Dimineaţa, decembrie 1930 (Anul 26, nr. 8602-8629)
1930-12-08 / nr. 8609
/Inal XXIV—Bo. 8809 iTorefi numai «SOAIE veritabili pentru Fabrica Srigorcîa S. A. Carapciu B-ShdTCafea 12 padini Lan 18 Decembrie 1930 Fondată în 1904 de CONST. MILLE3 iei jjliicurești, Str. Const. Miile 7-îi (Sărîmoar) |j TELEF. s Centrala : 306/67, 324/73, 348/79, 353/54 Direcția: 357/72. Adiţia: 307/69. Provincia: 310,66 Civilizaţie Ce-i în stas?© să facă © comună E vorba de comuna Viena, capitala Austriei. N’o să descriu „brokhausurile“ luminoase, confortabile, însorite, ce a clădit pentru muncitori. N’o să vorbesc de luxoasele băi populare, de numeroasele cantine şcolare, de dispensariile antituberculoase, ce s’au înfiinţat în Viena. O să mi se răspundă poate, că toate sunt numai în folosul unei clase, a clasei muncitoreşti, şi... se înţelege aceasta din partea unei primării socialiste ! Voi povesti însă aci numai un fapt care n’are nici o legătură cu socialismul şi întâmplat aci, în Capitală, a unei vieneze. Sunt vreo zece ani de când făcui cunoştinţa unei bătrâne doamne, de vreo 70 de ani, o vieneză, stabilită la noi în ţară ca profesoară de germană, franceză şi pian. La un moment dat ea veni la Bucureşti. Săracă şi amărîtă, fu lovită pe stradă de un atac de apoplexie. Dusă la spital, îşi reveni în parte, dar concediată apoi din spital şi rămasă pe drumuri fără a fi în stare să-şi câştige existenţa, îşi aduse aminte de mine. Cu ajutorul lui Jean Bart, am internat-o într-un azil din Capitală, unde ar fi murit de mult de lipsa de îngrijiri, dacă comuna Viena, la care a apelat în calitatea ei de vieneză, nu i-ar trimite regulat câte o mie lei lunar. Acesta-i faptul. Cum ? O femee bătrână, fiică de ofiţer vienez ce slujise sub casta ilabsburgilor şi care — chiar după cât mi-a declarat ea însăşi — îşi uitase în sfertul de veac cât locuia la noi — şi patria şi Capitala şi care n’a mai avut nici o legătură cu Austria, NU E TOTUŞI LĂSATĂ ÎN PĂRĂSIRE, ci e ajutată efectiv de capitala socialistă a Austriei, şi ca ea, aflu că sunt ajutaţi mulţi vienezi şi austriaci din alte oraşe. Cum e cu putinţă aceasta ? La ce nivel de civilizaţie trebue să stea Viena săracă spre a putea face efortul realizării unei astfel de minuni ! Gândiţi-vă la asistenţa socială de la noi. Amintiţi-vă de femei gravide care nasc pe străzile Bucureştilor fiindcă nu sunt locuri la maternităţi. Citiţi memoriul de azi al văduvelor de război în care se vede cum sunt de abandonate aceste nenorocite a căror soţi au căzut pe câmpul de luptă pentru apărarea ţării şi dacă aveţi niţică imaginaţie închipuiţi-vă ce soartă ar avea o petiţie de ajutor venită de la o bătrână româncă aflată în străinătate şi adresată Asistenţei noastre sociale. Numai astfel veţi putea a vă da seamă la ce distanţă ne aflăm noi de adevăratele stări civilizate. Doctorii! Ygrec Azi a apărut minunata revistă ilustrată MAGAZINUL laftor , se află de vânzare ,toţi chioşcarii şi vânzătorii de ziare. 120 pagini 40 lei Concediari în massă de funcţionari la reprezentanta comerciali sovietica din Fals PARIS. Ziarele ruseşti cari apar aci, publică din nou ştiri despre concedieri de funcţionari la reprezentanţa comercială rusească din Paris. Ziarul „Renaissance“ anunţă că şeful reprezentanţei comerciale a primit, in ziua de 19 Noembrie, în Moscova ordinul de a executa până la extrem concedierile de funcţionari ai reprezentanţei, deoarece, faţă de situaţia critică actuali, marile cheltueli ale reprezentanţei n- ar putea fi justificate. Reprezentanţa comercială există acum numai in aparenţă şi nu mai contractează nici un fel de afaceri. Până la 1 Decembrie vor fi concediaţi toţi funcţionarii, — afară de stenotipiste, — cari nu aparţin partidului comunist. Funcţionarii concediaţi vor fi eventual înlocuiţi prin comunişti francezi. Citiţi în pag. 12a începutul romanului Întoarcerea de pe front“ — Dacă guvernul cade de Crăciun şi nu vine altul, — vom avea într’adevăr sărbători fericite.» Sărbători fără guvern». 1 Se apropie clipa operaţiei Aspecte de spital.Imagini şi tipuri impresionante — Mă Mache. — Aud.. .— Mă vrei să mănânci ridichi ? — Ridichi?... Bună mâncare... — Bună, da n’am... Poate că vrei i la schimb nişte plăcintă cu struguri’. —Eh. — Păcat că n’am, că zău ţi-aş da.. Uite însă nişte pâine, cam puţină, — mai nimic, ba chiar nimic... N am mai Mache nici pâine, la ce să te mint... Da ţi-e foame rău ? — Mi e foame domnule şi d-ta văzi de mine. Mache e bolnav de vreo două luni de un rău pe care el nu-l cunoaşte. Nu doare nimic, ar vrea să mănânce, are poftă de tutun, e ca şi sănătos, numai că nu se poate mişca din pat. Picioarele .!! sunt moi ca sugiucul cum zice el. Dacă vrea, să stea pe marginea patului îşi ia ciolanele cu mâna, unul câte unul, se răstoarnă afară şi vine şi el după ele, în capul oaselor. Dar nici şira spinării nu-i prea vârtoasă, ca să stea cu trupul în echilibru vertical Mache trebue să se reazime de drevele patului. Stă câteodată aşa dăinăindu şi mijlocul instabil şi se uită lung şi curios la bietele lui picioare, cum atârnă moi şi subţiri parcă umplute pe unde vin oasele, cu trenţe. Oftează câteodată tare, adânc şi cu scop. Vrea să-şi scoată din piept amărăciunea. Alteori îngână pentru el şi pentru Dumnezeu din cer : — Doamne mâncaţi-aş... Vecinii de pat îl aud şi-i răspund în locul divinităţii. — Mare porc eşti măi Mache. Păi aşa te rogi tu ! In loc să-i oferi ceva lui Dumnezeu, ca să te scape, tu îl ameninţi că-l laşi fără şezută. Dar vecinii de pat n’au dreptate Căci dacă Mache spune prostii când se roagă, el o face cu intenţia de a se umili în faţa Atotputernicului. Face un act de penitenţă când propune lui Dumnezeu acela ce-i propune. Şi pe urmă bietul Mache e ţigan sărac ca toţi ţiganii şi umil şi betejit şi nu mai ştie cum ar zice mai bine ca să-i dea Dumnezeu picioarele înapoi... II cheamă Mache Maldăr. Astăzi i-au dat unt de ricină în vederea unei operaţii care va fi făcută mâine. Ies De aceea are stomacul gol şi ar ! — Sâmbătă... Dar de ce ? mânca ceva, orice. J — Nimic... La tine vine cineva Cu-Vecinii de pat îi aţâţă foamea cu ridichii, cu plăcintă şi cu pâine. El înghite în sec, şi gluma rea nu-1 supără. La o vreme, îngrijitoarei îi se face milă de foamea lui, şi-i aduce un castronaş cu compot de mere, pe masa de operaţie, că atunci i-ar fi luat copiii la leagăn. Se face iarăş linişte. Unul doar întreabă in şoaptă vecinul ce zi e astăzi. O plimbare Mache îi zâmbeşte în chip de mul- copilaşi şi bărbatul i-a fugit cu alta... ţurnire. Gustă o lingură de sirop. Vai de capul ei... Ce poate, lucra o iernai gustă una, se şterge cu mâne, mee fără o mână? Mai bine murea ca la gură şi oftează. Nu-i place. — Nu mai pot mânca. Să ştiţi că mă duc... Parcă mi-e foame şi parcă aş mânca şi pământ... dar nu-mi place nimic... Maică Paraschivo... ia castronul de aici.. — Cum mă, nu-ţi place ? — Ba-i bun, mâncaţi-aş... — Altă poftă acum !... Tot salonul râde. Mache îşi întoarce capul pe perină şi-i trist, trist.. Câteodată ne face o clipă linişte. Şi e de ajuns această clipă de început ca toţi să tacă pentru câteva ceasuri întregi. Bolnăvii îşi închid ochii şi salonul alunecă încet şi dispare. Niciunul nu doarme. Toţi călătoresc. Se furişează afară, dibuesc cu gândurile strada, lumea, îşi cercetează prietenii de dincolo de grădina spitalului, rudele... De abia li se aud respiraţiile. In salon nu rămâne decât un vag şi călduţ miros de iodoform. O MICA DRAMĂ Un vaet din saloanele vecine străpunge până la noi. Toți tresar. — Cine o fi. — E o femee operată azi dimineață. — Ce are ? _ I-au tăiat o mână... se vaită c’a rămas diungă săraca. E croitoreasă.... O știu. Are doi Examinarea unui convalescent suspect minecă ? — Maică-mea... Dar la tine ? — Cine să vină ? Eu nu-s din București... Nevastă-mea nici nu ştie că-s bolnav.» Am intrat aici fără nici-un ban... Nici de-o carte poştală.» La ora 7.30 se dă masa: ciorbă de zeamă de varză cu o perişoară şi-un cartof, mâncare de conopidă cu carne şi compot de mere. Studentul de lângă mine protestează : —Ce maică Paraschivo, ăsta e regim pentru apendicită ? — Dar ce vrei să-ți dau, fată pe varză? C. BÂLEANU CU PRILEJUL MAJORATULUI LUI OTTO DE HABSBURG Gauvain despre tendinţa de hegeumonie a rasei maghiare In „Journal des Débats“ cunoscutul ziarist Gauvain publică un lung articol , cu ocazia majoratului arhiducelui Otto, în care vorbeşte de politica Ungariei internă şi externă. Publicăm o parte din acest articol în care d-sa se ocupă de România. In memoriile prinţului Bülow scrie Auguste Gauvain, fostul cancelar al imperiului german judecă oamenii politici unguri cu o asprime care întrece cu mult acea a celor mai severi scriitori francezi. El povesteşte că pe timpul când era ministru al Germaniei la Bucureşti avusese adeseori prilejul să constate acel amestec de grandoare şi miopie psihologică, de fanatism intolerant şi şicană care caracterizează politica maghiară a naţionalităţilor şi irită până la culme sârbii şi românii. In aceiaş epocă noifrancezul am făcut aceleaşi constatări dintr’un observatoriu ceva mai modest, scrie Gauvain. Dispreţul ungurilor, adaugă prinţul de Bulow pentru popoarele mici, supuse coroanei Sfântului Ştefan, era prea înrădăcinat pentru a putea fi accesibil unor argumentări de bun simţ. Pentru maghiari, românul era „büdös oláh", „valahul înrătit”. Sârbilor şi croaţilor le aplica proverbul . Sclavul nu e om. Guvernul aristocrat şi parlamentar care deţinea puterea in regatul apostolic urmărea fantoma asimilării sau anihilării complecte a naţionalităţilor nemaghiare cu o orbire, de care n’a scăpat nici un om de stat influent după Deak şi Andrassy. Urmează portrete pe cât de crude, pe atât de exacte ale contelui Ştefan Tisza, Andrasy fiu, Albert Appony, etc. Prinţul de Bülow arată pe aceşti oameni ca un fel de victime ale obsesiei hegemoniei absolute a rassei maghiare. Toate aceste pagini, scrie ziaristul francez, ar trebui să fie citite şi reţinute de câtre francezii, care pe baza elaţiilor mondene şi a operei de propagandă, mai păstează iluzii asupra politicei maghiare. Dacă nu se mulţumesc cu mărturia fostului cancear a lui Vihem, al doilea, să-l asculte pe Bismark. In 1844, povesteşte prinţul de Bülow, plecând dela Paris la Petesburg, m’am oprit la Varzin. Prinţul de Bismark mi-a arătat o hartă, spunându mi: Aci între Carpaţi şi Dunăre se află ungurii. Pentru noi e acelaş lucru ca şi cum ar fi acolo nemţi. Destinul lor e legat de al nostru. Vor trăi şi vor muri alături de noi. Prin aceasta ei se deosebesc fundamental de sârbi şi români. Pentru noi, factorul maghiar e cel mai important dintre toate ţările balcanice şi ştii doar că Balcanul începe la porțile Vienei. Lindbergh a atins 295 de kilometri pe oră NEW-YORK. — întovărășit de soția sa, colonelul Lindbergh a realizat, în ziua de 27 Noembrie pe bordul unui avion prevăzut cu un motor special, o viteză de aproximativ 295 de km. pe oră. Lucruri d * * * Direcţia căilor ferate a suprimat o serie de trenuri cari erau de prisos, faţă de traficul nostru atât de redus,— şi cred c’a făcut bine. Dar ţinând seama de marele număr de ciocniri şi de- 1 raeri de trenuri câte s’au produs în ut- timul timp, mă întreb. Numai trenuri-ile pe cari le-a suprimat erau de prisos? * * * Statul a dat drumul de fer şi tre- nurile, unei gospodării care se numeşte „Regia Autonomă“. Când statul are transporturi de făcut cu trenurile lui, Regia îi spune că numai sunt ale lui şi Statul plăteşte. El dă vreo două miliarde pe an pentru transporturi de oameni şi materiale. Când se închee socotelile la sfârşitul anului şi Regia dă deficit, căile ferate iar devin ale Statului şi Statul plăteşte deficitul. * * * Toată lumea ţipă că impozitele sunt excesive şi cum acum nu le poate plăti, perceptorul ii scoate in vânzare tot ce are. El îi pune sechestru pe leafă şi toate autorităţile publice cu care contribuabilul vine in contact, îl descoase la haină şi se uită în carnetul lui ca să vadă cum stă cu biru. Când contribuabilul anghidat din toate părţile, se duce la 12 dimineaţa să plătească singur biru, ni se spune că percepţia nu încasează biru decât până la 11. *** Intr’o gară pustie din mijlocul câmpului, un accelerat se opreşte. Nimeni nu se urcă, nimeni nu se coboară. Pentru necesităţile acestei gări, ar fi suficientă oprirea unui tren de persoane. Şeful gărei se apropie de patragon, dă o hârtie de tren şefului de tren şi celalt ii dă altă hârtie... S’ar părea că spune: N’aţi hrile, dă-mi hârtie. Apoi trenul se pune in mişcare.» MISTER WALK Galeria dascălilor mei Profesorul francez V’am spus deunăzi că traiul nostru (elevii din cursul superior de la Liceul Sf. Sava) cu Bonifaciu Florescu, profesorul de franţuzeşte, ajunsese o povară, mai ales pentru dascăl... Şi-a cerut concediu şi mi-a trimis un suplinitor. Bonifaciu Florescu, pe cât ţin minte, nu s’a mai înapoiat la catedră. A bolit câţiva ani şi apoi s’a stins — ca un biet şi izbit copil ce era. Suplinitorul lui era o neaşteptată şi originală figură ! Era francez autentic şi încă de veche şi bună familie sacerdotală. Putea să aibă, când a apărut în faţa noastră, vreo patruzeci de ani. Vorbea limba franceză, cum nu mai auzisem pe nimeni vorbind până aci. Arăta în toată fiinţa lui, firească distincţiune şi subjugătoare bună creştere... Da, însă noi eram nărăvaşi, obişnuiţi să ascultăm şi să învăţăm devechile metode de convingere. Profesorul frncez ‘era amical, politicos, doritor să ne vază plecându-ne, din prisosinţa inimii cucerite... Câţiva dintre noi, mai ales aceia cari iubeau şi Înţelegeau deplin limba franceză, urmăream pe dascăl şi făceam In jurul catedrei un cerc atent şi liniştit... Dar fundul clasei avea dese crize de nerăbdare. Bieţii colegi nu puteau suporta mult elocinţa profesorului, fiindcă nu era prea clară pentru ei... Eu unul (cu toate că ş! eu m’ara făcut vinovat, Intr’o zi, de indisciplină) observam pe noul profesor poate cu mai mult dinadins de cât toţi ceilalţi colegi. Acest om venea dintr’o lume specială, pe care mă trudeam s o ghicesc şi s’o reconstitui. Profesorul nostru ne vorbea aproape tot timpul. Fraza lui era superior sintactică, muzicală şi şcolărită in şcoala elocinţei eclesiastice... Auzisem In Catedrala Sf. Iosif — vecină cu liceul nostru — câteva predici, rostite de celebri predicatori francezi... Dascălul suplinitor era din nobila lor familie. Dar trebuia să treacă vremea şi mai cu seamă să cunosc pe profesorul meu dincolo de orele de clasă, spre a înţelege tot norocul meu că l’am avut profesor. Era între noi o barieră... Cei ce nu învăţaseră franţuzeşte, acasă, de copii, cu mama sau cu guvernanta, nu Îndrăzneau să se avânte în această limbă Erau uneori, mai tari, în dicţionar şi în gramatică, decât colegii cu bonă franceză, dar sfiala lor era nebiruită... Profesorul ne vorbea franţuzeşte şi trebuia să-i răspundem, la lecţie, la fel... Cum era să ştie dascălul câte cărţi franţuzeşti am citit eu şi cât lexicon am acumulat, dacă n’am nici o deprindere şi nici un curaj practic ? Zilele treceau şi vedeam venind ceasul când şi eu voi da la tablă, spectacolul lipsei mele de experienţă în întrebuinţarea limbei lui Fénelon. Dascălul nostru ne dădea să învăţăm pe dinafară (cum se face pretutindeni) bucăţi în versuri. Se întâmplase că, de data aceasta, aveam de învăţat scena a şasea din actul întâi, din Le Cid: Rodrigue, asta du coeur ? Spre sfârşitul orei, profesorul cheamă la tablă pe un coleg şi-l pofteşte să recite. Dar colegul ştia prost scena aceasta şi recitarea mergea greu, ca o oaie printre mărăcini... Gu chiu, cu vai, ajunge până la. Et pour t’en dire encore quelque [chose de plus, Plus que brave soldai, plus que [grand capiiaine, Ceste Rodrigue răspunde: De grace, achevez, Don Diégue dă totul pe faţă . Le pâre de Chimone Sunase clopoţelul de sfârşitul orei, colegul era jalnic, cu recitarea lui, şi noi toţi pierdusem răbdarea. Demonu] mă împinge la o necuviinţă. Spun tare din bancă, dar adrasându mă nu profesorului, ci colegului care nu învăţase lecţia : De grâce, achevez •.«. Ca să mă pedepsească, precum şi I meritam, profesorul îmi răspunde : Oui, j’acheve. Am rămas rece... Dascălul a crezut (şi avea. toată dreptatea.„) căi m’am adresat Iui, în orice caz , şi lui | ‘şi elevului examinat!... Am plecat da la şcoală (era o fru-| moasă seară de Mai) turburat şil trist de moarte. Cum am putut să| jignesc pe acest om, atât de distins şi atât d° delicat cu noi, nevredni-| cii? La vreo pedeapsă, la vreo notă| reala conduită.... nu mă gândeai da toc. Știam prea bine că noul dascăl vrea inima noastră, nu îngrozi-| rea noastră.. Ce e de făcut? Nu pot să tntârziez nici un minut. Trebue să-i trimit caldă și convingătoare apologie, limba franceză!... M’am înapoiat dela Șosea — unde mă plimbasem, agitat, pe aleele ra-l trase — şi mi am scris desvinovăţil rea. Ştiam unde locueşte profesorul Până la ora cinei, scrisoarea me-a sosit acasă. Un mare părinte bisericesc, vorbind despre căderea în păcat a păl rinţilor noştri Adam şi Eva, şi cui gatând că această cădere ne-a pr - - *" itu jefuit venirea pe pământ a Mântorului Iisus Christos şi toată dumnezeiasca răscumpărare de pe Golgotha, ajunge să exclame: Feti culpa! * Infracţiunea mea din ora aceea avut un neaşteptat şi fericit desiudământ! Mai întâi, profesorul a juns să constate că, în clasa lui există un elev, care — dacă ezită sa vorbească franţuzeşte — este de-o remarcabilă şi corectă bravură grafică. Iar mai pe urmă... profesora a făcut din şcolarul petulant din anul 1897, prietenul anilor ce era să vie... Oala Galaction Avioane blindate, pentru războiul de mâine