Dimineaţa, decembrie 1930 (Anul 26, nr. 8602-8629)

1930-12-08 / nr. 8609

/Inal XXIV—Bo. 8809 iTorefi numai «SOAIE veritabili pentru Fabrica Srigorcîa S. A. Carapciu B-S­­hd­T­Cafea 12 padini Lan 1­8 Decembrie 1930 Fondată în 1904 de CONST. MILLE3 iei jjliicu­rești, Str. Const. Miile 7-îi (Sărîm­oar) |j TELEF. s Centrala : 306/67, 324/73, 348/79, 353/54 Direcția: 357/72. Adiţia: 307/69. Provincia: 310,66 Civilizaţie Ce-i în stas?© să facă © comună E vorba de comuna Viena, capi­tala Austriei. N’o să descriu „brok­­hausurile“ luminoase, confortabile, însorite, ce a clădit pentru munci­tori. N’o să vorbesc de luxoasele băi populare, de numeroasele can­tine şcolare, de dispensariile antitu­­berculoase, ce s’au înfiinţat în Viena. O să mi se răspundă poate, că toate sunt numai în folosul unei clase, a clasei muncitoreşti, şi... se înţelege aceasta din partea unei primării socialiste ! Voi povesti însă aci numai un fapt care n’are nici o legătură cu socialismul şi întâmplat aci, în Ca­pitală, a unei vieneze. Sunt vreo zece ani de când făcui cunoştinţa unei bătrâne doamne, de vreo 70 de ani, o vieneză, stabilită la noi în ţară ca profesoară de ger­mană, franceză şi pian. La un moment dat ea veni la Bu­cureşti. Săracă şi amărîtă, fu lo­­vită pe stradă de un atac de apo­­plexie. Dusă la spital, îşi reveni în parte, dar concediată apoi din spi­tal şi rămasă pe drumuri fără a fi în stare să-şi câştige existenţa, îşi aduse aminte de mine. Cu ajutorul lui Jean Bart, am internat-o într-un azil din Capitală, unde ar fi murit de mult de lipsa de îngrijiri, dacă comuna Viena, la care a apelat în calitatea ei de vieneză, nu i-ar tri­mite regulat câte o mie lei lunar. Acesta-i faptul. Cum ? O femee bătrână, fiică de ofiţer vienez ce slujise sub casta ilabsburgilor şi care — chiar după cât mi-a declarat ea însăşi — îşi ui­tase în sfertul de veac cât locuia la noi — şi patria şi Capitala şi care n’a mai avut nici o legătură cu Austria, NU E TOTUŞI LĂSATĂ ÎN PĂRĂSIRE, ci e ajutată efectiv de capitala socialistă a Austriei, şi ca ea, aflu că sunt ajutaţi mulţi vie­­nezi şi austriaci din alte oraşe. Cum e cu putinţă aceasta ? La ce nivel de civilizaţie trebue să stea Viena săracă spre a putea face efortul realizării unei astfel de minuni ! Gândiţi-vă la asistenţa socială de la noi. Amintiţi-vă de femei gravide care nasc pe străzile Bucureştilor fiindcă nu sunt locuri la maternităţi. Citiţi memoriul de azi al văduvelor de război în care se vede cum sunt de abandonate aceste nenorocite a căror soţi au căzut pe câmpul de luptă pentru apărarea ţării şi dacă aveţi niţică imaginaţie închipuiţi-vă ce soartă ar avea o petiţie de aju­tor venită de la o bătrână româncă aflată în străinătate şi adresată Asistenţei noastre sociale. Numai astfel veţi putea a vă da seamă la ce distanţă ne aflăm noi de adevă­ratele stări civilizate. Doctorii! Ygrec Azi a apărut minunata revistă ilustrată MAGAZINUL lafto­r , se află de vânzare ,toţi chioşcarii şi vân­zătorii de ziare. 120 pagini 40 lei Concediari în massă de funcţio­nari la reprezentanta comer­ciali sovietica din Fa­ls PARIS.­­ Ziarele ruseşti cari a­­par aci, publică din nou ştiri des­pre concedieri de funcţionari la re­prezentanţa comercială rusească din Paris. Ziarul „Renaissance“ anunţă că şeful reprezentanţei comerciale a primit, in ziua de 19 Noembrie, în Moscova ordinul de a executa până la extrem concedierile de funcţio­nari ai reprezentanţei, deoarece, faţă de situaţia critică actuali, ma­rile ch­eltueli ale reprezentanţei n- ar putea fi justificate. Reprezentanţa comercială există acum numai in aparenţă şi nu mai contractează nici un fel de afaceri. Până la 1 Decem­brie vor fi concediaţi toţi funcţio­narii, — afară de stenotipiste, — cari nu aparţin partidului comunist. Funcţionarii concediaţi vor fi even­tual înlocuiţi prin comunişti fran­cezi. Citiţi în pag. 12­a începutul romanului Întoarcerea de pe front“ — Dacă guvernul cade de Crăciun şi nu vine altul, — vom avea într’adevăr sărbători fericite.» Sărbători fără guvern». 1 Se apropie clipa operaţiei Aspecte de spital.­Imagini şi tipuri impresionante — Mă Mache. — Aud.. .— Mă vrei să mănânci ridichi ? — Ridichi?... Bună mâncare... — Bună, da n’am... Poate că vrei i la schimb nişte plăcintă cu struguri’. —Eh. — Păcat că n’am, că zău ţi-aş da.. Uite însă nişte pâine, cam puţină, — mai nimic, ba chiar nimic... N am mai Mache nici pâine, la ce să te mint... Da ţi-e foame rău ? — Mi e foame domnule şi d-ta văzi de mine. Mache e bolnav de vre­o două luni de un rău pe care el nu-l cunoaşte. Nu­­ doare nimic, ar vrea să mă­nânce, are poftă de tutun, e ca şi sănătos, numai că nu se poate miş­ca din pat. Picioarele .!! sunt moi ca sugiucul cum zice el. Dacă vrea, să stea pe marginea patului îşi ia ciolanele cu mâna, unul câte unul, se răstoarnă afară şi vine şi el după ele, în ca­pul oaselor. Dar nici şira spinării nu-i prea vârtoasă, ca să stea cu trupul în echilibru vertical Mache trebue să se reazime de drevele pa­tului. Stă câteodată aşa dăinăindu şi mijlocul instabil şi se uită lung şi curios la bietele lui picioare, cum a­târnă moi şi subţiri par­că umplute pe unde vin oasele, cu trenţe. Oftează câteodată tare, adânc şi cu scop. Vrea să-şi scoată din piept amărăciunea. Alteori îngână pentru el şi pentru Dumnezeu din cer : — Doamne mâncaţi-aş... Vecinii de pat îl aud şi-i răspund în locul divinităţii. — Mare porc eşti măi Mache. Păi aşa te rogi tu ! In loc să-i oferi ceva lui Dumne­zeu, ca să te scape, tu îl ameninţi că-l laşi fără şezută. Dar vecinii de pat n’au dreptate Căci dacă Mache spune prostii când se roagă, el o face cu intenţia de a se umili în faţa Atotputernicului. Face un act de penitenţă când pro­pune lui Dumnezeu acela ce-i pro­pune. Şi pe urmă bietul Mache e ţigan sărac ca toţi ţiganii şi umil şi bete­­jit şi nu mai ştie cum ar zice mai bine ca să-i dea Dumnezeu picioa­rele înapoi... II cheamă Mache Maldăr. Astăzi i-au dat unt de ricină în vederea unei operaţii care va fi făcută mâine. I­es De aceea are stomacul gol şi ar ! — Sâmbătă... Dar de ce ? mânca ceva, orice. J — Nimic... La tine vine cineva Cu-Vecinii de pat îi aţâţă foamea cu ridichii, cu plăcintă şi cu pâine. El înghite în sec, şi gluma rea nu-1 supără. La o vreme, îngrijitoarei îi se fa­ce milă de foamea lui, şi-i aduce un castronaş cu compot de mere, pe masa de operaţie, că atunci i-ar fi luat copiii la leagăn. Se face iarăş linişte. Unul doar întreabă in şoaptă vecinul ce zi e astăzi. O plimbare Mache îi zâmbeşte în chip de mul- copilaşi şi bărbatul i-a fugit cu alta... ţurnire. Gustă o lingură de sirop. Vai de capul ei... Ce poate, lucra o ie­rnai gustă una, se şterge cu mâne­, mee fără o mână? Mai bine murea ca la gură şi oftează. Nu-i place. — Nu mai pot mânca. Să ştiţi că mă duc... Parcă m­i-e foame şi parcă aş mânca şi pământ... dar nu-mi pla­ce nimic... Maică Paraschivo... ia castronul de aici.. — Cum mă, nu-ţi place ? — Ba-i bun, mâncaţi-aş... — Altă poftă acum !... Tot salonul râde. Mache îşi în­toarce capul pe perină şi-i trist, trist.. Câte­odată ne face o clipă linişte. Şi e de ajuns această clipă de în­ceput ca toţi să tacă pentru câteva ceasuri întregi. Bolnăvii îşi închid ochii şi salonul alunecă încet şi dispare. Niciunul nu doarme. Toţi călăto­resc. Se furişează afară, dibuesc cu gândurile strada, lumea, îşi cerce­tează prietenii de dincolo de grădina spitalului, rudele... De abia li se au­d respiraţiile. In salon nu rămâne de­cât un vag şi călduţ miros de iodo­form. O MICA DRAMĂ Un vaet din saloanele vecine stră­punge până la noi. Toți tresar. — Cine o fi. — E o femee operată azi dimi­neață. — Ce are ? _ I-au tăiat o mână... se vaită c’a rămas diungă săraca. E croitoreasă.... O știu. Are doi Examinarea unui convalescent suspect minecă ? — Maică-mea... Dar la tine ? — Cine să vină ? Eu nu-s din Bu­curești... Nevastă-mea nici nu ştie că-s bolnav.» Am intrat aici fără nici-un ban... Nici de-o carte poş­tală.» La ora 7.30 se dă masa: ciorbă de zeamă de varză cu o perişoară şi-un cartof, mâncare de conopidă cu car­ne şi compot de mere. Studentul de lângă mine protes­tează : —Ce maică Paraschivo, ăsta e re­gim pentru apendicită ? — Dar ce vrei­ să-ți dau, fată pe varză? C. BÂLEANU CU PRILEJUL MAJORATULUI LUI OTTO DE HABSBURG Gauvain despre tendinţa de hegeumonie a rasei maghiare In „Journal des Débats“ cunoscu­tul ziarist Gauvain publică un lung articol , cu ocazia majoratului arhi­ducelui Otto, în care vorbeşte de politica Ungariei internă şi externă. Publicăm o parte din acest articol în care d-sa se ocupă de România. In memoriile prinţului Bülow scrie Auguste Gauvain, fostul cancelar al im­periului german judecă oamenii politici unguri cu o asprime care întrece cu mult acea a celor mai severi scriitori francezi. El povesteş­te­ că pe timpul când era ministru al Germaniei la Bucureşti avusese adeseori prilejul să constate acel a­­mestec de grandoare şi miopie psi­hologică, de fanatism intolerant şi şicană care caracterizează politica maghiară a naţionalităţilor şi irită până la culme sârbii şi românii. In aceiaş epocă noi­­francezu­l am făcut aceleaşi constatări dintr’un observatoriu ceva mai modest, scrie Gauvain. Dispreţul ungurilor, adaugă prin­ţul de Bulow pentru popoarele mici, supuse coroanei Sfântului Ştefan, era prea înrădăcinat pentru a putea fi accesibil unor argumentări de bun simţ. Pentru maghiari, româ­nul era „büdös oláh", „valahul înr­ă­­tit”. Sârbilor şi croaţilor le aplica proverbul . Sclavul nu e om. Guver­nul aristocrat şi parlamentar care deţinea puterea in regatul apostolic urmărea fantoma asimilării sau a­­nihilării complecte a naţionalităţilor nemaghiare cu o orbire, de care n’a scăpat nici un om de stat influent după Deak şi Andrassy. Urmează portrete pe cât de crude, pe atât de exacte ale contelui Ştefan Tisza, Andrasy fiu, Albert Appony, etc. Prinţul de Bülow arată pe a­­ceşti oameni ca un fel de victime ale obsesiei hegemoniei absolute a rassei maghiare. Toate aceste pagini, scrie ziaristul francez, ar trebui să fie citite şi reţi­nute de câtre francezii, care pe ba­za elaţiilor mondene şi a operei de propagandă, mai păstează iluzii a­­supra politicei maghiare. Dacă nu se mulţumesc cu mărturia fostului can­cear a lui V­ihem, al doilea, să-l as­culte pe Bismark. In 1844, povesteşte prinţul de Bü­low, plecând dela Paris la Petes­­burg, m’am oprit la Varzin. Prinţul de Bismark mi-a arătat o hartă, spunându mi: Aci între Carpaţi şi Dunăre se află ungurii. Pentru noi e acelaş lucru ca şi cum ar fi acolo nemţi. Destinul lor e legat de al nostru. Vor trăi şi vor muri alături de noi. Prin aceasta ei se deosebesc fundamental de sârbi şi români. Pentru noi, factorul maghiar e cel mai important dintre toate ţările balcanice şi ştii doar că Balcanul începe la porțile Vienei. Lindbergh a atins 295 de kilometri pe oră NEW-YORK. — întovărășit de soția sa, colonelul Lindbergh a realizat, în ziua de 27 Noembrie pe bordul unui avion pr­evăzut cu un motor special, o viteză de a­­proximativ 295­ de km. pe oră. Lucruri d * * * Direcţia căilor ferate a suprimat­ o serie de trenuri cari erau de prisos,­­ faţă de traficul nostru atât de redus,—­­ şi cred c’a făcut bine. Dar ţinând sea­ma de marele număr de ciocniri şi de- 1 raeri de trenuri câte s’au produs în ut-­­ timul timp, mă întreb. Numai trenuri-i­le pe cari le-a suprimat erau de prisos?­­ * * * Statul a dat drumul de fer şi tre-­ nurile, unei gospodării care se numeşte „Regia Autonomă“. Când statul are transporturi de făcut cu trenurile lui, Regia îi spune că numai sunt ale lui şi Statul plăteşte. El dă vreo două mi­liarde pe an pentru transporturi de oa­meni şi materiale. Când se închee so­cotelile la sfârşitul anului şi Regia dă deficit, căile ferate iar devin ale Sta­tului şi Statul plăteşte deficitul. * * * Toată lumea ţipă că impozitele sunt excesive şi cum acum nu le poate plăti, perceptorul ii scoate in vânzare tot ce are. El îi pune sechestru pe leafă şi toate autorităţile publice cu care contribuabilul vine in contact, îl des­coase la haină şi se uită în carnetul lui ca să vadă cum stă cu biru. Când contribuabilul anghid­at din toate părţile, se duce la 12 dimineaţa să plătească singur biru, ni se spune că percepţia nu încasează biru decât până la 11. *** Intr’o gară pustie din mijlocul câmpului, un accelerat se opreşte. Ni­meni nu se urcă, nimeni nu se coboa­ră. Pentru necesităţile acestei gări, ar fi suficientă oprirea unui tren de per­soane. Şeful gărei se apropie de pat­­ragon, dă o hârtie de tren şefului de tren şi celalt ii dă altă hârtie... S’ar părea că spune: N’aţi h­rile, dă-mi hârtie. Apoi trenul se pune in mişcare.» MISTER WALK Galeria dascălilor mei Profesorul francez V’am spus deunăzi că traiul no­stru (elevii din cursul superior de la Liceul Sf. Sava) cu Bonifaciu Flo­­rescu, profesorul de franţuzeşte, a­­junsese o povară, mai ales pentru dascăl... Şi-a cerut concediu şi mi-a trimis un suplinitor. Bonifaciu Flo­­rescu, pe cât ţin minte, nu s’a mai înapoiat la catedră. A bolit câţiva ani şi apoi s’a stins — ca un biet şi izb­it copil ce era. Suplinitorul lui era o neaşteptată şi originală figură ! Era francez au­tentic şi încă de veche şi bună fa­milie sacerdotală. Putea să aibă, când a apărut în faţa noastră, vre­o patruzeci de ani. Vorbea limba fran­ceză, cum nu mai auzisem pe ni­meni vorbind până aci. Arăta în toa­tă fiinţa lui, firească distincţiune şi subjugătoare bună creştere... Da, însă noi eram nărăvaşi, obiş­nuiţi să ascultăm şi să învăţăm de­­vechile metode de convingere. Pro­fesorul frncez ‘era amical, politicos, doritor să ne vază plecându-ne, din prisosinţa inimii cucerite... Câţiva dintre noi, mai ales aceia cari iubeau şi Înţelegeau deplin lim­ba franceză, urmăream pe dascăl şi făceam In jurul catedrei un cerc a­­tent şi liniştit... Dar fundul clasei avea dese crize de nerăbdare. Bieţii colegi nu puteau suporta mult elo­­cinţa profesorului, fiindcă nu era prea clară pentru ei... Eu unul (cu toate că ş! eu m’ara făcut vinovat, Intr’o zi, de indisci­plină) observam pe noul profesor poate cu mai mult dinadins de cât toţi ceilalţi colegi. Acest om venea dintr’o lume specială, pe care mă trudeam s o ghicesc şi s’o reconsti­tui. Profesorul nostru ne vorbea a­­proape tot timpul. Fraza lui era su­perior sintactică, muzicală şi şcolă­rită in şcoala elocinţei eclesiastice... Auzisem In Catedrala Sf. Iosif — vecină cu liceul nostru — câteva predici, rostite de celebri predicatori francezi... Dascălul suplinitor era din nobila lor familie. Dar trebuia să treacă vremea şi mai cu seamă să cunosc pe profesorul meu dincolo de orele de clasă, spre a înţelege tot norocul meu că l’am avut profesor. Era între noi o barieră... Cei ce nu învăţaseră franţuzeşte, acasă, de co­pii, cu mama sau cu guvernanta, nu Îndrăzneau să se avânte în acea­­stă limbă Erau uneori, mai tari, în dicţionar şi în gramatică, decât co­legii cu bonă franceză, dar sfiala lor era nebiruită... Pr­ofesorul ne vorbea franţuzeşte şi trebuia să-i răspundem, la lecţie, la fel... Cum era să ştie dascălul câte cărţi franţuzeşti am citit eu şi cât lexicon am acumulat, dacă n’am nici o de­prindere şi nici un curaj practic ? Zilele treceau şi vedeam venind ceasul când şi eu voi da la tablă, spectacolul lipsei mele de experien­ţă în întrebuinţarea limbei lui Fé­­nelon. Dascălul nostru ne dădea să în­văţăm pe dinafară (cum se face pre­tutindeni) bucăţi în versuri. Se întâmplase că, de data aceasta, aveam de învăţat scena a şasea din actul întâi, din Le Cid: Rodrigue, as­­ta du coeur ? Spre sfârşitul orei, profesorul chea­mă la tablă pe un coleg şi-l pofteşte să recite. Dar colegul ştia prost sce­na aceasta şi recitarea mergea greu, ca o oaie printre mărăcini... Gu chiu, cu vai, ajunge până la. Et pour t’en dire encore quelque [chose de plus, Plus que brave soldai, plus que [grand capiiaine, Ceste Rodrigue răspunde: De grace, achevez, Don Diégue dă totul pe faţă . Le pâre de Chimone Sunase clopoţelul de sfârşitul o­­rei, colegul era jalnic, cu recitarea lui, şi noi toţi pierdusem răbdarea. Demonu] mă împinge la o necu­viinţă. Spun tare din bancă, dar a­­drasându m­ă nu profesorului, ci co­legului care nu învăţase lecţia : De grâce, achevez •.«. Ca să mă pedepsească, precum şi I meritam, profesorul îmi răspunde :­­ Oui, j’acheve. Am rămas rece... Dascălul a cre­zut (şi avea. toată dreptatea­­.„) căi m’am adresat Iui, în orice caz , şi lui | ‘şi elevului examinat!... Am plecat da la şcoală (era o fru-| moasă seară de Mai) turburat şil trist de moarte. Cum am putut să| jignesc pe acest om, atât de distins şi atât d° delicat cu noi, nevredni-| cii? La vreo pedeapsă, la vreo notă| re­ala conduită.... nu mă gândeai da toc. Știam prea bine că noul das­căl vrea inima noastră, nu îngrozi-| rea noastră.. Ce e de făcut? Nu pot să tntârziez nici un minut. Trebue să-i trimit caldă și convingătoare apologie, limba franceză!... M’am înapoiat dela Șosea — unde mă plimbasem, agitat, pe aleele ra-l trase — şi mi am scris desvinovăţil rea. Ştiam unde locueşte profesorul Până la ora cinei, scrisoarea me­­-a sosit acasă. Un mare părinte bisericesc, vor­bind despre căderea în păcat a păl rinţilor noştri Adam şi Eva, şi cui gatând că această cădere ne-a pr - - *" itu jefuit venirea pe pământ a Mânt­­orului Iisus Christos şi toată dum­nezeiasca răscumpărare de pe Gol­­gotha, ajunge să exclame: Feti culpa! * Infracţiunea mea din ora aceea avut un neaşteptat şi fericit desiu­­dământ! Mai întâi, profesorul a juns să constate că, în clasa lui e­xistă un elev, care — dacă ezită sa vorbească franţuzeşte — este de-o remarcabilă şi corectă bravură gra­fică. Iar mai pe urmă... profesora a făcut din şcolarul petulant din anul 1897, prietenul anilor ce era să vie... Oala Galaction Avioane blindate, pentru războiul de mâine

Next