Dimineaţa, ianuarie 1913 (Anul 10, nr. 3171-3200)
1913-01-15 / nr. 3184
Aul X. — J.*. »184 — € 9 AGENȚIEI de publicitate CAROL SCHULDER ft Comp. Strada Doamna No. 8. Etaj I.—Tarafon */4 0-8-10-12 PAGINI Cu cele din urmă știri din lumea întreagă »mulite « ram. »______ « Bn «ga ».«a S ©___ ffl I ani L[ei ] Directors CONST. MILLE Brimrarii« ziarului. Sfcr. S&biaäar Bo. IX -Un «m I.ec *0.— 3 3 Inni Lei 11 & inául Lei alrabaitlate prețul «ata Sidanet» TELEFON 4 UMtl ® 4/7 SI S4/99|18/40 PUBLICITATEA CONCEDATA EXCLUSIV Un popor nenorocit! — arme;i§i — Ambasadorii adunați In conferință la Londra s’au arătat foarte generoși cu popoarele asuprite din Turcia. Ei au împărțit celor patru aliați toate provinciile locuite de conaționali, au hotărît înființarea unui stat independent albanez, s’au ocupat pînă și de călugării de la Muntele Athos, pentru cari au hotărît să creeze o republică religioasă spre a nu mai fi sub dependența Turciei. De unul singur dintre popoarele subjugate de turci nu s’a vorbit nimic în conferința de la Londra, de armeni. Și armenii sunt totuiși poporul cel mai interesant și cel mai nenorocit de sub stăpînirea turcească. E unul dintre popoarele cele mai vechi și istoria lui are pagini de o adevărată glorie. De rasă anidă, frați cu perșii și cu grecii, ei au avut dese și profunde amestecuri în lunga și aventuroasa lor existență cu rasa semitică și turaniană. Din cauza aceasta limba lor din familia indoeuropeană s-a îmbogățit considerabil cu elemente străine și tipul lor fizic reprezintă o compoziție curioasă și variată. Ei au dat de multe ori probă de un eroism, desperat și adesea și-au recucerit independența prin curajul și abilitatea lor. Sub dinastia arsacizilor armenii erau cel mai puternic popor din Asia, cel mai cult și cel mai capabil de progres. Țara brăzdată de rîuri uriașe, cu o climă foarte variată,cu o vegetație superbă — ceea ce făcuse ca legenda biblică să așeze aci paradisul — era!?n plină prosperitate. Au venit însă perșii care_ au cucerit-o, apoi arabii !rii ce!»din urmă turcii. Stăpînirea turcească s’a arătat aci de o cruzime sălbatică și armeano! are astăzi rolul de sclav al stăpînului turc leneș, lacom și crud. Un turc din Armenia, KharcMd Erlendi a scris în 1882 o carte de o sinceritate ciudată : „Aci la Van (în Armenia turcească) spune scriitorul turc —armenii sint singurii agricultori și tot ei mînuesc toate meseriile și artele. Armeanul e muncitor și isteț, mahomedanul din contra. Turcii voesc să trăiască ca stăpînî și nu fac nimic, petrecindu-și timpul în cafenele și în petreceri“. Pentru acest turc leneșei Incult. Uornic de plăceri și lipsit de orice îndemn la muncă trebie să muncească armeanul care exploatat fără milă, îngreuiat de dări, umilit de robia turcească, e considerat ca un animal căruia trebue să i se ceară totul, fără a i se da nimic în schimb . "Resemnați, muncitori și supuși armenii au dat chiar asupritorilor lor figuri glorioase. E destul să amintim că Egiptul își datorează reorganizarea sa administrativă lui Nubar pașa care era armean, că armenii au dat Turciei artiști, arhitecți, că lor li se datorește ceea ce se chiamă muzica turcească, ca au fost un element de cultură in imperiul urmașilor lui Selim V care a cucerit în sec. XV Armenia. Și totuș armenii au fost veșnic asupriți, opriți în dezvoltarea lor pașnică, furați de autorități, măcelăriți de bandele de curze. După războiul din 1877 patriarhul armean Nerses trimise o delegație la congresul din Berlin ca să susție acolo cauza armeană. Dar Europa s’a mulțumit să promită că va impune guvernului turc de a garanta siguranța armenilor. Rezultatul a fost că guvernul turc văzînd deșteptarea armenilor interzise cu totul orice mișcare care tindea la emanciparea intelectuală a armenilor. Reprezentațiile teatrale fură interzise, învățămîntul istoriei naționale armene riguros oprit o cenzură inchizitorială distruse presa și literatura. Și au urmat anomasacrele armenilor în masă, cele mai recente fiind cele de la Ariana din 1909. Zadarnic au intervenit scriitorii apuseni cerînd Europei să intervină pentru nenorocitul popor armean, zadarnice au fost publicațiile documentate ale lui Père Charmelant, numeroasele articole ale unor oameni ca Clémenceau, Rochefort, Drumont, Severine, Bauer, Bergerat și alții,, după cum iarăși la nimic n’au folosit conferințele lui Anatole France, Leroy-Beaulieu, L. Marillier, P. Guilard Albert Vandal și interpelările d-lor Denys Cochin, conte de Mun, Jaurès în Camera franceză,,. Armenii continuă să fie asupriți, jefuiți și masacrați. De ei nimeni nu se interesează și pentru ei nici o putere nu intervine. La Londra cînd s’a vorbit de toate popoarele subjugate din Turcia ,cînd s’a hotărât pînă și crearea unei republici călugărești, numai de armeni nici nu s’a pomenit măcar,. Revoluția din Turcia Un erou care salvează onoarea Turciei Acest erou e Enverbey. Apariția lui a fost întotdeauna un mare act patriotic și revoluționar, care a însemnat o dată importantă în istoria imperiului turcesc. Patru sunt momentele culminante din viața acestui musulman, care poate va intra odată în domeniul legendei. Cel dintiia a fost acela cînd, hotârind să zdrobiască regimul reacțiunea, a silit pe Abdul Hamîd să acorde Constituția. Al doilea il găsește apărător freventi al regimului constituțional, Abdul Hamid, voind să încerce o lovitură pentru a desființa Constituția, Enverbey se reîntoarce din Berlin, unde se dusese ca atașat militar și, punîndu-se în fruntea armatei din Salonic, detronează pe sultanul tiran. Al treilea moment îl transportă în Tripolitania și Cyrenaica, unde a organizat acea rezistență eroică a arabilor și turcilor, care a durat un an în sfârșit, astăzi, — al patrulea moment — 11 găsim în fruntea nouei revoluții a tinerilor turci, cu același avinti neîmpăcat pentru a păstra patriei sale prestigiul și gloria ei. Va reuși oare f Atacuri grecești contra Romîniei „Le Messager d’Athénes“, ocupîndu-se de cererile Romîniei de-a se respecta naționalitatea rmînească din Macedonia, se referă la un articol al d-lui Radu N. Mandrea, publicat în „Le Journal“’, în care se vorbește de sacrificiile făcute de guvernele romînești pentru romînii macedoneni și spune: „Cititorii noștri cunosc aceste sacrificii. Alături de cîteva chelneli pentru furnituri de școală și pentru întreținerea cîtorva institutori, ele serveau ca să se întrețină școli fictive, după fericita expresie a d-lui fiarei în raportul său secret la care trebue să venim întotdeauna, dacă vrem să avem o idee lămurită despre romînismul în Macedonia. Nu, cuțovlahiî nu formează nicăirî grupuri compacte; mai mult încă, ei sunt așa de pătrunși de elenism, că cei mai mulți preferă numele de elen volahî numelui de romîni ce le place unora să li-i dea. Dar să admitem un moment—admitem fiindcă sprijină teza noastră — că sunt în Macedonia grupuri compacte de cuțovlahi. E greu să descoperi pentru romîni titluri cari să le dea dreptul să unească pe acești cuțovlahi cu regatul din susul Dunărei. Dar chiar de-ar avea, n’ar trebui ei să înceapă ca să pue în armonie doctrinele lor cu faptele lor, adică să acorde bulgarilor din Dobrogea și acelora pa cari vor să-i anexeze prin întinderea țărilor în Bulgaria, drepturi analoage cu cele pe cari le cer pentru pretinșii lor „consîngenî“ din Macedonia? în foc de aceasta ce vedem? Am văzut pe romîni persecutînd, cind fățiș, cînd pe căi ocolite, pe bulgarii cari voiau să-șî păstreze naționalitatea și silindu-se să sfarme în ei fibra naționala ca sări asimileze romînilor. După aceasta, ziarul grecesc, vorbind de speranțele pe cari le-ar fi punînd romîntîni francezi, „poporul frate“, spune: „Popor frate“, cum Cain era fratele lui Abel. Să izbucnească mîine un războiu și acest popor frate va lupta alături de dușmanii Franței, căreia îi datorește tot ce e. Căreia și un nou război. Dacă ar reîncepe războiul între statele balcanice și Turcia, cam ar fi șansele trupelor turcești? După cefa ce afirmă cercurile militare din Constantinopol, armata turcească se află acum în perfecte, condițiurni materiale și morale, astfel că e neîndoios că armatele aliate ar avea de înfruntat o teribilă rezistență, dacă nu chiar neizbînzî serioase. In schimb, în unele țari din Europa, cu deosebire în Franța și în, Rusia, se susține că demoralizarea și lipsa de organizație a armatei turcești n’au încetat decit într’o măsură foarte redusă și că Turcia nu mai e capabilă de ofensivă, pe cînd defensiva ei ar fi de scurtă durată și fără nici un folos real. Dar ceea ce se afirmă cu deosebire și face să se creadă că Turcia n’ar putea să mai susțină un războiu victorios este că se află într’o situație financiară dintre cele mai precare și că. din această cauză, va trebui fatal să sucombe, oricare ar fi noua ei putere de rezistența. Marți 15 Ianuarie 1811 NUVELELE „DIMINEȚEI“ isil’un amurg #90 de LIA HÂRSU Tremură în zare prin ceata amurului de toamnă urzie luminile femerelor. Razele soarelui apus de curînd, iar împrăștie încă o lumină roșiacă la orizont, pe cînd ceata care a lăsat învălite ca un abur ușor ase, copaci și oameni. In gura aproape pustie din margina orașului oamenii de serviciu regătesc trenul care trebue să porească în curînd. Câțiva țărani cu esagiu încărcați cu tîrgueți așteapt răbdători vremea plecării. O femee înaltă, palidă, se plimbă îcest, rar, în lungul peronului. Dacă rivirile ei nu s’ar tot ținti în sare serăbdâtoare, ar crede după mers că del nu așteaptă pe cineva și nici nu are de gînd să plece.Totuși,după semnerea ochilor, după un tremur neros al buzelor se vede că mersul rezminte starea ei de suflet.Un tren are sosește își trimite din depărtare clipirea luminilor lui roșii, ca doi chi de jăratic. Ca un șarpe uriaș iburind locurile prin cari trece, ele apropie grăbit par’că, gîfîind ca un om ostenit. Femeea tresare: „Vino la gară. Sosesc cu trenul de . Dacă nî ști cît doresc să te văd !i prea mult ce-țî cer, nu-i așa ?“ Și a venit. Atrasă de un ce neînțe 38, înfruntînd sentimentul de sfială are-, spune să nu vie, ea venise Miștită, ca și cind de pasul pe caredocea n’ar fi atîrnat Întreaga ei simire. Un străin aproape. Se cunoscuseră a chipul cel mai banal, într’un cerc e prieteni. Și din clipa în care B’au rftzuț, a înțeles fiecare că ceva nou,rumos, și totuși atit de simplu ,el trecea în sufletele lor. In ziua aceea și-ați vorbit puțin simțeau că un fir subțire, nevăzut si puternic Îl apropie mereu, mereu, naî strîns, mai cald și mai dulce. Privirile ra fi sfioase și totuși pline de patimă. Cuvintele banale, dar rostul tremurător. O dorință nebună de a-șî cuprinde mîinile string, tot aai strîns, de a- și le fringe aproape libi,o pornire nestăpînită de patimă, o făcea să se înfioare de voluptate. Se trezise în el iubirea, adevărataubire a simțurilor, cu o violență cae le făcea răi: aproape, îi dădea Wărirî de fiară în priviri. Și fără să-și făgăduiască nimic,ără ca ea să-i scară, el i-a scris Mar a doua zi. Cuvinte banale prin ars străbătea totuși dorința de a o vedea. Apoi a doua zi chiar o altă prisoare în care-i spunea că pleacă ziua în care se te înapoia. Și ca o rugăminte sfioasă dorința de a o vedea la gară. Și ea a venit Și tremura sufletul de o teamă vagă, de un dor neînțeles, de o m mulțime de sentimente vagi, nedeslușite. Ia amurgul acela de toamnă, sub stăpînirea zbuciumului sufletului ei dornic de ceva nou, necunoscut, străinul acela pe care l’a iubit din clipa în care l’a văzut. Îi părea o vedenie pe care închipuirea ai o Întrezărea adesea ca un miragiu, o nălucă simăgitoare pe cari niciodată nu nădăjduia s’o întrupeze într’o făptură omenească. Pasul lui greu de om voinic răsună pe pavagiul peronului. în ochi Si strălucește bucuria cînd vede silueta femeei, dreaptă, nemișcată, așteptîndu-l. Orgoliul bărbătesc e mulțumit. A venit. Și pare că nu nădăjduia. Ați pornit alături, aproape tăcuți în înserarea care se lăsase pe deantregul. Luminile felinarelor joacă umbre pa trotuarele umede. Pășesc rar, pașii lor răsună ritmic, cadențat, egal. „Ai venit”, șoptește el sfios. „O, de-aî ști ce mulțumit sînt că te văd“. Femeea zîmbește și, neștiind ce să spună, își pierde privirile în zar ©. „Și ce dormi-era să te vădi" urmează el cu glasul mai sigur. Ea zîmbește mereu și dintr’un simțimînt de cochetărie nelipsit femeea, răspunde zîmbind : ,Cs vorbe mari! M’ai văzut doar o singură dată. Nici nu mă cunoști bine Mă prind că nici culoarea ochilor mei nu o știi”. — „Așa e, nu-țî cunosc culoarea ochilor. Nici forma gurei nu ți-o cunosc. Și totuși.... De cînd te-am văzut mă urmăresc mereu privirile acestor ochi a căror culoare nu o cunosc. Mă arde dorul de -a săruta buzele gurei a cărei formă , nu o știu. Mi-e sete de făptura ta întreagă, de sufletul tău tot, de tot ce ești tu”. Glasul lui tremură de patimă stăpânită, mîinile lui ard, ochii la’! strălucesc de dorință. Privirile lui cată lacome la corpul ei, sfîșiind ceața înserării. Și Into’© ,pornire născută deodată, în aceea clipă, în sufletel* lor, își cuprind mîinile într’o stria* soare nebună. Pașii lor șovăe și deodată se opresc amiîndoi din merse La lumina alburie a felinarului sub care s’au oprit, ochii lor sclipesc neobișnuit. Dar un hohot de rîs batjocoritor răsună urît în tăcerea străzei pustii. Un rîs de bărbat răgușit și antipa»tic.Tresar amîndoi și privea © In lu* ru-le. Omul calcă împleticindu-se §1. Incrucișindu’și calea cu o femee râu 1 îmbrăcată și tremurind de frig, îi spune cîteva vorbe. Eî n’aud cuvintele, dar rîsul care le însoțește e acelaș rîs batjocoritor și antipatic. Femeea râu îmbrăcată se oprește, stă o clipă la gînduri, apoi pornește alături de el și se pierd în ceata se*rii.Ceilalți doi au rimas în loc. Un fior de ghiață ie-a oprit in foc top» chețe frumoase și tot avîntul pornit»rii lor de dragoste, își dedeau seama de zădărnicia vorbelor mari, simțite chiar. Patima născută In el era asemeni celei șina« țite de cei doi străini cari s’au intîlnit din intîmplare la o răscruce. Aceleași imbolduri ale urii, aceeaș despărțire în urmă, despărțire cam lasă în suflet ® un gust ușor de des» gust, de părere de räs pentru spulberarea unei iluzii frumoase. Și pe cînd ceilalți doi, oameni simpli, neștiutori de vorbe mari, se pierd răzînd veseli în depărtare, cellalțî pornesc alături tăcuți șî triști, ca și cînd ar fi simțit dinainte, ceea ca nu vor putea împiedeca în urmă. UA HIRSU VRUTE ȘI NEVROTE , o rușine, nosurale! Cunoașteți anecdota cu ovreiul ți prepelicarul ? Cică un boer avea ca om de afaceri și de încredere un ovrei, întruna din zile boerul fiind anunțat că-i sosește fiul din Paris și voind să-i facă o surpriză, știindu-l vânător pasionat, chemă pe ovreiul sdit. Lei bule, să te duci să-mi cumperi un prepelicar. Ține W@ de lei. — Bine, cucoane, să mă duc. Dar cu 80 de lei nu pot să ți cumpăr, un prepelicar. Fără 10O de lei a im* pasibil. — Eî, MO de leî nu-țî dau, iată m.. — Ce vorbești, cucoane ? Cu #80 de leî t îți iți aduc un prepelicar cevaceva, nu așa, o jucărie. Aî să dai 4M de lei. — Bine, dar să mî-l aduci e fi trist repede. Ovreiul ia banii, O bană unnar șî pleacă. De la ușă Insă se’ntoarce și, timid și Încurcat, întreabă pe boer. — Mă rog, cucoane, da'ce e aia prin pelicar ? ! De anecdota aceasta mî-am atis aminte, ascultand la o berărie discuția încinsă intre mai mulți funcționari publici. Ce se poate discuta asi la o berărie sau cafenea ? Negreșit, conflictul nostru cu Bulgaria, chestia compensațiilor. Doi dintre convorbitori păreai mai blajini, mai îngăduitori. Numai cel de al treilea, butea cu pumnul în masă, răcnea și munca fripți pe bulgari. — E rușine, domnule, e rușinii mă’nțelegî d-ta ? E rușine! Ce suntem noi ? Stăm pe loc ca niște proști, guvernul tremură de bulgari. Să mobilizăm, domnule, să mobilizăm și să le tragem o bătaie zarzavagiilor să ne ție minte ette zile le-o mai trăi prazul. — El, lesne ți-i ție, dragă, tu care ești dispensat... Ce-are face, dom’le, ce are a face, vrei să rămînem cu buzele umflate ? — Ba, nu rămînem de loc. Uite ne că Medgidi-Tabia.... — Ce? Medgidi-Tabia ? — și funcționarul războinic răcni și bătu cu pumnul tn masă — Medgidi-Tabia ? Nu ne trebuie, dom’le, auzi d-ta, nu ne trebuie, e o rușine să ne dea Medgidi-Tabia! Așa bătae de joc nu s'a mai pomenit! Auzi, auzi, Medgidi-Tabia ! Mâncătorul de bulgari se congestionase și aproape să se nece. După ce se liniști o clipă și bău un gît de bere, se adresă colegilor lui: — Mă rog, da ce e aia Medgidi- Tabia?! Marisai ®