Dreptatea, octombrie 1927 (Anul 1, nr. 1-13)
1927-10-17 / nr. 1
Luni 17 Octombrie 1927 ANUL I No. 1 Partidul National-Ţârânesc cert dizolvarea actualului parlament. Ez vortt din violentă fi fraudă şi decretarea unor alegeri legale. Mani**, in şedinţa Camerei dein 27( Iulie) ABONAMENT DUBLU 1 1000 m , 600 "* 250 STRĂINĂTATE REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI. — Calsa Victoriei 78, Etaj. I ANUNCIURI COMERCIALE te primesc direct la Ad-dra Ziarului, si la toata agantela da publicitate din tari DREPTATEA, apare ca oficios al partidului naţional-ţărănesc. DREPTATEA intra în arena publicisticei româneşti într’un moment de criză a vieţii de stat. Domnia glorioasă a Regelui Ferdinand I, s-a încheiat în chip prematur, înainte să se fi aşezat solid bazele noului Stat român şi în mijlocul unei crize constituţionale dinastice. Un regim dictatorial, subt aparenţele unui formalism constituţional, a sădit sămânţa anarhiei in viaţa naţiunii, prin abaterea tuturor instituţiilor publice de la rostul lor firesc şi transformarea lor în instrumente de dominaţiune politică. Administraţia, Jandarmeria, Armata şi chiar Magistratura ti-au fost ferite de înrâurirea nefastă a acestei acţiuni, ale cărei rezultate nu au întârziat să se producă, îngrijorând toate inimile patriotice. Apăsarea şi spolierea populaţiunii, slugărnicia, venalitatea şi coitrpfiu primejduiesc serios edificiul Statului nostru. DREPTATEA va lupta deci cu înverşunare împotriva arbitrarului, a minitimei şi a violenţei în viaţa publică. Va lupta pentru intrarea în legalitate, pentru aşezarea unei ordine legale şi constituţionale, de toţi respectată, singura bază pentru o conlucrare rodnică a tuturor forţelor vii ale naţiunii. DREPTATEA, apare în momentul cel mai critic de depresiune economică din istoria noastră contimporană. Datorită nu atât consecinţelor războiului, cât mai ales unei politici economice şi financiare nefirească şi greşită, criza economică paralizează orice sforţare şi ameninţă cu ruina toate casele muncitoare şi productive.DREPTATEA, va cerceta de aproape suferinţele vieţeieconomice, dezvăluind cele trei cauze fundamentale care le pricinuesc . Nesocotirea agriculturei, — baza reală a economiei naţionale, — pentru himera unui industrialism artificial. Exagerarea unui naţionalism economic, hrănit din bugetul Statului şi care împiedică refacerea economică şi socială a ţării. Urmărirea iluziei de revalorizare monetară, care slieşte puterile de producţie şi întinde in toată, ţara domnia cămătarilor. DREPTATEA, va lupta împotriva politicei de sărăcire a economiei naţionale. Va înfiera metodele greşite şi socotelile interesate, ce stăpânesc politica economică de azi. Va apăra cu îndârjire drepturile claselor muncitoare şi producătoare. In sfârşit, înţelegând să sprijine acţiunea de însănătoşire a vieţei noastre publice, DREPTATEA va duce o luptă fără cruţare împotriva corupţiei, care a luat proporţii înspăimântătoare. Pornind la luptă cu toată însufleţirea, DREPTATEA nădăjdueşte să ducă la izbândă credinţa ei în puterile de viaţă şi de înaltă propăşire a poporului român. Politica externă Am ieşit din război şi din anii de după război cu excelente formule de politică externă. Credinţă faţă de marii noştri aliaţi, prietenie frăţească faţă de Polonia şi de Mica Antantă, relaţii bune cu foştii adversari. Infcr un cuvânt: pace cu toată lumea. Aceste formule, rodul unor experienţe fericite, sunt nu numai o dovadă de cuminţenie politică dar exprimă cu o sinceritate neobişnuită în limbajul diplomatic, ■tarea de spirit adevărată a poporului nostru. Vrem pace cu toată lumea. Politica externă nu se hotărăşte însă din năuntru în afară. Ea depinde, în primul rând, de conliţiuni din afară de hotarele noastre. Ce gând au străinii faţă de noi ? In primii ani de după război, patimele moştenite din trecut şi neajunsurile pricinuite de noua situaţie, erau greu de desprins unele de altele. Europa nu ieşise încă, din ceia ce ne am obişnuit să chemăm, atmosfera tulbure a războiului. Pe măsură însă ce Europa se aşeză mai desăvârşit, pe temeliile noi ce i-au fost orânduite la Paris, umbrele trecutului dispar, în Simb se accentuiază tot mai uit, neajunsurile zilei de azi şi primejdiile viitorului. Ele ne îngădue să judecăm, Într’o lumină adevărată, şi ţinând seama numai fie realităţi, situaţia ţărei noastre faţă de străinătate. Hotarele noastre sunt ameninţate pe două fronturi. Rusia nu a recunoscut alipirea Basarabiei de România. Chestia basarabeană, deslegată faţă de Europa întreagă rămâne deschisă față de Rusia. Ungaria unelteşte împotiva fronterei noastre apusene. Cu toate că a semnat tratatul dela Trianon ea cere azi o rectificare de hotar. Şi da efi pretenţiile ei nu sunt încă formulate !Pe cale oficială ele întreţin totuşi împotriva noastră o propagandă de care nu putem sa nu ţinem seamă. Iată faptele. Ele, şi numai ele trebuie să condiţioneze politica noastră externă. E drept că alianţele şi prieteniile încheiate ne slujesc în situaţia de azi. Marii noştri aliaţi au recunoscut, rând pe rând, hotarul nostru basarabean. Franţa s’a legat chiar, printr’un act de alianţă formală, să ne ajute să apărăm toate frontierele noastre, inclusiv frontiera răsăriteană. Polonia şi-a hiat o obligaţie asemănătoare. In ce priveşte Ungaria, scopul de «ftpetonie a Micei Antante a fost ai este să apere tratatul de la Trianon de eventualele încercări maghiare de „modificare“ sau „rectificare". Dar aceste alianţe nu pot fi decât scheletul politicei noastre externe. Cine zice politică zice viaţă, viaţa de toate zilele, viaţa de toate clipele. Suntem prinşi între doi vecini trufaşi, dintre care unul, într-o pornire nebună vrea să răscolească până în adâncimile ei omenirea întreagă, iar altul, cu o încăpăţânare îndârjită vrea să recucerească o pradă „milenară“ ce i-a scăpat din mâini. Faţă de asemenea dovezi de vitalitate cu atât mai primejdioase cu cât nu pot fi tăgăduite, poporul nostru nu se poate apăra decât dovedind la rândul său, zi de zi şi clipă cu clipă, hotărârea lui nestrămutată de a trăi viaţa la care are drept în hotarele ce i se cuvin. A înfăţişa străinătăţii, necontenit această a lui hotărâre, iată scopul şi datoria politicei noastre externe. Faţă de Rusia nu putem rămâne cu un hotar în suspensie. Orice am crede de bolşevism şi de bolşevici trebue să ajungem să lămurim o situaţie imposibilă şi să stabilim condiţiuni de viaţă normală de alungiţi Nistrului. Aceasta fără a perde bine înţeles, sprijinul pe care Europa apuseană i-l dă unui popor dornic să apere în Orient, ordinea şi civilizaţia europeană. Faţă de Ungaria nu putem să rămânem cu un hotar nesigur. Ce înţeleg maghiarii prin rectificare? S’o spunem deschis. Cedarea din patea noastră, a oraşelor de pe frontieră : Arad, Oradea Mare, Satu Mare. Dar aceste oraşe sunt cuprinse în ţinuturi curat româneşti şi nu pot fi desprinse de ele. Să fie oare greu să expunem adevărata situaţie de pe graniţă acelor puteri străine care se ocupă cu atât interes şi atâta ignoranţă de „modificarea tratatului de la Trianon” ? O acţiune de toate zilele poate înlătura uşor greutăţi ce altfel să îngrămădesc, şi netezind terenul între noi şi vecinii noştri poate duce la normalizarea situaţiei noastre externe. O asemenea nomalizare externă, depinde, fireşte, în primul rând şi de normalizarea vieţii noastre politice interne. Un popor nu poate să-şi impue voinţa în afară când nu e liber să şi-o exprime înăuntru. Şi un guvern care nu se sprijină pe voinţa liberă a poporului, — factor esenţial de autoritate în ţară şi faţă de străinătate — poate face, la nevoe, cu mai mult sau mai puţin succes, diplomaţie, nu poate însă face o bună politică externă. GRIGORE GATENCU Parlamentul s a deschis|i«"p?»*i pontica liberale Parlamentul s’a deschis. "Principele Nicolae a cetit mesagiul regal. In incintă se aflau numai majorităţile liberale şi reprezentanţii mnorităţilor etnice. Opoziţia a lipsit. * Guvernul a hotărât ca preşedinţii biurourilor corpurilor legiuitoare să rămână aceiaşi şi anume: d. C. Nicolaescu la Senat şi d. N. N. Săveanu la Cameră. Pentru locurile de vice-preşedintţi se prevăd încurcături. Mesajul regal aduce un bine meritat elogiu memoriei regelui Ferdinand. .. Singura parte care găseşte ecou în inimile tuturor. Asasinarea ministrului Albaniei la Praga provoacă senzaţie. Comitetul de direcţie şi parlamentarii partidului naţional-ţărănesc se vor întruni Luni dimineaţa la Clubul Partidului. Int’un interview cu d. Ion Brătianu publicat în Figaro, corespondentul acestui ziar a comunicat preşedintelui de consiliu următoarea apreciere: „Se zice că d. Vintilă Brătianu e un om tare cinstit un mare mincitor, dar vederile sale sunt prea strimte ; naţionalismul său economic se apropie de xenofobie D. Ion Brătianu n’a contrazis această apreciere. JA MOARMUL — HotărH ! nu sunt eu cel mai mare defraudator. Astăzi toţi reuşesc prin fur să-şi facă câte o casă, şi eu abia am isbulit să-mi fac o „cameră**. Starea de asediu Nu putem tăgădui că d. Brătianu îşi dă toată osteneala să salveze aparenţele: o nouă seziune parlamentară s’a deschis cu îndeplinirea riguroasă a tuturor solemnităţilor. Pumnul şi căluşul nu apar în orice moment. Poate pentru că nu e nevoie, poporul ştie să rabde şi să aştepte. Poate pentrucă, într’adevăr, şeful guvernului ar avea tactul să nu ne violenteze decât în rarile clipe de adevărat pericol, în ziua urnelor, bunăoară. Odată hopul acesta trecut, dictatorul intră într’o linişte felină, de pândă somnolentă, vreo patru ani, cât ţine o legislatură. Pentru menţinerea ordinei, adică a dezordinei investită cu forme legale, e suficientă posibilitatea pe care şi-a rezervat-o, de a pune în funcţiune starea de asediu şi cenzura, oricând. Sistemul e cunoscut. Totuşi, Brătianu socoteşte la infinit cu virtuţile anesteziante ale pseudolibertăţii pe care ne-o lasă. Ea ne induce, adesea, în uitare. Abilitatea incontestabilă a premierului, în a tergiversa, eludează de mai bine de zece ani fixarea în acest punct, a discuţiei: reintrarea în stricta legalitate. Ne referim, bineînţeles, la legalitatea pe care ne-a consimţit-o însuşi d. Brătianu. La Constituţia pe care a binevoit să ne-o acorde cu restricţiunile pe cari calculele d-sale le-au găsit suficiente. Dacă toate precauţiunile pe cari în potriva ţării, şi le-a legalizat, li par astăzi zadarnice, gata suntem să îi consimţim un spor de măsuri dictatoriale. Ceea ce îi cerem e un text precis, o pravilă, fie cât de aspră, dar pe care să o respecte. Sau să-şi proclame, fără ezitare, întronarea bunului său plac. E şi acesta un fel acceptabil de a se ajânge la o situaţie clară. Dar ceeaca d. Brătianu va evita din răsputeri e tocmai preciziunea şi claritatea. Ştim. Şi de aceea va fi silit la aceasta. Jocul cu starea de asediu şi cenzura introduse quand bon lui semble nu i se va mai tolera. Nu suntem In război cu nimeni. Nu ne ameninţă nici o revoluţie: pretextul i-a servit d-lui Brătianu la stâlcirea mişcării muncitoreşti. Comploturile fictive şi atentatele totdeauna prevenite, nu credem că dictatorul are prost gustul să mai stăruie în ele. Ştim că născoceşte astăzi, în locul perimatului pericol roşu, o ameninţare „de dreapta“; asemenea haluciniţiuni sunt însă o chestiune strict personală. Nu-i e îngăduit nici d-lui Brătianu să-şi facă din asuprirea ţării o terapeutică. Desigur, e un sentiment reconfortant, acela al atotputerniciei conţinute. E voluptatea specială a bărbaţilor de stat şi e singura care le rămâne, de la o vârstă anumită. Ea nu e însă ruşinoasă. II vom pofti pe d. Brătianu la liberul ei exerciţiu, în lumina zilei. Să aibă curajul pasiunilor sale. Sau să renunţe, deabinelea, la ele. ALADIN Cel care nu poate guverna fără ea Protipenda noastră intelectuală este în mare parte victima unui antagonism surprinzător. Deşi cunoaşte şi recunoaşte drept reale toate urmările nefaste ale sistemului de guvernare liberal, nu manifestă o împotrivire hotărâtoare, cu amploarea mişcărilor orăşeneşti. Intre inteligenţa necesară judecării unei situaţiuni politice şi voinţa de a reacţiona potrivit unor convingeri, este de cele mai multe ori, la noi, un abis. Orăşenii în politică îmbracă convingeri fundate pe cea mai strictă observaţie a stărilor noastre sociale, sesizate cu multă îndemânare, în forma unor manifestări care oscilează desesperant între scepticism şi resemnare. De aceea veţi găsi la noi fruntaşi ai vieţii publice, care după ce au calificat de „bordel“ politica liberală, nu au o mai vie dorinţă decât a se număra printre patronii ei. Mai totdeauna reuşesc. De aceea veţi găsi la noi animatori ai masselor populare, convertiţi apoi, umiliţi, terfeliţi şi decăzuţi în stima lor proprie, prin dezertarea în marele lagăr al tuturor beneficiilor scump plătite pe spatele ţării şi care aparţin latifundiului politic al partidului liberal. De aceea la noi, de ani de zile, între convingerea proprie a fiecăruia şi acţiunea colectivă a tuturora este un atât de mare contrast, că viaţa publică a ajuns o vastă revoltă, la oraşe, ascunsă din oportunism şi spirit de procopseală, la sate, înfrânată numai de marele spirit ponderator al ţărănimei, contra unui partid, partidul liberal şi contra unui singur om, I. C. Brătianu. Din afară văzută, viaţa noastră politică, cu onorabile excepţii, apare într'o fermă şi mai sumară : o menajerie de fiare condusă de un bici şi stăpânită de mirajul unei biete bucăţi de carne, pe care îmblânzitorul o dozează savant Nu este de mirare că într’un asemenea mediu datorat unei istorii naţionale pătată cândva, din vitregia soartei, de norma „capul plecat sabia nu-l tae“ — partidul naţional-ţărănist nu a isbutit încă să normalizeze viaţa publică, prin reducerea partidului liberal la rolul firesc şi îngăduit de interesele ţării. Desamăgiţi pot fi numai oamenii, care nu înţeleg că lichidarea unui proces istoric nu se face cu repeziciunea dorinţelor noastre. Sunt insă semne că o epocă nouă va începe o epocă născută din resistenţa demnăşi îndelungată a partidului naţional-ţărănesc şi viciile care rod sistemul politic liberal. * Căci d. I. G Brătianu a avut această cochetărie funestă spiritului de dominaţie al partidului său, de a aşeza o dictatură electivă în decorul vieţii parlamentare şi constituţionale. In graba concepţii a pierdut din vedere că regimul representativ nu se poate lipsi de anumite condiţiuni. Adică, de existenţa a două partide de guvernământ, alternând în greaua sarcină a conducerii destinelor unei ţări, sau de colaborarea vea grupurilor politice înlăunirărul unui regim înarmat cu toate libertăţile publice, fără tirania executivei, şi coruperea serviciilor de stat. Pot fi preferinţe pentru sistemul a două mari partide de guvernământ, respectându-se şi ajutându-se reciproc, într-o alternanţă ce nu adoarme spiritul critic. Acestui regim ,lumea anglo-saxonă îi datoreşte întreaga ascensiune morală şi materială, urmată într’un impresionant spirit de continuitate. Sau încrezători în forţele noastre, putem spera cu atâta iluzie cât este necesară operelor mari, că am fi pregătiţi chiar pentru guvernarea prin coaliţia liber voită a partidelor, în guverne de concentrare variată. Este regimul Franţei republicane, tare pentru a înfrunta de trei sferturi de veac toate vicisitudinile interne şi greutăţile unui susţinut prestigiu în afară. Nu există însă un regim democrat, care să fi înălţat o ţară, astfel cum 11 vrea d. I. C. Brătianu, întemeiat pe dominaţia unui singur partid şi supunerea miloasă a tuturor celorlalte. Adică, o nepotrivire politică , istorică. O nepotrivire politică, fiindcă de la sine înţeles, nici un partid nu poate avea orgoliul, de a reprezenta singur sentimentele ţării şi integralitatea intereselor ei fără a apărea ca uzurpator. Interesele generale nu se potrivesc niciodată cu încăpăţânarea tâmpă şi exclusivistă a unui partid, oricare ar fi ei. Interesele generale se desemnează prin concilierea, dictată de condiţiile ţărei, între aspiraţiile sociale şi economice, variate şi contradictorii a tuturor categoriilor alcătuind fiinţa naţiunei Nepotrivire istorică, fiindcă niciodată nu s’a cunoscut ca formă de viaţă superioară, această ciudăţenie , în formă democrată, dictatura unui singur partid, care impune vieţii naţionale tiparul vrerilor lui, prin silnicie şi prostituire morală. Această noutate a condus politica liberală într’un impas. Sau partidul reintră in legalitate, resemnându-se la rolul pe care îl dictează nevoile ţării, pentru a duce o existenţă potrivită cu blazonul democrat ales de formă sub auspiciile predecesorilor săi; sau trage toate consecinţele, rupt decorul şi apare drept ce vrea să fie, dictator cu o întreagă şi unici răspundere. Sau se aliază cu ţara, sau se ridică contra ei. Sau se alătură majorităţilor în stat, sau prin violenţă făţişe, le sfidează. Are de ales intre viaţă fecundă şi aventură stearpă-M. GHELMEGEANU Cetiţi în pagina I la începutul celui tie al doilea proces al Memorandului tContinuare in pagina II-a) In Ardealul de azi Aspecte din finalul Moţilor Din cărţi poştale ilustrate şi pozele cari Însoţesc îndeobşte manualele de geografie, mi-am Întruchipat pe vremuri icoana Transilvaniei. Şi’n imaginaţia mea, —■ ca în a tuturor pe vremea aceea, — simplificam totul la „perechea din Sălişte”; el cu cizme înflorite, cu haine albe bătute in amici negru, cu pălăriuţă hemisferică rotundă în boruri, — ea cu cizme iarăş, cu fete de postav scump, cu pieptar de catifea bătută în fir şi cu galbeni numeroşi în jurul gâtului. Era icoana Transilvaniei după care oftam în refrenul „visului neîmplinit“. Mai târziu, în anii de după război, am trecut şi eu Carpaţii, în goana acceleratelor. Şi-am văzut Transilvania aevea. Dar n’am întâmpinat nici-o desamăgire... Pentru că porţile înalte de stejar, în dosul cărora se ascunde temătoare gospodăriile; casele fără faţade la stradă, cu ziduri trainice, cu acoperişuri ţuguiate de ţiglă, cu ferestre mici şi pururea oblonite; turmele imense de vaci elveţiene care întunecau verdele şesurilor Sibiului şi Făgăraşului ca nişte pete mari de cerneală pe un postav de biliard; toate acestea , erau dovada unei stări bune, a ursei quasiopulente; numai bogaţia se -nvoieşte temătoare; mizeria se răsfaţă nepăsătoare, la văzul şi îndemâna oricui. Fără să mai pomenesc de ogoare,carate cu tractorul, de şoselele strejuite cu pomi fructiferi de rodul cărora nimeni nu se atinge, de pâinile mari cât roata carului şi tufe de slănină pe care oamenii o au în aşa belşug încât îşi ung cu ea cizmele. Sau de satele în cari turlele bisericilor se înalţă numvoase ca nicăeri de partea cealaltă a Carpaţilor. Aşa am cunoscut eu Transilvania, în anii din urmă, opulentă şi muncitoare, solidă şi înfloritoare. Nu mă gândeam la teoria compensaţiilor. Până într’o zi, am descins la Cluj şi de aci am pornit la drum spre poalele Munţilor Apuseni. Centrul însă nu telegrafiase din vreme spre a-mi anunţa sosirea. Deci nu m’a întâmpinat nici-o autoritate cu automobil şi banchet. Am călătorit aşa ca orice muritor de rând spre a mă întoarce înnecat de amărăciune, cum nimeni n’am văzut să se fi întors, din cel care se cuvenea. Nu ştiu spectacolul pe care Ţara Moţilor îl oferă, vizitatorului tolănit pe pernele moi ale automobilului. Cred însă că e cu totul altul de cât cel pe care l-am văzut eu. Acolo unde mâna aspră a naturii n’a fulgerat piatră, se întind petice meschine de pământ sterp. Oamenii îl ară pe laturile tuturor coastelor, încât te miri cum nu s’au prăvălit pe pantă şi plug şi vite şi plugar. Şi pe tot întinsul ogoarelor, apare pătura pestriţă a „bănuşeilor”, S sunt pietre rotunde şi turtite ca nişte monede, care înălbesc cuprinsul. Piatra intră în compoziţia pământului, în proporţie de 50 la sută. Iar oamenii se trudesc, cu opinteli enorme, cu sudoare multă şi cu epopeică încăpăţânare să zmulgă din adâncul gliei preţul unui codru sărman de mămăligă. Pe aci casele sunt pipernicite şi cu aspect preistoric. Deasupra acoperişurilor, de pae putrede şi înegrite de fum, se resfiră sfioase buruenile aduse ca un blestem de vânturile celor patru puncte cardinale. Iar noţiunea de gard e atât de şubredă. Nicăeri, sărăcia nu îmbracă haină mai mizerabilă. Am văzut case cu ventilaţia directă, prin pereţii de inele împletite sau de bârne rudimentar îmbinate, al căror volum nu trece de patru metri cubi şi în care se intră pe brânci, ca în coteţele noastre. Le pot vedea aceste case, şi toţi cei cari s’ar cuveni să le vadă, numai să rişte o pereche de pneuri pe drumul Surducului. Am văzut mizerie cruntă în case de preoţi, cari trebuiau să pornească din gospodar în gospodar, spre a cerşi o strachină de mălai. Şi am văzut un om, care spre a câştiga cinci lei, a pornit cale de 12 km, ca să cumpere o sticlă de bere, pentru nişte „domnişori”. Mi-a părut paradoxal gestul acestui moţ, „crai al munţilor”, „strajă a românismului“, sau oricum veţi voi să-l numiţi în discursuri pompoase, care periu sărmanul preţ a cinci lei, a purces cale de o jumătate zi, cu ciomagul pe umeri, cu foamea în pântece şi’n scânteerile ochilor lihniţi. In ţara în care cetăţile foştilor răzvrătiţi ai românismului răsar, pe vârful tuturor culmilor mai înnalte, în ţara lui Avram Iancu, a lui Gelu şi a atâtor altor martiri pe altarul unui „mai bine", ai impresia că foamea şi-a trimis vestitorii. II Omul amărât e pururea pus pe ceartă. Când huzureşti în bine, mai treci cu vederea multe din cele cari altminteri ţi-ar face inimă real Numai aşa îmi pot explica puzderia de procese şi uşurinţa cu care moţii recurg la sprijinul justiţiei. Pentru o datorie neînsemnată, care de cele mai multe ori nu trece de 20 lei, pentru o poreclă, o m.iu