Dimineaţa, ianuarie 1921 (Anul 18, nr. 5177-5198)

1921-01-15 / nr. 5186

ANUL XVin-l«*.- No. 5186 pagini Ziar fondat in 1004 de CONST. MILLE SO dani exemplarul fn (toată tara padini Sâmbătă 15 Ianuarie 1921 io noi uoi io de obiceiu, în pragul unui an tsoa, fiecare se oprește o clipă pentru ca să arunce o privire îna- S Un repede bilanț, o revistă a întris­tărilor și bucuriilor trecute și din a­­ceste elemente prinse în lumina fugară a clipei • sufletul omenesc, veșnic încrezător, încheagă spe­ranțele v­itorului. Fie­ ne­îngăduit ca de data a­­ceasta să rupem firul tradiției și să ne singularizăm din corul bu­curiei de circumstanță cu care e­­ întâmpinat anul cel nou. La ce am Intona un imn de speranță când s­­­tima ne ie­roasă de îngrijorare? La ce bun să ne amăgim iarăși, când experiența anului trecut și aceea a celui ce Ta precedat, nu ne-o mai îngădue? Câte speranțe nu și-a făurit țara aceasta în pragul anului ce se în­­chee acum, și totuși nici una nu s’a îndeplinit. Cine nu va recunoa­ște că ne aflăm astăzi într’o situa­ție mult mai grea de­cât cu un an în urmă ? Toate problemele, de o excepțională gravitate, care se puneau anul trecut, sunt și azi tot nedeslegate, în primul rând­ problema reface­­rei. Plutim și astăzi in pi­nă dezor­ganizare economică, și statul nos­tru rătăcește încă în mijlocul diver­selor și marilor chestiuni ridicate de războiu, ca o corabie fără pân­ze. Ridicarea valutei, refacerea m­j­loacelor de circulație, intensifica­rea producției, organizarea finanțe­lor statului, iată atâtea puncte de întrebare cari se proectează cu forme amenințătoare pe orizontul anului ce începe. Ce facem cu ele? Anul trecut ne-am învârtit în lu­nii lor , neputincioși și dezorien­tați. Va fi fost oare numai din pri­cină dă ele, fiind o repercursiune a unor fenomene de ordin general, treceau peste puterile unor vre­melnici cârmuitori ? Sau poate că, ț­ lăsându-le nerezolvate, pe lângă tributul plătit partei de fatalitate din ele, am plătit și birul special al lipsei noastre de pregătire în arta de a­ guverna ? Țara noastră a fost o țară bine­cuvântată de Dumnezeu, in tre­cut putea să fie oricine la cârmă. <De prosperitatea țarei se îngri­jeau soarele si ploile, cari umpleau­ vistieria și aduceau belșugul in gos­podării. Dar a venit războiul cu înspăimântătorul lui proces de de­zorganizare, și e­­eniculele naturii n’au mai fost îndestulătoare pentru a drege toate cele stricate și a um­ple iarăși vistieria și magaziile goale. A fost nevoe ca geniul o­­menesc să intervie și să închee toate energiile sociale într’o direc­ție unitară de muncă și de reface­­­re. Pentru întâia dată am simțit că mânu­irea nu ne-o mai putem aștepta dela cer, și avem nevoe reala, pentru întâ'a dată o nevoe reală, de conducător piceputi. Dum­nezeu putea de data aceasta prea puțin pentru noi. Trebuia să inter­vie în mod efectiv OMUL. Dar conducătorii înzestrați cu geniul creator nu s’au avut. Să se pare din pricină că întâmplător convulsiunile societate­ nu i-au scos încă la suprafață? Ori poate pentru că,­ realmente, nu există? Nu putem ști. Ne mulțumim deci să așteptăm ca viitorul să-și deschidă cut­a cu surprize. Fi-va în ea un dar și pen­tru noi? De un lucru putem fi siguri. Că dacă e să așteptăm o îndreptare, n’o putem cere decât de la propri­le noastre sforțări. Mintea, energia, puterea noastră de­ muncă și de sa­crificiu—în ele stă salvarea, și sin­gurul dar cu care ne-ar putea feri­ci ana] cel nou, ar fi să ascută min­tea conducătorilor, să ne înzecea­scă energia, să ne însoțească pu­terea de muncă și de sacrificii. Iosif Nădejde cursu2§ciii­ i­tiy^ La Fam Paris, 13. — Londra 61.15 jum; New-York 16.28; Germania 23.75; Belgia 105.25; Spania 217; Olanda 536; Italia 56.75; România 22. 51- vefa 254.50; Viena 3.25, A Mim ]rar €>tCF :a Întotdeauna semeni iluzii care se risipesc­ ca florile ce se usucă* Müiste contrat» Delegația Ligei Chiriașilor s'a pre­zentat noului ministru, de justiție, d. Antonescu și l'a rugat să prelungeați că termenul contractelor de închi­riere peste Aprilie 1921. Ministrul a făgăduit că le va­­ pre­lungi Și a mai făgăduit că își va­­ țne cuvântul dat, ceia ce-i foarte frumos din partea unui ministru. Altfel nici n'avea, cum să facă. S'au construit case, s’au evacuat locuințele din Capitală de „îndestră­­bili, s'au restrâns biurourile admi­nistrațiilor publice care se lățesc, se întind și acaparează noul locuințe ? Nuf Atunci, în fața imposibilului, ce vreți să facă cineva decât să se plece și să sică: Aferim! Acum îți vine să te întrebi­, se va clădi oare ceva în București anul a­­cesta ? Cine știe. Dar să schimbăm întrebarea: s’a clădit vreodată în Ca­pitală? Vom răspunde cateoric nu, deși există o societate de construcțiuni a locuințelor eftine, care n’are ochi să vadă că în centrul Capitalei sunt sute de locuri virane unde ar putea clădi, în loc să se fi dus la­ dracu'n praz­­nic, la marginea Bucureștilor. Iată o chestiune care rămâne des­­chi­să și pentru anul care vine. Singura mângâiere a chiriașilor e că de voe, de nevoe, contractele se vor prelungi. Astfel Știu și ei că vor­ avea unde să-și culce capul și nu vor fi lăsați la discreția nimănui, absolvire va refuza a face angaja­mentul in aeronautică. Oricine își poate închipui că vă­duvele de război, cari își vor indrep­­ta copiii spre o școală de meseriași trebue să fie lipsite de mijloace și astfel ele ezită a iscăli o hârtie de despăgubire, care, in caz când elevul ar fi contrar prevederilor, un ele­ment stricat, ar permite ministeru­lui de război să se despăgubească din pensiunea văduvelor de război. Acolo unde orfanii sunt lipsiți de ambii părinți, tutorii ca rude, sau străini numai, nu găsesc nici un motiv să­ și ia, un angajament bă­nesc, întro chestiune ce nu-i prive­ște direct. Condițiunea despăgubiri este de­sigur bine chibzuită pentru cazurile în care părinții candidatului trăesc și sunt cu dare de mână; dar ea nu-și are aplicațiunea când este vor­ba de orfanii de război, cari in loc să fie protejați, cum este tendința regulamentului—școala pentru aero­nautică, îi va îndepărta, de la concur­sul de admitere. O revenire asupra acestei condiți­i­uni pentru orfanii de război, se im­pune. Dacian Sifiliifi­zil O Î in chestia unui concurs școlar La 1 Februarie a. c. începe să func­ționeze școala de meseriași pentru aeronautică, de curând înființată în Capitală. In acest scop ministerul de război publicând un concurs de admitere, arată ca la darea rezultatului vor avea prioritate orfanii de război. Intre condițiunile de înscriere la concurs ministerul de război a pre­văzut ceva care îndepărtează tocmai orfanii de război. Astfel se cere tutorilor acestor or­­fani de război să se oblige în scris să despăgubească ministerul de răz­boi cu sumele cheltuite cu întreține­rea elevului în școală, în caz când va părăsi cursurile, sau dacă după felThe fel­ iseară, pe la orele zece nu se mai găsea un singur loc, !n nici un local din atâtea câte au anunțat că organi­zează mese mari pentru sărbătorirea Anului nou. Toți s’au ospătat, dar nimeni nu s’a gândit să rezerve un singur loc, noului venit, astfel că, în țara cea mai îm­belșugată, Anul Nou a venit pe lume flămânzind. Prostia omenească este fără fund. O lume întreagă își ridică, ochi plini, de speranțe spre Anul Nou și cere. Ei însă, ascultă cu răbdare și ca ori­ce politician român, promite de toate și nu dă nimic. Cu toate acestea, până va veni ce­lălalt an, lumea amăgită va uita, și va cere iar. Ce ciudați sunt oamenii. In fiecare an petrec și chhitiesc în numele Anului Nou și nici unu­l din e nu i’a văzut la fată. Habar n’au dacă e vesel sau trist, dacă râde sau plânge. Mister Walk 11 or •09 Si petrecere... Botoșănenii nu se pot plânge că n'au petrecut de sărbători, dar mai cu seamă nu se pot plânge că n’au avut și scandaluri, încă ce scanda­luri ! Odinioară se îmbăta de Crăciun la crâșmă omul nevoiaș. Două pahare de vin îi erau de ajuns ca să înceapă a cânta și o­chiul. Dacă chiuia pe stradă era dus la poliție, unde ră­coarea beciului îl trezea din dulcele v­is. Iată în Botoșani, subocotenenții Dupu și Călinescu, scriu ziarele, s’au năpustit, asupra unui biet sergent de stradă care-i rugase să nu facă scandal, și leau bătut Comandantul de sergenți a încheiat cuvenitele acte de dare în judecată. (Numai de un Tar­ bate și pe dânsul). Pe sublocotenentul Mintinci__zia­rele scriu că era „beat“__s’au apu­cat dorinți de a deveni proprietar. Deci a intrat în casa directorului de poliție Petrovanu și a început să facă pe stăpânul. Ne închipuim nu­mai ce cap vor fi făcut ai casei. In sfârșit, cu ajutorul sergenților de oraș, a fost evacuat din „proprieta­tea” sa. In sfârșit a doua seară, sergentul Burdianu de la muzica reg. 77 infan­terie, „fiind turmentat de băutură” a somat pe un negustor „să-i împru­­mute nevasta pentru un ceas” și a voit să-l lovească cu baioneta. . Și să se mai spue că la Botoșani nu se petrece. Sta­ia­ și reîntronarea Habsburilor Roma 13. — Recentele discursuri ale Contelui Teleki, atitudinea presei ungare și numeroase alte simptome, dovedesc că atitudinea decisă a Italiei și-a produs efectul e: și că, cel puțin pentru moment, chestiunea tronului în Ungaria este pusă de o parte. Se pare chiar că o anum­ită repulsiun­e în contra Habsburgilor­ începe să se iveas­că. Mai multe ziare din Budapesta au publicat artiole, anunțînd că Habsburgii, au fost în­totdeauna mai mult austriac­ decât unguri și aveau mai multă simpatie pentru elementele germane ori slave ale monarh­iei, decât pentru maghiari. Termenul pentru­ redeschiderea șacalelor, in urma epidemiilor ce bân­fac in Capitală, se apropie peste câte­va zle. Consiliul sanitar comunal a con­statat insă că epidemiile — in spe­cial cea de scarlatină — deși în des­creștere, dar au rămas staționare în ultimele zile, fapt care nu poate decât îngr­jora serviciul sanitar.­­ Este vorba deci ca primăria Capi­talei să ceară ministerului de instruc­ție publică prelungirea termenului pentru ca o nouă vacanță școlară să permită serviciului sanitar să conti­nue cu măsurile profilactice pentru desăvărș­ta stingere a epidemiilor. Ministerul de instrucție publică nu poate de­cât accepta propunerea pen­tru prelungirea vacanței școlare, în­tru­cât epidemia de scarlatină a făcut în ultimele zile încă vicuime mortale între copii, așa cum buletinele medi­cilor curanți constată. In acelaș timp, tot în sarcina mi­nisterului de instrucție rămâne să în­științeze din timp fie prelungirea va­canței școlare, fie redeschiderea cursu­rilor, pentru ca elevi din provincie plecați din internate, sau gazdele din Capitală, să poată f înștiințați din vreme de hotărârea luată de depar­tamentul școalelor. Pe aceste vremuri, când călător­i pe C. F. R. este mai mult de­cât ane­voioasă, măsurile de reîntoarcere a elevilor în școlile din Capitală trebue să se facă cu multă prudență, pentru a nu expune copiii la o deplasare inu­­tlă, dar nici a nu se lăsa destul ră­gaz pentru a fi exacți la deschiderea cursurilor, V, Ss. convEs­s*.­in noaptea Anului nou do n. Braniște Marul Gribîncea, intră umilit, între cele două santinele, în odaie „corpului de gardă“ a micii stații de drum de fier din mijlocul zăganului. Rămas singur, între cei patru pereți văruiți de îndelungată vre­me, zgâriați și pătați de atâtea nume și inscripții, soldatul se ui­tă buimac în juru-i. Toate se întâmplaseră așa de repede ! Plecase în ziua aceea de deja regiment. In grabă, uitase să-și vizeze „biletul de voe“ la co­men­duire. Ajunsese la gară toc­mai în clipa când pleca trenul, spre satul lui. Se aruncase din fugă pe­ o scară a vagonului de clasa treia. Aici, în gara asta, se făcea controlul. Și „dom’sergont“, fără milă, îl arestase pentru lipsa vizei cerute. Tocmai aici ! Și toc­mai în noaptea Anului Nou... Marin Gribincea se infioră... Or prin păiajenișul unui vis, văzu casa lui... căsuța mică, dărăpăna­tă din marginea satului... pe Ca­­trina, nevastă-sa, singură — sin­gurică, lângă vatră... pe Ion, fiu­­său, alături... ’l așteptau... Acolo, e cald, e bine... Catrina s’a îngri­jit de vin și de carne proaspătă.. Nădăjduia să petreacă împreună.. Doar e Anul Nou ! Și el. n’o să poată veni... Trenul o să treacă prin stația răzleață... Ceilalți, Or să coboare din vagoane, de pe scări și de coperișuri... O să se ducă fie­care acasă... Numai el o să stea aici, în „corpul de gardă“... Maria aftă din adâncul sufletu­lui. Luminița, așezată în firida fe­restreif ábra un&­í bear ea* înceți­te’ cet. In pâlpâirile­­ subțiri, lumini fața osoasă, bătută de vânt și ro­șită de ger, a soldatului. Prin gea­mul spart, lipit cu hârtii, răzbă­­tea suflarea viforului. Huetul oric lung se apropia și se depărta ca­pricios. Marin asculta atent, ca și cum ar fi așteptat ceva. Dar »’au­zea decât vântul și arare, fluera­­tul strident al vr’unei mașini, în gară. In sală, răsunau din când în când pașii vr’unui hamal sau vor­be răzlețe, grăbite. — 144 a plecat? — Să fii sănătos... — Ascultă, mașina de manevră e în stație ? — Vine-acu, dom’le șef... Marin auzea, dar nu înțelegea nimic, fiindcă cu gândul era de­parte, în satul lui, acasă la el. Catrina l’o fi mai așteptând oa­­re ? O fi aflat dela ceilalți că el e arestat? Sau l’o fi crezând în ca­zarmă? Sau și-o fi făcând închi­puiri rele... că l’o fi călcat trenul?.. Cine știe ? Marin tresări. Deasupra lui, în locuința șefu­lui de gară, auzi vorbe, veselie, chihote, ciocnei de pahare, danț și cântec de lăutari. Fără să-și dea seama de ce, cău­ta însă să audă tot, să afle tot Era—poate—trebuința sau curio­zitatea de-a lua parte de­ acolo, din „corpul de gardă“ — la o petre­cere frumoasă, a­ unor oameni bo­gați, străini și fericiți. Erau glasuri de femei. — Hai Jean, fă ca trenul... — Hail Te rog ! Marin nu înțelegea... Dar după un răstimp, auzi un duduit surd și un val de râsete vesele... Urmă, apoi o clipă de liniște O mașină fiu era undeva, în apro­pierea gării. Câțiva copii, cu stea­ua, cântau mai departe. Și vântu­luia neîncetat... (Citid confirmarea in pag. îl­ a) anusta ureazi tuturor prietenilor și cititorilor săi Ani multi și îmbelșugați ScreeMsr St Coajp. Cs cal © âia ami pM flia tome* taarugl © IreOM­s COMST.’ AMSLAE ■‡

Next