Dimineaţa Copiilor, 1941 (Anul 18, nr. 882-924)

1941-01-08 / nr. 882

Şi în conversaţia lor, atât de veselă odinioară, nu era în ziua aceasta de­cât tristeţe şi regrete. „E ultima oară că le mai aruncam bucăţele de pâine prietenilor noştri, zise Paul ; nu mai e făină“. — Probabil că e ultima dată şi când îi mai ve­dem, adăugă Madelaine . Sala e hotărât să părăseas­că insula noastră, are să facă o plută ca să se ducă în drumul vaselor. — Dacă am fi găsit măcar mijlocul să ne îmbo­gățim, în insulă, zise Paul dând din cap. Dar n’am găsit încă cel puțin lemn prețios, nici fructe cum sânt dupe cât se pare, în Martinica sau în Guade- Ipua... — Tot ce poți culege aci, sânt nuci de cocos ! în­trerupse Madelaine ridicând din umeri, nu vom putea fi rentieri din nuci de cocos. — Poate că nu vom fi nenorociți dacă vom părăsi insula, zise Paul, căutând să se consoleze. — Pentru noi, spuse Madelaine, nu va mai fi de­cât regrete și supărări când nu vom mai avea fru­mosul nostru cer albastru, şi vom pierde libertatea noastră, peştişori noştri, şi păsărelele noastre, şi pe brava noastră broască ţestoasă... — Şi ei au să ne regrete ! întrerupse Paul. S’ar fi zis, că broască, peşti ei păsărelele price­peau acest dialog al copiilor, căci păsărele nu mai ţipau voioase, peşti nu mai săreau afară din apă, iar broasca îşi băgase capul între umeri, fără să se uite la o foae de salată, care într’o altă zi au făcut-o atât de fericită ! Şi era adevărat. Păsările, peştii şi broasca nu nu­mai că auziseră dar înţeleseseră tot, tot ce vorbi­seră în doi prieteni ai lor. Şi ast­fel când Paul şi Madeleine dispăruseră dupe cocotieri, păsările în loc să sboare, rămaseră lângă peşti, şi broasca nu se duse la ascunzişul ei. Şi între animale care erau legate deja de multă vreme între ele prin distribuirea de bunătăţi aşa de frumos oferite de Paul şi Madelaine, se ţinu un mare consiliu : „Prieteni noştri au să ne părăsească, constată un peşte".­­Şi dacă, mulţi savanţi şi pescari susţin că peşti, mici şi mari, sânt muţi, este pentru că ei nu cu­nosc peşti din ţările tropicale ei toţi voiau să vor­bească deodată­. — Prietenii noştri nu mai au făină explică un alt peşte. — Şi cu făină iei fac pâinea afirmă un al treilea... — Dacă n’ar fi decât vorba de făină, întrerupse o pasăre cu penele roşii, gris şi albastre, totul s’ar aranja. Cunosc un copac care le ar da făină, şi încă multă. — da dar declară o altă pasăre cu penele verzi şi galbene, nu vor numai făină, caută şi bogăţii, şi nu o vor găsi pe această sărăcăcioasă insulă. — Cine ştie ,interveni broasca dând din micul ei cap. Şi ea adăugă luând un aer misterios : „Cunosc pe cineva care ar putea spune multe despre această bo­găţie. Am să vă încunoştiinţez mâine". Chiar în seara aceia, broasca ţestoasă, care era o broască ţestoasă de mare, cu toată încetineala miş­cărilor ei fu repede pe nişte stânci, unde ea era si­gură să întâlnească pe acel faimos „cineva, care ar putea spune multe despre bogăţie”. Nu î l căută multă vreme. Persoana pe care vrea să o întâlnească broasca se tolănea leneş la lună. Dar dormea numai pe jumătate, căci înainte ca broa­sca care îşi măsura paşi să sosească în fața lui, fai­mosul personaj îi zise bună seara pe jumătate voios pe jumătate mârâit. Era întradevăr un animal stra­niu cel ce era cunoscut de broască. Avea un cap lungueţ, cu ochi rotunzi şi un mare bot mai rotund încă. Corpul lui semăna cu cel al focei, și înota tot atât de bine. Era unul din ultimi LAMANTINI (laman­tin) din regiune. Fuseseră mulți odinioară laman­­tini în jurul insulelor Martinica, dar dispăruseră în­cetul cu încetul. Strămoşi noştri îi botezaseră „Oa­meni marini”. Acest Lamantin care se refugiase în arhipelagul Gambier, şi pe care îl cunoştea broasca era foarte bătrân. Poate pentru că era aşa bătrân ştia el atâtea. Dupe că răspunse deabia la bună seara ce îi dă­duse bătrânul lamantin, ea îi povesti totul despre cei doi prieteni ai ei care nu mai aveau pâine şi ca­re căutau bogăţii. „Pâina, zise broasca n’ar fi aşa de grav. O pasăre mi-a spus că se însărcinează să le o găsească, dar averea unde se poate găsi aceasta ? Eu nu cred că să se găsească pe această săracă insulă. — întradevăr nu se găsește aci, zise, lamantinul dând din capul lui gros. Dar dacă nu se găsește ave­rea pe insulă se găsește poate sub insulă. — Dedesubt ? repetă broasca intrigată. — da, dedesubt, insistă lamantinul. Și scoborând vocea ca şi cum ar fi fost vorba de un mare secret, el explică : „Sau acuma oameni care de pe vase speciale se afundă în mare să caute ceva, ce ei preţuesc mult, deoare­ce se obosesc atât ca să-l găsească. „Acest lucru, ştiu ce este. Ţi-l voi da mâine di­mineaţă. Pentru noi n’are nici o importanţă, nici o valoare. Dar se pare că pentru oameni e o adevărată avere“. A doua zi de dimineaţă broasca fu precis la în­tâlnire, şi lamantinul îi dădu două stridii pe care le adusese din fundul mărei. „E numai atât ! strigă broasca supărată. Nu era nevoe să te superi pentru atât”. Bătrânul Lamantin dete din cap în dreapta şi în stânga, căci aşa făcea el când vrea să ridice din umeri. Pe urmă se hotăra să explice acestei broaşte „u­­şoare de minte” : Sânt stridii care sânt mai de valoare de­cât altele. Acestea două ce am găsit conţine un mic corp tare, strălucitor, sidefos, rotund şi ce se chiamă PERLA. Se pare că aceste perle valorează câte­odată cât o adevărată avere. Iată deocamdată două dacă nu e de ajuns am să-ţi mai aduc altele. Marea broască, mulţumiri lău cele două stridii sub carapacea ei. Ea îşi aduse aminte ca a surprins odată marinari pe o plage care se certau din cauza unor perle, despre care îi vorbise bătrânul laman­tin. Desigur că acestea aveau o mare valoare. 3

Next