Dimineaţa, iunie 1914 (Anul 11, nr. 3678-3707)
1914-06-11 / nr. 3688
&iul A—No. 366§.— C P fills fill Sft plîng oamenii nevoiași că nu mai pot trăi de atîta scumpete a obiectelor de întîia necesitate. Se plîng și spun că munca din zori și pina ’n noapte este tot așa de prost plătită ca și odinioară cînd traiul era mult mai ieftin și nevoile mult mai puține. Se plîng mai cu seamă nevoiașii cari au copii de hrănit și crescut și cari nu-șî pot hrăni și crește copiii fiindcă nu li ajunge banul câștigat prin muncă grea și istovitoare. Omul muncitor nu mai poate avea încredere și nu se mai poate bizui pe munca lui. Mindre Ie munca lui, ■ mîndru cum erau pe vremuri muncitorii — el nu mai poate fi. Munca a început doar să însemne sărăcie, mizerie și suferințe. Munca nu mai este brățara de aur, podoaba cea mai frumoasă a omului... înțeleg cei de sus, puternici ai zilelor de azi ce înseamnă întărirea acestei credințe in sufletele celor ce muncesc ? * în sus, de sus de tot, de la un prim-ministru al țarei, pornise acum câțiva ani promisiunea mare că traiul se va iefteni. Și au trecut ani de atunci și traiul nu s’a ieîtenit. Ba, dimpotrivă, viața a devenit mai grea și traiul tot mai mult se scumpește. Pe zi ce trece, prețul alimentelor, prețul îmbrăcămintei și chiriile se scumpesc. Hrană bună cei nevoiași nu pot avea. Locuințe sănătoase pentru ei și copiii lor nu li sunt îngăduite. Dacă se ridică și cer o prețuire mai bună și pentru munca lor din fabrici sau ateliere, din magazine și birouri, dreptate nu găsesc. N’o găsesc nici la stăpîni și nici ocîrmuirea nu le-o dă. Stăpînii spun că nu pot renunța la cîștig și ocîrmuirea este a stăpînilor.. De robi nimeni nu vrea să-i asculte și tînguirea lor, pe nimeni nu înduioșează. Dar, cită ascultare și ce duioșie atunci cînd robii se ridică și o iau razna ca să-și facă singuri dreptate !... Ocimuirea știe să se închine numai forței. Și cînd se desfășoară îndrăzneață și netemătoare puterea sfîntă a celor mulți, cînd cei ce au prunci acasă pornesc să ceară ,pentru ei și -ai lor o viață mai tihnită, atunci cei de sus apucați de frigurile unui necunoscut ce se apropie, ar da totul de dragul cunoscutului pe care l’au avut. Și așa se învîrtește toata lumea și tot pe cei mulți îi aruncă în prăpastia tuturor mizeriilor și nevoilor. Dar, și din prăpastia aceasta pornește acum vorba ce’ndeamnă la mîntuire. Și de aici, din negrul silelor trudite, purcede voința pentru o viață mai bună. Și dacă pretutindeni se răsvață nedreptatea, dacă în lumea întreagă sînt mizerii și nevoi, dacă nicăirî nu află cel de jos dreptate la cel ce-i ocîrmuește. Ia ,noi nedreptatea, mizeria și nevoile și împilarea au luat proporții cari înăbușe viața celor mulți. Fiindcă la toate relele ce simt, pe zi ce trece, altele noui se mai adaogă. Și nimeni nu se găsește să încerce fapta mare a mîntuirei. Nimeni nu se ridică să pună stavilă pornirea împilătoare. Nimeni nu spune cuvîntul tunător care să împrăștie pe cei ce seacă vlaga celor mulți. Guvernele sînt în fruntea celor răi și necruțători. Cei așezați în fruntea treburilor obștei, de ale lor treburi se îngrijesc. Cei puși să facă tuturor dreptate, de dreptatea lor cată. Numai ei, robii cei mulți, își ascut gîndul și voința pentru o viață nouă. Apăsarea grea și fără îndurare i-a învățat să se prețuiască altfel decit pînă acum și să pătrundă rostul vieții altfel decit prin prizma umilinței și suferinței în tăcere. Căci, atîta a rămas mulțimea, nădejdea că mîine nu va fi ce este -astăzi. g11 M. SAPATEANU 6-8-10-12 PAGINI reismul unei femei Intr'un canton al căilor ferate franceze, nu departe de Paris, s’a petrecut luna trecută, o dramă sîngeroasă. Cantonierul pe cînd se afla la postul său de veghere,așteptînd trecerea unui tren expres, a fost împușcat de un neevinesent, zgomotul armei ucigașe, fi trezit pe șefia lui, făcînd-Q șfi caute pricina acelui bubuit piniștru în tăcerea miezului de noapte. /■ , ■ / Lăsîndu-și pruncul adormit în casă, fugi la bărbatul ei pe care-l găsi căzut intr’un sac de singe, lingă manivela ce schimba acul la trecerea trenurilor. Zăpăcită de somn și de spaimă, femeea fi’a putut pricepe ,întîi cumplitul adevăr. Dar fata celui care se sbătea în clipele agoniei, sîngele în care călcase, o deșteptară. • Tovarășul ei de muncă și nevoi fusese împușcat,ucis.'" — era singură în mijlocul cîmpului, în puterea noptei! Ucigașul se putea întoarce. Și, ea și copilașul vor avea aceiași soartă.... Numai femeile cari ca și dînsa muncesc din greu pentru un codru de pîine, pot înțelege groaza și durerea ei . Un zgomot surd cutremură: pămîntul, înfiorată, cu ochii ■ [UNK]rătăciți, goală și despletită, femeea cantonierului își aduse aminte de datoria ce are întoarse repede acum, trenul, mulțimea călătorilor a fost salvată ! Abia atunci, după ce și-a făcut datoria la slujbă, și-a reamintit nenorocirea ei și a strigat ajutor. Semnalele de alarmă fură observate,, trenul se opri. •Justiția și opinia publică franceză, a adus prinos de laude și ajutor sărmanei femei , care și-a făcut datoria, și în clipa cea mai dureroasă a vieței. A. M, 1 Miercuri în Iunie 1914 immm Sfios, cu ochii căzînd o bănuială, în pășit, măritul împărat al Rusiei și —zice-se mare temnicer al Siberiei, pe pămîntul țării, care avea multe cuvinte să-l urască și prea puține să-l iubească. Se uitau numai la soldați și la polițiști, începînd mereu numărătoarea lor și făcîndu-și socoteala dacă sînt destul de numeroși și de puternici pentru a ține în friü puhoiul dornicilor de libertate, puhoiu de care s e teamă să nu-1 tîrască într’o zi în viitoarea nepotolitelor ape... Și-a adus, firește,aminte că nu cu mult înaintea, lui a venit aci, și nu a fost dat spînzuratorei echipajul unui vapor din flota imperială, echipaj care înmuiase pajura sa augustă în sîngele ofițerilor. E vorba, nu-i așa, de rebelii, de pe Potemkin, pe cari mult ar fi dorit,cînd a aflat de isprava lor, să-i vadă căzînd sub gloanțele cazacilor sau cu limba scoasă în spînzurători. Și nu se poate să nu i se fi spus marelui temnicer că va călca pe im pămînt pe care trăesc liberi, ca oameni de treabă, a fi fi fugiți de ocnele de dincolo de Urali, din ținuturile veșnic înghețate, în cari lanțurile povestesc o bătrînă poveste a morțeî și cnuturile una și mai grozavă a chinurilor nesfîrșite. E pt este putință, deasemenî, să nu îi fi adus aminte vreun curtean, că din pămîntul țarei pe care calcă, al lui au rupt o bună bucată, ca o bună răsplată că le-a primit armatele ca oaspeți și că fiii acestui pămînt le-a ferit oștile de a fi sfărîmate... Iar cînd muzicile îi cîntau slava, țarul de bună seamă a deslușit în cântecele lor, vaietele oamenilor de pe acest pămînt furat, vaietele oamenilor liberi de odinioară și acum fără ogor, fără biserică, fără liberitate... Toate acestea trebue să-l fi trecut pe dinaintea „Standard-ului“ și trebbui să-i fi trecut un fior de groază la gîndul că puhoiul de ură să mi fie mai puternic decit straja polițiștilor și yachtul, să nu readucă lui Țarskoie Selo decit mitul sau cadavru... Și un loc de cu strigăte de ură, a fost primit cu urale, în loc de gloanțe i s’au aruncat flori. S’a mirat, fără îndoială, s’a întrebat dacă nu cumva trăește un vis cum nu a mai trăit și cum nu va mai trăi în țara cnutului pe care o stăpîneștie. I s’a părut curios că acest popor, atît de gelos de libertatea de care se bucură, nu-1 huiduește pe dînsul, imaginea zugrumărei oricărui gînd de libertate. I s’a părut curios această atmosferă de prietenie chiar fiului sau, plăpîndul și timidul tarevici, deprins să trăiască într’un zid de copaci, veșnic în amintirea gloanțelor cari nu l’au nimerit, însă cari sfi trecut odată pe lingă el. Li se vor fi părut lor tuturora peste măsură de ciudat, să vadă un cap încoronat care se plimbă cu automobilul fără strajă și care trece pe lingă popor, fără să-i fie frică. Și ochii săi albaștri au început să privească mai încrezut. S’a simțit mai bine, a început să răsufle, să încerce un zâmbet, să se simtă mai la el decit la el. Iar cînd s’a îmbarcat din nou pe Standard, va fi regretat că a stat numai o zi și poate chiar că n’a încercat să intre în murda tării . A fost primit bine, împăratul și marele temnicer, fiindcă poporul romînesc și-a dat seama că dușmanul lui vine ca oaspete și ori cu ce gînd ar veni el, rămîne oaspete. Și după cum arabul respectă și apără pe străinul care a intrat în cortul sau, tot așa poporul l’a respectat pe tar și l’ar fi apărat dacă ar fi fost nevoie. Va fi venit în prieten, cum a voit să pară, sau în dușman, poporului romînesc puțin îi pasă. Dacă a călcat pe pămîntul lui, trebuia să-l socotească prieten, fiindcă îi era oaspete... Nu-și făcea el necinstea de a călca dreptul sfînt al ospeției... Iar dacă a văzut un rege fără strajă trebuia să se gîndească că el ar putea să se plimbe pe stradă ca dînsul, dacă nu ar exista în țara lui pohodurile la Siberia, spînzurătorile, poporul îngenunchiat, libertatea zugrumată iar tronul sau sprijinit și apărat de poliție și căzăcime.: Dinu Dumbravă. in cirlnd: soiitab Céh Tainele și ororile Indiei