Dreptatea, iunie 1928 (Anul 2, nr. 186-211)

1928-06-11 / nr. 195

Mui/It'NSUlfl* Luni 11 Iunie 1928x wmrzx vmwl ■■■ ocrotitoare pentru toţi fiii țări**, t- Tfl V (Jurământul solemn depus de popor în Adunarea Naţională de la Alba Iula) W -3 LHfl tem ABONAMENTE: ***?&'■ -îl IM, 1 dublu I Un an • • • »190® I­­**“ I Un an . « . 750 b inni •••••« 59® I ctdainatatf I 0 *Bn* • * • • • 3 Iuni . • . VW 250 1 STRĂINĂTATE | s |Unl ..... 200 jfi REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: 3 u C­UREŞTL - Calea Victoriei 43, Eta).­­ TELEFON: No. 38/60 ANUNCIURI COMERCIALE | ■ ’­­; ‘psfxe*r Se primesc direct la Ad-tia Zînnu'u’, ii la toate agenţiile de publicitate din tarăs mi H~U tneetfnnt hrptr pentru răsturnarea acestui guvern numit printr'un decret stors Mişeleşte regelui "Ferdinand, pe paiul­ate moarte, amânat de înalta Regentă şi după tunar­­ea lui Ion Brătianu. ’Jurăm, că vom duce lupta iu toate oraşele şi satele noastre fără odihnă şi cu ori­ce jertfă. 'Jurăm că vom deschide bisericele nous­­tra­gi ne vom ruga lui Dumnezeu in slujbe ca să ne dea pixtere­ să luptăm împotriva guvernului nele­giuit. ■ Dumnezeu să-i bată pe cei ce strică România.­ ­— Magistralii Magistraţii iarăşi sunt la ordi­nea zilei. Au mai fost în timpul­­alegerilor, când unii dintr’înşii au falsificat urnele. Nu ştim cu câtă încredere s’au prezentat, şi fee prezintă încă cetăţenii în faţa acelor judecători necorecţi. Oare iei ce le-au furat voturile, le a­­cordă dreptate în conflictul cu tâlharii de rând şi cu calomnia­torii ?.­­ Parchetul de Sibiu, cu auto­rizaţia ministerului de justiţie,— instituţie care a pus la cale fur­tul urnelor, — s’a mişcat împo­triva d-lui Iuliu Maniu.­­ D-sa a fost tras la răspundere. S’a oferit, cu plăcere, să desbată cazul magistraţilor incorecţi. Dar­­instrucţia s’a mărginit la un in­terogator. Magistratura din Si­­­biu, atât de indignată după ale­­­geri, de ce şi-a potolit aşa de re­­­pede indignarea ? De ce ? !e De-atunci magistraţi ne-au is­torisit cum ministerul de justice a fost transformat în cartier ge­­neral al furilor de voturi, cum judecători au căpătat concediu din oficiu, cum preşedinţilor de rectfi li s-a retras delegaţia în ul­timul moment, cum cuvântul de ordine al stăpânirii era­ cu orice preţ „liberuşii“... Unii dintre magistraţii vino­­vaţi şi-au mărturisit păcatul faţă­­de colegi şi prieteni. Câţiva au a­­vvut crize de conştiinţă şi au iz­bucnit în plâns în camera de consiliu a tribunalelor, b Ba chiar parlamentarii libe­rali au mărturisit frauda săvâr­şită fie de magistraţi, fie cu con­cursul magistraţilor.­­ Naţional-ţărăniştii îşi au re­pre­zentanţi în Corpurile Legiui­­toare datorită unui număr de ju­d­ecători corecţi, cât şi rezistenţei cetăţeneşti. In localurile de vot,­­asediate de ţărani, preşedinţii biu­­rourilor electorale n’au îndrăznit să săvârşească fraude.­­ Guvernele liberale şi averes­­cane, pentru a-şi „face‘‘ majori­tăţi parlamentare, au introdus nu t­ocmai politica în magistratură c­u­ însăşi frauda... Dar ca să se menţină la putere, aceleaşi guverne au avut nevoe, şi mai au, de sprijinul justiţiei pentru justificarea măsurilor ex­cepţionale. Justiţia nu a rezistat şi nu rezistă. Acum înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost sesizată de un recurs în materie de arestare. Un ziarist, arestat preventiv, a făcut recurs în Casaţie împotriva de­ţinerii abuzive la Jilava de către autorităţile militare. Iar Casaţia, competentă , a­­buzurile săvârşite de puterea exe­cutivă, judecătorească şi legisla­tivă, s-a declarat incompetentă pentru discutarea unui mandat de arestare, emis de un căpitan de la Consiliul de Războiu. Cu chipul acesta se recunoaşte autorităţilor excepţionale dreptul de instrumentare în orice dome­niu — arestările efectuate de ele necăzând în competenţa justiţiei civile... din lipsă de text. Deci în cazul special al ziaris­tului arestat, nici textul Consti­tuţiei (arestarea preventivă in materie de presă este interzisă), nici textul legii Curţii de Casa­­re (datoare să intervină în orice abuz) nu-i suficiente. Curtea de Casaţie vrea un text precis, care să sune cam aşa : „Este interzisă arestarea ziaristului Ionel Ţâ­ranu şi depunerea lui la Jilava“. In lipsă de acest text, Casaţia nu se poate amesteca în treburile militare. Şi astfel Curtea de Casaţie a ascultat cu plăcere rechizitorul procurorului, care-i cerea să-şi diminueze competenţa , şi apoi a statuat, printr-o decizie în regulă, că ea nu-i competentă să judece actele abuzive ale instituţiilor ex­cepţionale. Cetăţenii rămân deci la discre­ţia primului venit. Hotărârea înaltei Curţi de Ca­saţie şi Justiţie dă patalama la mână arbitrarului guvernamen­tal. Până acum guvernele aveau o oarecare jenă faţă de cuvântul justiţiei. De astăzi înainte, orice jenă este înlăturată. Decizia re­centă pare chiar ca un semn de încurajare. Aşa au înţeles lucrurile cercu­rile guvernamentale şi organele lor arbitrare din subordin. Şi —pentru a nu exista nici o nedumerire — „Universul“, ziarul ministrului de justiţie, scrie următoarele în numărul de eri, relativ la decizia Curţii de Casaţie: „Şi acei cari se vor mai în­cerca să tulbure liniştea acestui stat cu ştiri fanteziste sau cu co­mentarii fanteziste, în scopul de a induce opinia publică în eroare, se vor izbi de asprimea legii, CARE DE ACUM VA FI APLI­CATA CU TOATA SEVERITA­TEA contra acelora cari, veniți din toate unghiurile pământului, au crezut că găsesc aci un sat fără apărare“. Guvernul, după decizia Curţii de Casaţie, înţelege să nu aibă nici un menajament , ci să „lucreze“ cu toată „asprimea“ şi cu toată „severitatea“. Prin decizia de deunăzi, Curtea de Casaţie se pune în slujba dic­taturii, face bloc cu dictatura — ceiace-i un rău nu numai pentru noi... l ■ 5555555------­PAX PERPETUA... de SERGIU DAN ( Nu știu dacă a mai aderat vre-o tară la proectul „păcii perpetue“ pentru care ostenește cu atâta ar­doare, domnul Kellog. Nu este însă exclus ca în două sau trei săptă­­mâni, continentul să fie în întregi­me obligat să păstreze pacea până In vecii vecilor, renunţând la spor­itul costisitor al răsboaelor.­­ Omenirea, care a vărsat până acum la Banca Neagră a morţii, în frate eşalonate pe decenii şi vea­curi, milioane de vieţi proaspăt ivi­te, se va întreba cu îndreptăţită părere de rău — de ce „pacea a­­­ceasta perpetuă” şi-a delegat abia acum îngerul înfăptuitor în persoa­na domnului Kellog dacă ea atârna numai de atât de puţin : o propu­­ng­ere, câteva răspunsuri amabile şi câteva angajamente reciproce... Este într’adevăr un motiv de grave remuşcări pentru omenirea veacului nostru, ajunsă în pragul alb al păcii, aflând că toate măcelu­rile ar fi fost atât de lesne înlătu­rate, printr’un schimb de scrisori între cetăţile lumii. Şi cu toate acestea ,- Kellog nu este întâiu trimis al providenţei pentru a ne mântui de ororile răs­boaelor. încercările de pace, chiar eternă, s’au mai repetat de nume­roase ori, de la Isus Christos până la secretarul de stat american, iar Alexandru cel Mare, Iuliu Cezar şi Napoleon Bonaparte cei trei şefi mari de răsboae, au manifestat căl­duros pentru o pace netulburată, dirijând frumoasa bătălii. Nu poate fi uitat dintre pacifiştii contemporani Wilhelm al II-lea, fer­mierul harnic de la Doom, animat de cele mai bune gânduri de pace şi animatorul celui mai sângeros răsboiu de până astăzi. Nu ne-a spus d. Stresseman (sehr ernst) că principele Bismark era un pacifist important şi cele trei răs­­boaie pe care le-a dus şi le-a plâns apoi la bătrîneţe, numai pentru pace au fost ?.. Printre cei ce nu se arată deloc entuziaşti înaintea proectului ame­rican, este şi Leon Daudet, neîn­doios una din cele câteva foarte înalte inteligenţe ale Franţei de astăzi-Cu rigurozitatea ştiinţifică a fostului medic de spital, Daudet su­pune in­cercăriie de „pace eternă“ unei severe judecăţi sceptice sub unghiul de rece lumină al istoriei şi se declară surprins că unele per­sonalităţi cu răspunderi şi cu apa­rentă destul de serioasa, pot pier­de vremea stilizând protocolar a­­desiuni la proectul dlui Kellog. Daudet înseamnă aceste obser­vaţii pe marginea unui discurs ros­tit de primul ministru al Angliei la Webbeck-Abbey, sfârşit cu aceste cuvinte: „Noi vreme ca pacea în interior, ca şi în exterior să ajungă stare normală. Mâine plec în Franţa şi Belgia pentru a vedea m­orientele compatrioţilor noştrii, şi pentru a-mi pune acolo întrebarea: sunt ei morţi în zadar ?“ Lirismul acesta duios apare foar­te surprinzător la un prim-ministru şi încă englez, chiar atunci când pleacă să salute mormintele multe ale răsboiului... De aceea Daudet se păstrează calm şi observaţiile sale sunt desti­nate să tempereze spiritele falsi­ficate de hrana ieftină a broşurilor pacifiste, acele care au pregătit at­mosfera uşoară a proectului Kel­ler şi sursa campaniilor naive neu­tru o neîntârziată dezarmare : „Natura întreagă este o luptă, s­­au mai clar, lupta este un elemen­tar universal şi organic. Fecund­i­­ţia este un atac. Fiecare din celule­le noastre este un cîmp de luptă la care se bat puterile electrice, cro­nice, magnetice, chimice, de sens potrivnic, puteri ce se acordă du­rabil numai în moarte... Unele răs­­boaie pot fi evitate, mărginite, ate­nuate­ Toate răsboaele sunt deplo­rabile, ca isvoare de nefericiri ne­sfârşite pentru umanitate. Este însă tot atât de zadarnic şi ridicul de-a spune că vom pune răsboiul „în afară de lege”, cum dacă am spune că tuberculoza sau cancerul ar putea fi suprimate prin implorare, admonestare, ameninţa­re sau altă formulă imprimată... Ce-ar gândi d. Baldwin, despre ci­neva care ar pretinde să comande elementelor şi să stingă o furtună cu un discurs, sau punând furtuna „ în afară de meteorologie“ ? Daudet ne serveşte astfel o as­pră, dar luminoasă confruntare cu realităţile eterne esenţial potrivni­ce visatei „pax perpetua“, şi din această confruntare aparent dezo­lantă, naţiunile pot trage învăţă­mintele ce se impun : o prelungire a stării de pace atât cât forţele slabe ale umanităţii pot s’o facă Mai mult, e reverie. Primejdioasă uneori, pentru că ro­manţa pacifistă paralizează fatal puterile de apărare ale neamurilor. D. Kellog rămâne un kantian fără metodă, un bagatelizator politic al unei ideologii un adânc desacord cu necesităţile istorice ale naţiunilor supuse destinului lor de sbucium, adică de viaţă, destin ce încadrea­ză în legile lui răsboiul, ca mani­festare aproape prevăzută, în des­făşurare. Este cu deosebire semnificativ, ca pro­­a­s, un senior de nobleţe industrială al acelei Americi, ce nu va întârzia să declare în stare de faliment bătrâ­na Europă în neputinţă de-a plăti obligaţiile de răsboiu.­. America proaspăt ridicată, este in acelaş timp Banca neîngădui­­toare cu datornicii sleiţi de măcel şi catedrala de unde d. Kellog pre­dică pacea eternă şi desleagă po­rumbeii mesageri ai păcii pentru Europa netrebnică cu isvoare di cultură nesfârşite şi cu sânge edu­cat pentru sacrificii, înainte de­ a fi realizat răsboiu „în afară de lege“, America protes­tantă păstrează câteva milioane de făpturi, marfă ieftină de închiriat pentru pampasuri şi uzine, negru „în afară de lege“ suprimaţi lent în răsboiul aspru de exterminări dus sub flamurile asociaţiilor se­crete : ^Pai' Perne...... O pagină de istorie­ va fi evocată azi un lung cortegiu, mulţimea, doritoare de pildele ero­ice şi măreţe pe cari istoria popoa­relor le înregistrează din timp în timp, va şerpui prin locuri pe un­de, fiecare metru de pământ, în­chide o viaţă sacrificată. Mărăştii vor prinde suflu pentru o zi. Se va spune mulţimii cernită încă în i­­nimă, că in deşertul imens al de­zolării, mizerieie şi înfrângerii, Mărăştii au fost oaza verde a spe­ranţei,­­ lucirea colorată a unui viitor mai bun şi liber. Că a fost descătuşarea pe care românimea lărmurită in Moldova, o cerea dela soldaţii ei nearmaşi, desculţi, slă­biţi de tifos şi foame. Că a fost răspunsul pe care aceştia l-au dat — răspuns de soldat, de victimă, de h­ov L'au sunat cu înfocare, cu desnădejde, clocotind văi, înro­şind pământ, aprinzdnd ceru Ei sau prăbuşit liberând, dar tngropdn­­du-se pe ei. Azi, tntr'un mauzoleu de piatră, resturile celor cari au luptat goi şi înfometaţi, vor găsi un somn adă­postit şi demn. Trebuia să se îm­plinească, cu atât mai grabnic, cu cât timpul şterge urme din pă­mânt şi suflete. Peste o sută de ani, când şanţurile tranşeelor nu vor mai lăsa nici dâră, când din gropile împlinite în cari altă dată s'au împlântat obuze, vor ţâşni macii şi roadele aurii ale pămân­tului, un cercetător asemeni un e­­rou de roman, va cerşi zadarnic o indicaţie, o lucire de amintire in ti­chii plugarilor setoşi de viaţă. Mărăştii va însemna un nume nu­mai pe-o filă de cronică. Va rămâ­ne pururi mauzoleul... CULISELE ÎMPRUMUTULUI Intre Bucureşti şi Berlin Motto: „Cu cât vom Întârzia, cu atât difi­cultăţile vor fi mai mari“. Vintilă Brătianu (Acte şi Documente chestia reparaţiilor pag. 315), încheiam articolul nostru prece­dent, în care am examinat esenţa conflictului cu Cassa Schroeder şi cu Bursa din Londra, exprimându­­ne temerea, ca nu cumva, in locul unei tranzacţii, să se recunoască le­gitimitatea cererilor lui Schroeder şi să se creieze astfel un argument juridic pentru pretenţiile deţinăto­rilor germani de rentă românească anulată potrivit cu dispoziţiile tra­tatului de la Versailles. Valoarea rentelor româneşti, de­ţinute de germani, se ridică la 600 milioane lei aur. Dacă am ajunge să li plătim, atunci România, care a doua zi du­pă pacea generală, era creditoarea Germaniei se va transforma în de­bitoarea acesteia . întrebarea este cum am ajuns aci şi din vina cui ? Fată de Germania, România are două creian­e speciale: Emisiunea biletelor Băncii Gene­rale Române 2 miliarde 173 milioa­ne lei aur-Executarea anticipată a tratatu­lui de la Bucureşti, circa 1 miliard lei aur. In total deci România avea să ia dela Germania peste trei miliar­de lei aur. Nu-i expunere la buget dela 1920 până acum, in care miniştrii de fi­nanţe, să nu fi aruncat acest praf de aur in ochii opiniei publice.­­ N’a fost conferinţă internaţională pentru care d. Vintilă Brătianu, să nu fi pregătit un raport, un memo­riu, sau un memoriu­ ajutător, rele­vând argumentele juridice, ce spri­­jinesc pretenţiile României faţă de Germania ! Şi noi ara rămas tot la praful de aur aruncat în ochii noştri şi astăzi ne vedem ameninţaţi să devenim debitorii Germaniei ! Este oare posibil ? Dintru început creanţele noastre faţă de Germania, au fost înscrise în tratatul de pace subt un titlu special, deosebit de capitolul repa­raţiilor. Aceasta indica calea înţele­gerii directe cu Germania. Trebuia deci să se urmărească, imediat după pace, să se ajungă la o înţelegere cu Germania. Aceasta era datoria oricărui guvern român. Aveam aci un gaj — averile su­pușilor germani- Ele se ridicau la minimum 400 milioane Iei aur. A­­veam dreptul să le lichidăm, ca să ne despăgubim. Băncile d-lui Vintilă Brătianu au preferit să colaboreze la camuflarea acestor averi germane, la sustrage­rea lor dela lichidarea in folosul statului român. Am pierdut deci gajul. Ne rămânea totuş înţelegerea directă cu Germania. N’am făcut-o, deşi am avut atâtea prilejuri. In 1921, subt guvernul Averescu, Germania ni-a făcut trei propuneri. Prin ministrul Germaniei la Bucu­reşti, d Gustav Freitag la 9 Fe­bruarie, prin Aide memoire-ul dele­gatului german, d. Koebner în Mar­tie şi prin nota verbală din 11 Iulie acelaş an a d-lui Gustav Freitag ni s’a propus să acceptăm subt titlul de acompt asupra depozitului con­stituit la Reichsbank, pentru aco­perirea biletelor B.G.R. 450 milioa­ne mărci, adică 40 MILIOANE LEI AUR, in forma de locomotive pen­tru C.FR. Se preciza că „această plată nu implică nici o prejudecare asupra regulării definitive a chestiunii, re­zervată unui acord ulterior, nici vre­o renunţare de orice fel la punc­tul de vedere exprimat de guver­nul român”. Ei bine, deşi această ofertă, care putea fi discutată şi augumentată, constituia un început de execuţie din partea Germaniei, a fost res­pinsă, Banca Naţională cerând aur şi guvernul declarându se mulţumit cu o nouă notă de,, protest, un fel de petiție de principii, adresată gu­vernului german. Urmează apoi o nouă propunere a Germaniei în Decembrie 1922. Era ministru de finanțe,­­ Vintilă Brătianu. La 5 Decembrie se adu­nă o comisiune germană-română, ca să discute litigiile financiare. Din partea Germaniei era­­ Dern­­burg, fost ministru. Acesta oferă „o desdăunare fie în bani, fie în mărfuri“. D. Vintilă Brătianu nu admite de­cât în bani, iar la propunerea d-lui Dernburg, ca plata să fie în orice caz eșalonată, răspunde textual: „Aceasta ar amâna consolidarea financiară a României cu 4 ani, — ceea ce este inadmisibil“. Notaţi bine, în 1922,­­ Vintilă Brătianu găsia inadmisibil să se a­­mâne cu 4 ani, consolidarea finan­ciară a României şi de atunci au trecut 6 ani!.. In sfârşit, d. Dernburg admite a se plăti imediat un acompt, asupra sumei globale, ce s’ar stabili. La 9 Decembrie, d Dernburg, cere amânarea lucrărilor comisiunii pe timp de o lună. Se fixează data de 15 Ianuarie 1923 pentru reluarea lucrărilor. In procesul-verbal al acelei şe­dinţe se precizează că d. Dernburg în numele delegaţiei germane, a de­clarat textual: „Vom aştepta o comunicare din partea guvernului român, făcută cu cel puţin 8 zile înainte". Această comunicare nu s’a mai făcut intre timp d. Dernburg oferise o despăgubire globală de 200 milioane mărci aur. Toţi cunoscătorii ştiu că s’ar fi putut obţine atunci 300 mi­lioane mărci aur! D. Vintilă Brătianu n’a vrut s’o ia în considerare. Ca in totdeauna deviza sa a fost tot sau nimici In schimb doi ani dela 1922—1924 n’a făcut nici o acţiune, ca să obţină satisfacţie din partea Germaniei. In 1924, s’a întocmit planul Da­wes, care regulează modul de plată a reparaţiilor, datorite de Germa­nia. De atunci Germania, pretextând că planul Dawes cuprinde toate o­­bligaţile ei, nu vrea să mai recu­noască creanţele noastre speciale­­. Brătianu s’a mulţumit să facă rezerve la conferinţa din Londra dela 1924 şi să protocoleze dreptul României la conferinţa miniştrilor de finanţe de la Paris în ianuarie 1925! România s'a ales însă cu mâinile goale. Dar chiar după aceea, guvernul german inspirat de cercurile finan­ţate şi industriale doritoare să re­­iere relaţiile economice cu Româ­nia, a oferit oarecari compensaţia l­ui fireşte cu totul reduse (maximum 50 milioane mărci auro) şi cuprinse în anume operaţii de înprumut şi furnizări de mărfuri pentru stat (C. F. R.) A fost chiar un moment favorabil. Numărul şomerilor devenea amenin­ţător- Industria germană n’avea de lucru. In schimb plata financiară germană avea bani de prisos. Am pierdut şi acest moment din 1927. Acum, d. Brătianu in goana după împrumut, a făcut greşeli după gre­şeli şi de unde până acum Berlinul bă­tea la porţile­­ noastre, am ajuns să batem noi la porţile Berlinului. Şi după întrevederea Stresemann- Titulescu de pe Riviera, am trimis la Berlin pe.. d. Moreau, guverna­torul Băncii Franţei, ca să-i solicite să dea concurs la stabilizarea ro­mânească. Nici această abdicare n’a fost de ajuns. N’am obţinut nimic. Revalorizarea rentelor noastre, deţinute de aliaţi şi neutri a deschis pofte şi la Berlin. Renta noastră co­tează acolo mai mult ca la Bucu­reşti. Este o anticipare dar şi un avertisment, ameninţător pentru noi Nu mai era nevoie decât de cre­­ierea precedentului Schröder ca să asigurăm succesul Berlinului. Nu m­-am­ mira dacă până la ora aceasta se va fi săvârşit şi această greşală fatală. Până la urmă, d. Vintilă Brătianu va ieşi victorios, va transforma Ro­mânia în datornică a Germaniei. Să nu-l trăiască Dumnezeu pe d. Vintilă Brătianu, geniul nostru fi­nanciar de totdeauna. ♦4- CONTINUITATE Suferim din cauza nenumăratelor greutăţi lăsate de răsboiu. Desigur. Dar aceasta ar însemna puţin­ Aceiaşi moştenire apasă asupra tuturor statelor europene, mici şi mari. Niciodată nu a existat o mai strânsă solidaritate a statelor puse în faţa aceloraşi greutăţi şi dorinţa unei reacţiuni comune, pentru a li­chida un trecut nefast De aceia problemele naţionale au luat, prin conlucrarea tuturor, un aspect internaţional. Refacerea Austriei a fost o ches­tiune de cooperare europeană. Stabilizarea monetară interesea­ză pieţele străine în aceiaşi măsu­ră ca naţiunea, care vrea s’o adopte. Normalizarea economică se dis­cută în conferinţe internaţionale,­ unde obiectivitatea ştiinţifică a în­cetat de a fi cu orice preţ instru­mentul de expansiune imperialistă a statelor mari. Consolidarea frontierelor şi a regimului pacific reclamă solidari­tatea şi bunăvoinţa tuturor­ Nici chiar puterea necontestată a Statelor­ Unite, singura beneficiară a răsboiului şi a unui aflux de nu­merar nemai­pomenit, nu se mai poate menţine în afara solidarităţii mondiale , la care se alătură astă­zi, după o lungă izolare, prin pro­puneri ce onorează lumea nouă. Este un singur domeniu în care influenţa cooperării internaţionale se resimte cu greu : politica internă a partidelor. Aci se păstrează obice­iurile de acasă, se sbat vechiile pa­siuni şi moştenirile încărcate de păcate, se lichidează cu greu. Su­veranitatea naţională de stat dă drept balcanicului, să lucreze după vechile obiceiuri ale unei tradiţii de obscurantism politic, chiar atunci când ruşinându-se de el, îşi potri­veşte peste graniţe o înfăţişare modernă. In mijlocul îndrumărilor generale şi a cooperării europene, România s-ar fi putut ridica repede, cu for­ţele de care dispune, dacă în zece ani dela încheerea păcei, greută­tile lăsate de răsboiu nu ar fi fost însutite de politicianismul naţional­liberal. Acest politicianism, care duce la dictatura de partid, se cheamă as­tăzi continuitate pe orice căi şi cu orice preţ a operii de guvernă­mânt liberale. Continuitatea a devenit o dogmă. Este partid de guvernământ cine o respectă , este om de stat cine o susţine. Restul, grupări efemere şi agitatori mediocri. Liberalii vor să impună moşteni­rea lor tuturor celorlalte partide , iar în ce ne priveşte, noi nu o pri­mim decât sub beneficiu de inven­tar. Fiindcă nu aşteptăm recunoaş­terea noastră ca partid, dela libe­rali, ci dela ţară.Când liberalii sdruncină o ţară întreagă prin tirania continuităţii, uită câte­va învăţăminte elemen­tare. Continuitatea de guvernământ este un­ principiu salutar. Dar nu­mai atunci când rezultă în mod fi­resc din aproprierea concepţiilor de guvernământ între partide , când această apropiere se întinde mai departe şi asupra marilor probleme care interesează viaţa naţională, di­ferind numai în privinţa mijloacelor mai nemerite de realizare.Schimbarea guvernelor înseam­nă atunci numai încercarea altor mijloace, sau experimentarea altor metode, pentru înfăptuirea acelo­raşi principii. România nu are astăzi această situaţie. Intre partidul liberal şi naţional­­ţărănesc nu există o apropiere, nici pe principiile de guvernământ, nici în marile probleme ale refacerii noastre economice şi morale. Acest fapt rupe continuitatea­ Aceia ce liberalii impun, naţional ţărăniştii nu pot să respecte, fără a corecta şi reface. Suntem atunci în pragul revo­luţiei? Nu, atâta vreme cât liberalii în­ţeleg să se supună legilor şi expe­­rienţii. Dacă partidul liberal se resem­nează să adopte principiile prevă­zute de Constituţie şi legile ţării, respectând sufragiul universal, apropierea de naţional-ţărănişti se realizează, în jurul unor principii de guvernământ identice. Rămân marile probleme econo­mice. Liberalii au dat îndrumările pe care le-au crezut de cuviinţă. O gu­vernare a naţional-ţărăniştilor, care legalmente nu se mai poate înlătu­ra, va da directivele sale. Chiar dacă rupe continuitatea, nu este nici o primejdie Căci dacă au lucrat bine, experienţa şi rezulta­tele ei îi vor consacra. Liberalii vor trebui să tragă consecinţele. Daci vor greşi, aceiaşi experienţă va condamna pe naţional-tătăruşti în ochii ţărei. Liberalii se vor pre­zenta la urne, fără jandarmi. Sau o experienţă trăită va în­văţa ceva şi pe unii şi pe alţii Franţa a ajuns la Poincaré după experienţa blocului naţional şi a Cartelului de stânga. Orice guver­nare înseamnă experimentarea u­­nor soluţii­ De ce ţara să fie sortite d-lui Vinitilă Brătianu, când a pier­dut credinţa în eficacitatea progra­mului său şi cere încercarea altora? Dacă partidul liberal nu primeşte nici judecata sufragiului universal, nici a experienţii şi impune o con­tinuitate de drept divin a operii sale, devenită mumie naţională atunci desigur calea paşnică a nor­malizării, este închisă în România Mai de­vreme sau mai târziu, se va produce ireparabilul unei miş­cari violente, peste voia d-lui Vin­tilă Brătianu, sau a generalului care îşi suferiă mânecile pentru ’n 1901 orăşenesc.­­ Aventură provoic­ală... Hotărât lucru, d. Spiriotis a avut baftă! După ce, ca admini­strator al Băncii comunale din Cetatea Albă, a prejudiciat comis­ia cu patru milioane, urbea etern recunoscătoare i-a închinat o stradă, agățându-i numele, de­ o românească autenticitate, pe zi­durile caselor. Astfel d. Spiliotis s’a înfrăţit cu atâţia oameni glo­rioşi dela Mircea cel Bătrân pârtă la prezidentul Wilson, într’o de­zolantă armonie municipală. In afară de defraudator al ba­nului public şi fericit posesor al unei străzi, d. Spiliotis mai este însă şi preşedinte al organizaţiei liberale din Cetatea Albă, sau, cum spune o corespondenţă, „un grangur liberal“. Unul din acei granguri cari nu sunt trecuţi în nici un tratat de zoologie, pentru că nu au penele împănate cu aur, ci buzunarele — şi nu se hrănesc cu miez de pâine svârlit de copii în nisipul parcurilor , ci cu fon­duri comunale, atunci când nu sunt secrete. Ca probă a apetitului său, măr­turiseşte faimoasa sumă de patru milioane. Notaţi bine: numai pa­tru milioane. Le-a tocat, aşa ca un nimic. Şi-a luat poate un Buick pentru picioarele scleroza­te, şi­ a înzestrat rude, a făcut poate, în desele vizite la Bucu­reşti, pe craiul la şosea, cu dame şi muscal. Ba poate, în urbea lui, în zori de zi, trecând chefliu pe strada de care recunoştinţa celor furaţi i-a legat numele, îi va fi mânjit căldarâmul cu scuipatul dispreţului său genital. Pentru ea aşa este omul la chef, terfeleşte re­cunoştinţa şi căciula. Dar bafta se sparge când­­­e lumea mai dragă. Poate că d. Spi­riotis, şi câteva generaţii cari se vor germina din el, ar fi citit încă numele său pe strada cu pricina, dacă ceilalţi granguri liberali nu ar fi protestat, cuprinşi de subite accese morale. Din gelozie, sau groază de infecţie, au hotărât să-l scoată dela şefie, să’l asvârle ca pe un apendice împuţit dintr’un organism bolnav. Şi pen­truca o lovitură nu vine niciodată singu­ră, consiliul municipal a decis să schimbe şi numele străzii Spilio­tis. Vestea este uimitoare. Desigur că numai gelozia putea să suscite atâta disgraţie. Nu intră în obi­ceiul liberalilor de-a pedepsi pe delapidatorii banului public, nici pe cei cari duc ţara de râpă. Dim­potrivă ştim că îi decorează, ca­­doriseşte, le ridică statui, în mar­mură sau bronz. De aceia cerem centrului liberal să intervină im­e­diat, şi să pună la locul lor pe in­vidioşii ţipi de la Cetatea Albă, cari vor să lipsească pe d. Spolia­­tis de gloria de-aş avea o stradă, pentru că nu a furat decât patru milioane­­­­. ş.

Next