Dimineaţa, ianuarie 1913 (Anul 10, nr. 3171-3200)

1913-01-15 / nr. 3184

Aul X. — J.*. »184 — € 9 AGENȚIEI de publicitate CAROL SCHULDER ft Comp. Strada Doamna­ No. 8. Etaj I.—­Tarafon */4 0-8-10-12 PAGINI Cu cele din urmă știri din lumea întreagă »mulite « ram. »______ « Bn «ga ».«a S ©___ ffl I ani L[ei ] Directors CONST. MILLE Brimrarii« ziarului. Sfcr. S&b­iaäar Bo. IX -­Un «m I.ec *0.— 3 3 Inni Lei 11 & inául Lei alrab­aitlate prețul «ata Sidanet» TELEFON 4 UMtl ® 4/7 SI S4/99|­18/40 PUBLICITATEA CONCEDATA EXCLUSIV Un popor nenorocit! — arme;i§i — Ambasadorii adunați In conferin­ță la Londra s’au arătat foarte ge­neroși cu popoarele asuprite din Turcia. Ei au împărțit celor patru aliați toate provinciile locuite de conaționali­, au hotărît înființarea unui stat independent albanez, s’au ocupat pînă și de călugării de la Muntele Athos, pentru cari au ho­tărît să creeze o republică religioa­să spre a nu mai fi sub dependența Turciei. De unul singur dintre popoarele subjugate de turci nu s’a vorbit ni­­mic în conferința de la Londra, de armeni. Și armenii sunt totuiși po­porul cel mai interesant și cel mai nenorocit de sub stăpînirea turceas­că. E unul dintre popoarele cele mai vechi și istoria lui are pagini de o adevărată glorie. De rasă ani­dă, frați cu perșii și cu grecii, ei au avut dese și profunde amestecuri în lun­ga și aventuroasa lor existență cu rasa semitică și turani­ană. Din cau­za aceasta limba lor din familia in­doeuropeană s-a îmbogățit conside­rabil cu elemente străine și tipul lor fizic reprezintă o compoziție curioa­să și variată. Ei au dat de multe ori probă de un eroism, desperat și adesea și-au recucerit independența prin curajul­­ și abilitatea lor. Sub dinastia arsaci­­zilor armenii erau cel mai puternic popor din Asia, cel mai cult și cel mai capabil de progres. Țara brăz­dată de rîuri uriașe, cu o climă foarte variată,­­cu o vegetație super­bă — ceea ce făcuse ca legenda bi­blică să așeze aci paradisul — era­­!?n plină prosperitate. Au venit însă perșii care_ au cucerit-o, apoi arabii !r­ii ce!»­­din­ urmă turcii. Stăpînirea turcească s’a arătat aci de o cruzime sălbatică și armeano! are astăzi rolul de sclav al stăpî­­nului turc leneș, lacom și crud. Un­­ turc din Armenia, KharcMd Erlendi a scris în 1882 o carte de o sinceri­­tate ciudată : „Aci la Van (în Arme­nia turcească) spune scriitorul turc —armenii sint singurii agricultori și tot ei mînuesc toate meseriile și artele. Armeanul e muncitor și is­teț, mahomedanul din contra. Turcii voesc să trăiască ca stăpînî și nu fac nimic, petrecindu-și timpul în cafenele și în petreceri“. Pentru acest turc leneș­ei Incult. Uornic de plăceri și lipsit de orice îndemn la muncă treb­ie să mun­cească armeanul care exploatat fără milă, îngreuiat de dări, umilit de robia turcească, e considerat ca un animal căruia treb­ue să­­ i se ceară totul, fără a i se da nimic în schimb . "Resemnați, muncitori și supuși armenii au dat chiar asupritorilor lor figuri­­ glorioase. E destul să a­­mintim­ că Egiptul își datorează re­organizarea sa administrativă lui Nubar pașa care era armean, că ar­menii au dat Turciei artiști, arhi­tecți, că lor li se datorește ceea ce se chiamă muzica turcească, ca au fost un element de cultură in imperiul urmașilor lui Selim V care a cucerit în sec. XV Armenia. Și totuș armenii au fost veșnic asupriți, opriți­ în dezvoltarea lor pașnică, furați­­ de autorități, măce­lăriți de bandele de curze. După războiul di­n 1877 patriarhul armean Nerses trimise o delegație la congresul din Berlin ca să susție acolo cauza armeană. Dar Europa s’a mulțumit să promită că va im­pune guvernului turc de a garanta siguranța armenilor. Rezultatul a fost că guvernul turc văzînd deșteptarea armenilor inter­zise cu totul orice mișcare care tin­dea la emanciparea intelectuală a armenilor. Reprezentațiile teatrale fură interzise, învățămîntul istoriei naționale armene riguros oprit o cenzură inchizitorială distruse pre­sa și literatura. Și au urmat ano­­masacrele ar­menilor în­­ masă, cele mai recente fiind cele de la Ariana din 1909. Za­darnic au intervenit scriitorii apu­seni cerînd Europei să intervină pentru nenorocitul popor armean, zadarnice au fost publicațiile docu­mentate ale lui Père Charmelant, numeroasele articole ale unor oa­meni ca Clémenceau,­ Rochefort, Drumont, Severine, Bauer, Bergerat și alții,, după cum iarăși la nimic n’au folosit conferințele lui Anatole France, Leroy-Beaulieu,­ L. Marillier, P. Guilard Albert Vandal și inter­pelările d-lor Denys Cochin,­ conte de Mun, J­au­rès în Camera france­ză,,. Armenii continuă să fie asu­priți, jefuiți și masacrați. De ei ni­meni nu se interesează și pentru ei nici o putere nu intervine. La Londra cînd s’a vorbit de toate popoarele subjugate din Turcia ,cînd s’a hotă­rât pînă și crearea unei republici călugărești, numai de armeni nici nu s’a pomenit măcar,. Revoluția din Turcia Un erou care salvează onoarea Turciei Acest erou e Enver­bey. Apariția lui a fost în­totdeauna un mare act patriotic și revoluționar, care a în­semnat o dată importantă în istoria imperiului turcesc. Patru sunt momentele culminante din viața acestui musulman, care poate va intra odată în domeniul le­gendei. Cel dintiia a fost acela cînd, hotârind să zdrobiască regimul reac­țiunea, a silit pe Abdul Hamîd să a­­corde Constituția. Al doilea il găsește apărător freventi al regimului consti­tuțional, Abdul Hamid, voind să în­cerce o­ lovitură pentru a desființa Constituția, Enver­bey se reîntoarce din Berlin, unde se dusese ca atașat militar și, punîndu-se în fruntea ar­matei din Salonic, detronează pe sul­tanul tiran. Al treilea moment îl transportă în Tripolitania și Cyrenaica, unde a or­ganizat acea rezistență eroică a ara­bilor și turcilor, care a durat un an în sfârșit, astăzi, — al patrulea mo­ment — 11 găsim în fruntea nouei re­­voluții a tinerilor turci, cu același a­­vinti neîmpăcat pentru a păstra pa­triei sale prestigiul și gloria ei. Va reuși oare f Atacuri grecești contra Romîniei „Le Messager d’Athénes“, ocu­­pîndu-se de cererile Romîniei de-a se respecta naționalitatea rmîneas­­că din Macedonia, se referă la un articol al d-lui Radu N. Mandrea, publicat în „Le Journal“’, în care se vorbește de sacrificiile făcute de guvernele romînești pentru romînii macedoneni și spune: „Cititorii noștri cunosc aceste sa­crificii. Alături de cîteva chelneli pentru furnituri de școală și pentru întreținerea cîtorva institutori, ele serveau ca să se întrețină școli fic­tive, după fericita expresie a d-lui fiarei în raportul său secret la care trebue să venim în­totdeauna, dacă vrem să avem o idee lămurită des­pre romînismul în Macedonia. Nu, cuțovlahiî nu formează nicăirî grupuri compacte; mai mult încă, ei sunt așa de pătrunși de elenism, că cei mai mulți preferă numele de elen volahî numelui de romîni ce le place unora să li-i dea. Dar să admitem un moment—ad­mitem fiindcă sprijină teza noastră — că sunt în Macedonia grupuri com­pacte de cuțovlahi. E greu să descoperi pentru romîni titluri cari să le dea dreptul să unească pe a­­cești cuțovlahi cu regatul din susul Dunărei. Dar chiar de-ar avea, n’ar trebui ei să înceapă ca să pue în armonie doctrinele lor cu faptele lor, adică să acorde bulgarilor din Dobrogea și acelora pa cari vor să-i anexeze prin întinderea țări­lor în Bulgaria, drepturi analoage cu cele pe cari le cer pentru pretin­șii lor „consîngenî“ din Macedonia? în foc de aceasta ce vedem? Am văzut pe romîni persecutînd, cind fățiș, cînd pe căi ocolite, pe bulgarii cari voiau să-șî păstreze naționali­tatea și silindu-se să sfarme în ei fibra naționala ca sări asimileze ro­­mînilor. După aceasta, ziarul grecesc, vor­bind de speranțele pe cari le-ar fi punînd romîntî­ni francezi, „popo­rul frate“, spune: „Popor frate“, cum Cain era fra­tele lui Abel. Să­ izbucnească mîine un războiu­ și acest popor frate va lupta alături de dușmanii Franței, căreia îi datorește tot ce e. Căreia și un nou război­. Dacă ar reîncepe războiul între statele balcanice și Turcia, cam­ ar fi șansele trupelor turcești? Du­pă cefa ce afirmă cercurile mili­tare din Constantinopol, armata turcească se află acum în perfecte, condițiurni materiale și morale, ast­fel că e neîndoios că armatele alia­te ar avea de înfruntat o teribilă rezistență, dacă nu chiar neizbînzî serioase. In schimb, în unele țari din Eu­ropa, cu deosebire în Franța și în, Rusia, se susține că demoralizarea și lipsa de organizație a armatei turcești n’au încetat de­cit într’o măsură foarte redusă și că Turcia nu mai e capabilă de ofensivă, pe cînd defensiva ei ar fi de scurtă durată și fără nici un folos real. Dar ceea ce se afirmă cu deose­bire și face să se creadă că Turcia n’ar putea să mai susțină un răz­­boiu victorios este că se află într’o situație financiară dintre cele mai precare și că. din această cauză, va trebui fatal să sucombe, oricare ar fi noua ei putere de rezistența. Marți 15 Ianuarie 1811 NUVELELE „DIMINEȚEI“ isil­’un amurg #90 de LIA HÂRSU Tremură în zare prin ceata amur­ului de toamnă u­rzie luminile fe­merel­or. Razele soarelui apus de curînd, iar împrăștie încă o lumină roșia­­­că la orizont, pe cînd ceata care­­ a lăsat învălite ca un abur ușor ase, copaci și oameni. In gura aproape pustie din margi­­na orașului oamenii de serviciu regătesc trenul care trebue să por­­ească în curînd. Câțiva țărani cu esagiu încărcați cu tîrgueți așteap­­t răbdători vremea plecării. O femee înaltă, palidă, se plimbă îcest, rar, în lungul peronului. Dacă rivirile ei nu s’ar tot ținti în sare serăbdâtoare, ar crede după mers că del nu așteaptă pe cineva și nici nu are de gînd să plece.Totu­și,după sem­­nerea ochilor, după un tremur ner­­os al buzelor se vede că mersul rezminte starea ei de suflet.Un tren are sosește își trimite din depărtare clipirea luminilor lui roșii, ca doi chi de jăratic. Ca un șarpe uriaș iburind locurile prin cari trece, el­e apropie grăbit par’că, gîfîind ca un om ostenit. Femeea tresare: „Vino la gară. Sosesc cu trenul de . Dacă nî ști cît doresc să te văd !­i prea mult ce-țî cer, nu-i așa ?“ Și a venit. Atrasă de un ce neînțe­ 38, înfruntînd sentimentul de sfială are-, spune să nu vie, ea venise M­­iștită, ca și cind de pasul pe cared­ocea n’ar fi atîrnat Întreaga ei sim­­ire. Un străin aproape. Se cunoscuseră a chipul cel mai banal, într’un cerc e prieteni. Și din clipa în care B’au rftzuț, a înțeles fiecare că ceva nou,­rumos, și totuși atit de simplu ,e­l trecea în sufletele lor. In ziua aceea și-ați vorbit puțin simțeau­ că un fir subțire, nevăzut si puternic Îl apropie mereu, mereu, naî strîns, mai cald și mai dulce. Privirile­­ ra fi sfioase și totuși pli­­ne de patimă. Cuvintele banale, dar rostul tremurător. O dorință nebună de a-șî cuprinde mîinile string, tot aai strîns, de a- și le fringe aproape libi­,o pornire nestăpînită de patimă, o făcea să se înfioare de voluptate. Se trezise în el iubirea, adevărata­ubire a simțurilor, cu o violență ca­­e le făcea răi: aproape, îi dădea W­­ărirî de fiară în priviri. Și fără să-și făgăduiască nimic,­ără ca ea să-i scară, el i-a scris Mar a doua­ zi. Cuvinte banale prin ars străbătea totuși dorința de a o vedea. Apoi a doua zi chiar o altă prisoare în care-i spunea că pleacă­­ ziua în care se te înapoia. Și ca o rugăminte sfioasă dorința de a o vedea la gară. Și ea a venit Și tremura sufletul de o teamă vagă, de un dor neînțeles, de o m mul­țime de sentimente vagi, nedesluși­te. Ia amurgul acela de toamnă, sub stăpînirea zbuciumului sufletului ei dornic de ceva nou, necunoscut, stră­inul acela pe care l’a iubit din clipa în care l’a văzut. Îi părea o vedenie pe care închipuirea ai o Întrezărea adesea ca un miragiu, o nălucă si­m­­ăgitoare pe cari niciodată nu nă­dăjduia s’o întrupeze într’o făptură omenească. Pasul lui greu­ de om voinic ră­sună pe pavagiul peronului. în ochi Si strălucește bucuria cînd vede si­lueta femeei, dreaptă, nemișcată, aș­­teptîndu-l. Orgoliul bărbătesc e mul­țumit. A venit. Și pare că nu nădăj­duia. Ați pornit alături, aproape tăcuți în înserarea care se lăsase pe dean­­tregul. Luminile felinarelor joacă umbre pa trotuarele umede. Pășesc rar, pa­șii lor răsună ritmic, cadențat, egal. „Ai venit”, șoptește el sfios. „O, de-aî ști ce mulțumit sînt că te văd“. Femeea zîmbește și, neștiind ce să spună, își pierde privirile în zar ©. „Și ce dor­m­i-era să te vădi" ur­mează el cu glasul mai sigur. Ea zîmbește mereu și dintr’un sim­­țimînt de cochetărie nelipsit femeea, răspunde zîmbind : ,Cs vorbe mari! M’ai văzut doar o singură dată. Nici nu mă cunoști bine Mă prind că nici culoarea o­­chilor mei nu o știi”. — „Așa e, nu-țî cunosc culoarea ochilor. Nici forma gurei nu ți-o cu­nosc. Și totuși.... De cînd te-am văzut mă urmăresc mereu privirile acestor ochi a căror culoare nu o cunosc. Mă arde dorul de -a săruta buzele gurei a cărei for­mă , nu o știu. Mi-e sete de făptura ta întreagă, de sufletul tău tot, de tot ce ești tu”. Glasul lui tremură de patimă stă­pânită, mîinile lui ard, ochii la’! stră­lucesc de dorință. Privirile lui cată lacome la corpul ei, sfîșiind ceața înserării. Și Into’© ,pornire născută deodată, în aceea­ clipă, în sufletel* lor, își cuprind mîinile într’o stria* soare nebună. Pașii lor șovăe și de­odată se opresc amiîndoi din merse La lumina alburie a felinarului sub care s’au oprit, ochii lor sclipesc ne­obișnuit. Dar un hohot de rîs batjocoritor răsună urît în tăcerea străzei pustii. Un rîs de bărbat răgușit și anti­pa»­tic.Tresar amîndoi și privea © In lu* ru-le. Omul calcă împleti­cindu-se §1. Incrucișindu’și calea cu o femee râu 1 îmbrăcată și tremurind de frig, îi spune cîteva vorbe. Eî n’aud cuvin­tele, dar rîsul care le însoțește e a­­celaș rîs batjocoritor și antipatic. Femeea râu îmbrăcată se oprește, stă o clipă la gînd­uri, apoi porneș­te alături de el și se pierd în ceata se*­rii.Ceilalți doi au rimas în loc. Un fior de ghiață ie-a oprit in foc top» chețe frumoase și tot avîntul pornit»­rii lor de dragoste, își dedeau seama de zădărnicia vorbelor mari, simțite chiar. Patima născută In el era asemeni celei șina« țite de cei doi străini cari s’au in­­tîlnit din intîmplare la o răscruce. Aceleași imbolduri ale urii, aceeaș despărțire în urmă, despărțire cam lasă în suflet ® un gust ușor de des» gust, de părere de räs pentru spul­­berarea unei iluzii frumoase. Și pe cînd ceilalți doi, oameni simpli, neștiutori de vorbe mari, se pierd răzînd veseli în depărtare, cel­lalțî pornesc alături tăcuți șî triști, ca și­ cînd ar fi simțit dinainte, ceea ca nu vor putea împiedeca­ în urmă. UA HIRSU VRUTE ȘI NEVROTE , o rușine, nosurale! Cunoașteți anecdota cu ovreiul ți prepelicarul ? Cică un boer avea ca om de afa­ceri și de încredere un ovrei, întru­na din zile boerul fiind anunțat că-i sosește fiul din Paris și voind să-i facă o surpriză, știindu-l vânător pa­­sionat, chemă pe ovreiul sdit. Lei bule, să te duci să-mi cum­­peri un prepelicar. Ține W@ de lei. — Bine, cucoane, să mă duc. Dar cu 80­ de lei nu pot să­ ți cumpăr, un prepelicar. Fără 10O de lei a im* pasibil. — Eî, MO de leî nu-țî dau, iată m.. — Ce vorbești, cucoane ? Cu #80 de leî t îți iți aduc un prepelicar ceva­­ceva, nu așa, o jucărie. Aî să dai 4M de lei. — Bine, dar să mî-l aduci e fi trist repede. Ovreiul ia banii, O bană un­nar șî pleacă. De la ușă Insă se’ntoar­ce și, timid și Încurcat, întreabă pe boer. — Mă rog, cucoane, da'ce e aia prin pelicar ? ! De anecdota aceasta mî-am ati­s aminte, ascultand la o berărie discu­­ția încinsă intre mai mulți funcțio­nari publici. Ce se poate discuta asi la o berărie sau cafenea ? Negreșit, conflictul nostru cu Bulgaria, che­stia compensațiilor. Doi dintre convorbitori păreai mai blajini, mai îngăduitori. Numai cel de al treilea, butea cu pumnul în masă, răcnea și munca fripți pe bul­gari. — E rușine, domnule, e rușinii mă’nțelegî d-ta ? E rușine! Ce sun­tem­ noi ? Stăm pe loc ca niște proști, guvernul tremură de bulgari. Să mo­bilizăm, domnule, să mobilizăm și să le tragem o bătaie zarzavagiilor să ne ție minte ette zile le-o mai trăi prazul. — El, lesne ți-i ție, dragă, tu care ești dispensat... Ce-are face, dom’le, ce are a face, vrei să rămînem cu buzele umflate ? — Ba, nu rămînem de loc. Uite ne că Medgidi-Tabia.... — Ce? Medgidi-Tabia ? — și func­ționarul războinic răcni și bătu cu pumnul tn masă — Medgidi-Tabia ? Nu ne trebuie, dom’le, auzi d-ta, nu ne trebuie, e o rușine să ne dea Medgidi-Tabia! Așa bătae de joc nu s'a mai pomenit! Auzi, auzi, Med­gidi-Tabia ! Mâncătorul de bulgari se conges­tionase și aproape să se­ nece. După ce se liniști o clipă și bău un gît de bere, se adresă colegilor lui: — Mă rog, da ce e aia Medgidi- Tabia?! Marisai ®

Next