilor, 1924 (Anul 1, nr. 1-46)

1924-04-27 / nr. 11

..DIMINEAŢA COPIILOR* PAU. 4 Aţi fost vreodată pe „Omul“ sau pe vârful al­tor munţi înalţi şi aţi văzut ce fel de flori cresc pe acolo ?“ întrebă unchiul, strângând în juru-i pe micii săi nepoţei. — Eu am fost cu trenul şi mai sus decât „O­­mul“, se grăbi să răspundă Silvia. • Ho, ho! îi tăia vorba Mielu, care merge la şcoala şi învaţă, între altele, şi geografia- Păi nu ştii că nu e nici un tren care să se urce aşa de sus? — Cum nu este? făcu Silvia cam supărată. Nu m’am dus cu trenul până la Braşov şi Braşovul nu este mai sus decât muntele „Om­ul“? — E mai la nord, dar nu e mai sus, adică Bra­şovul nu e la o înălţime mai mare decât „Omul“, o lămuri Mielu, care avea răspuns potrivit la toate. Eu, însă, adăugă el după puţin, am fost pâ­nă la cascada „Urlătoarea“ şi am şi cules flori de acolo­— Bravo, Mielule, îi zise unchiul, eşti un voi­nic, dacă te-ai putut duce pe jos până la cascada „Urlătoarea“ care e deasupra Buştenilor şi Si­naiei. Eu, însă, grăi din nou unchiul, vreau să vă vorbesc de florile cari cresc în vârful munţilor şi să vă spun cum s’au făcut ele. — S’auzim, s’auzim! strigară copiii în cor, în­­desându-se cât mai mult în bunul şi drăguţul lor unchiu. Şi unchiul începu: Odată — dar e aşa mult de atunci, că astăzi nimeni nu mai ţine minte — era undeva un mun­te înalt, mai înalt decât „Omul“ şi decât celelalte vârfuri ale Carpaţilor. Intre acest munte şi bolta cerească erau o mulţime de zâne, frumoase cum sunt toate zânele- Zânele acestea erau însă și mai frumoase, pentru că erau făcute din razele soa­relui. Fiecare dintr’ânsele purta câte o rochie de culoare deosebită. Dar cum erau colorate rochiile acestor zâne de lumină? Cu cele mai frumoase culori ce ni le putem închipui. In timpul acesta Marioara se uită la rochia ei şi zise: „nu-i aşa, unchiule, că purtau şi rochiţe albastre, cum este a mea?“ — Se înţelege, aveau şi rochii albastre, dar vă spun încă odată că atât zânele, cât şi rochile erau neînchipuit de frumoase. Cât era ziua de mare, aceste zâne nu făceau decât să cânte şi să joace, însă numai în văzduh, aşa între pământ şi cer, căci n’aveau voie să se atingă de pământ nici cu vârful piciorului. Tatăl lor era soarele şi soarele le spusese că dacă pun piciorul pe pământ, au să rămână pen­tru veci acolo şi n’au să po­ată să se urce din noi în văzduh. Intr’una din zile, veni însă tocmai în vârful muntelui acela, mânându-şi turma de capre, un păstor­ tânăr şi drăguţ, care cânta frumos din­­tr’un f­luier coibănesc. Cântecul ciobănaşului plăcu aşa de mult zâne­lor, încât acestea îl rugară să mai cânte, ca să poată juca şi ele. Zânele se porniră pe o joacă nebună. Se învâr­teau şi săreau cu o plăcere aşa de mare, încât ui­tară porunca tatălui lor soarele de a nu se atinge de pământ-Dar, ce să vezi? îndată ce se atinseră de pă­mânt şi picioarele li se lipiră de stâncile munte­lui. Bietele zâne plânseră, ţipară, se rugară, însă totul fu în zadar: muntele nu se mai lăsă să plece din vârful său.Tânărul păstor se sperie mult. Căută totuşi să le dea o mână de ajutor, dar şi sforţările sale fu­ră zadarnice. Ba mai văzu petrecându-se sub ochii săi o ma­re şi neaşteptată minune: zânele se prefăceau în flori. Florile acestea îşi păstrau însă fiecare frumoa­sele culori de ne rochiile cu cari erau îmbrăcate zânele. Aşa s’au făcut florile cari cresc în vârful mun­ţilor celor înalţi şi cari se veştejesc, şi mor de mâhnire, când le luăm de acolo şi le semănăm la locuri şese. Marin Opreanu.­ In Rusia, şi în special la Petrograd, înainte vre­me, numele şi adresele persoanelor găsite pe stra­dă în stare de beţie erau publicate prin afişe în di­ferite pieţe publice, fără deosebire de rang, poziţie Florile din vârful munţilor

Next