Dreptatea, iunie 1928 (Anul 2, nr. 186-211)
1928-06-11 / nr. 195
Mui/It'NSUlfl* Luni 11 Iunie 1928x wmrzx vmwl ■■■ ocrotitoare pentru toţi fiii țări**, t- Tfl V (Jurământul solemn depus de popor în Adunarea Naţională de la Alba Iula) W -3 LHfl tem ABONAMENTE: ***?&'■ -îl IM, 1 dublu I Un an • • • »190® I**“ I Un an . « . 750 b inni •••••« 59® I ctdainatatf I 0 *Bn* • * • • • 3 Iuni . • . VW 250 1 STRĂINĂTATE | s |Unl ..... 200 jfi REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: 3 u CUREŞTL - Calea Victoriei 43, Eta). TELEFON: No. 38/60 ANUNCIURI COMERCIALE | ■ ’; ‘psfxe*r Se primesc direct la Ad-tia Zînnu'u’, ii la toate agenţiile de publicitate din tarăs mi H~U tneetfnnt hrptr pentru răsturnarea acestui guvern numit printr'un decret stors Mişeleşte regelui "Ferdinand, pe paiulate moarte, amânat de înalta Regentă şi după tunarea lui Ion Brătianu. ’Jurăm, că vom duce lupta iu toate oraşele şi satele noastre fără odihnă şi cu orice jertfă. 'Jurăm că vom deschide bisericele noustragi ne vom ruga lui Dumnezeu in slujbe ca să ne dea pixtere să luptăm împotriva guvernului nelegiuit. ■ Dumnezeu să-i bată pe cei ce strică România. — Magistralii Magistraţii iarăşi sunt la ordinea zilei. Au mai fost în timpulalegerilor, când unii dintr’înşii au falsificat urnele. Nu ştim cu câtă încredere s’au prezentat, şi fee prezintă încă cetăţenii în faţa acelor judecători necorecţi. Oare iei ce le-au furat voturile, le acordă dreptate în conflictul cu tâlharii de rând şi cu calomniatorii ?. Parchetul de Sibiu, cu autorizaţia ministerului de justiţie,— instituţie care a pus la cale furtul urnelor, — s’a mişcat împotriva d-lui Iuliu Maniu. D-sa a fost tras la răspundere. S’a oferit, cu plăcere, să desbată cazul magistraţilor incorecţi. Darinstrucţia s’a mărginit la un interogator. Magistratura din Sibiu, atât de indignată după alegeri, de ce şi-a potolit aşa de repede indignarea ? De ce ? !e De-atunci magistraţi ne-au istorisit cum ministerul de justice a fost transformat în cartier general al furilor de voturi, cum judecători au căpătat concediu din oficiu, cum preşedinţilor de rectfi li s-a retras delegaţia în ultimul moment, cum cuvântul de ordine al stăpânirii era cu orice preţ „liberuşii“... Unii dintre magistraţii vinovaţi şi-au mărturisit păcatul faţăde colegi şi prieteni. Câţiva au avvut crize de conştiinţă şi au izbucnit în plâns în camera de consiliu a tribunalelor, b Ba chiar parlamentarii liberali au mărturisit frauda săvârşită fie de magistraţi, fie cu concursul magistraţilor. Naţional-ţărăniştii îşi au reprezentanţi în Corpurile Legiuitoare datorită unui număr de judecători corecţi, cât şi rezistenţei cetăţeneşti. In localurile de vot,asediate de ţărani, preşedinţii biurourilor electorale n’au îndrăznit să săvârşească fraude. Guvernele liberale şi averescane, pentru a-şi „face‘‘ majorităţi parlamentare, au introdus nu tocmai politica în magistratură cu însăşi frauda... Dar ca să se menţină la putere, aceleaşi guverne au avut nevoe, şi mai au, de sprijinul justiţiei pentru justificarea măsurilor excepţionale. Justiţia nu a rezistat şi nu rezistă. Acum înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost sesizată de un recurs în materie de arestare. Un ziarist, arestat preventiv, a făcut recurs în Casaţie împotriva deţinerii abuzive la Jilava de către autorităţile militare. Iar Casaţia, competentă , abuzurile săvârşite de puterea executivă, judecătorească şi legislativă, s-a declarat incompetentă pentru discutarea unui mandat de arestare, emis de un căpitan de la Consiliul de Războiu. Cu chipul acesta se recunoaşte autorităţilor excepţionale dreptul de instrumentare în orice domeniu — arestările efectuate de ele necăzând în competenţa justiţiei civile... din lipsă de text. Deci în cazul special al ziaristului arestat, nici textul Constituţiei (arestarea preventivă in materie de presă este interzisă), nici textul legii Curţii de Casare (datoare să intervină în orice abuz) nu-i suficiente. Curtea de Casaţie vrea un text precis, care să sune cam aşa : „Este interzisă arestarea ziaristului Ionel Ţâranu şi depunerea lui la Jilava“. In lipsă de acest text, Casaţia nu se poate amesteca în treburile militare. Şi astfel Curtea de Casaţie a ascultat cu plăcere rechizitorul procurorului, care-i cerea să-şi diminueze competenţa , şi apoi a statuat, printr-o decizie în regulă, că ea nu-i competentă să judece actele abuzive ale instituţiilor excepţionale. Cetăţenii rămân deci la discreţia primului venit. Hotărârea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dă patalama la mână arbitrarului guvernamental. Până acum guvernele aveau o oarecare jenă faţă de cuvântul justiţiei. De astăzi înainte, orice jenă este înlăturată. Decizia recentă pare chiar ca un semn de încurajare. Aşa au înţeles lucrurile cercurile guvernamentale şi organele lor arbitrare din subordin. Şi —pentru a nu exista nici o nedumerire — „Universul“, ziarul ministrului de justiţie, scrie următoarele în numărul de eri, relativ la decizia Curţii de Casaţie: „Şi acei cari se vor mai încerca să tulbure liniştea acestui stat cu ştiri fanteziste sau cu comentarii fanteziste, în scopul de a induce opinia publică în eroare, se vor izbi de asprimea legii, CARE DE ACUM VA FI APLICATA CU TOATA SEVERITATEA contra acelora cari, veniți din toate unghiurile pământului, au crezut că găsesc aci un sat fără apărare“. Guvernul, după decizia Curţii de Casaţie, înţelege să nu aibă nici un menajament , ci să „lucreze“ cu toată „asprimea“ şi cu toată „severitatea“. Prin decizia de deunăzi, Curtea de Casaţie se pune în slujba dictaturii, face bloc cu dictatura — ceiace-i un rău nu numai pentru noi... l ■ 5555555------PAX PERPETUA... de SERGIU DAN ( Nu știu dacă a mai aderat vre-o tară la proectul „păcii perpetue“ pentru care ostenește cu atâta ardoare, domnul Kellog. Nu este însă exclus ca în două sau trei săptămâni, continentul să fie în întregime obligat să păstreze pacea până In vecii vecilor, renunţând la sporitul costisitor al răsboaelor. Omenirea, care a vărsat până acum la Banca Neagră a morţii, în frate eşalonate pe decenii şi veacuri, milioane de vieţi proaspăt ivite, se va întreba cu îndreptăţită părere de rău — de ce „pacea aceasta perpetuă” şi-a delegat abia acum îngerul înfăptuitor în persoana domnului Kellog dacă ea atârna numai de atât de puţin : o propungere, câteva răspunsuri amabile şi câteva angajamente reciproce... Este într’adevăr un motiv de grave remuşcări pentru omenirea veacului nostru, ajunsă în pragul alb al păcii, aflând că toate măcelurile ar fi fost atât de lesne înlăturate, printr’un schimb de scrisori între cetăţile lumii. Şi cu toate acestea ,- Kellog nu este întâiu trimis al providenţei pentru a ne mântui de ororile răsboaelor. încercările de pace, chiar eternă, s’au mai repetat de numeroase ori, de la Isus Christos până la secretarul de stat american, iar Alexandru cel Mare, Iuliu Cezar şi Napoleon Bonaparte cei trei şefi mari de răsboae, au manifestat călduros pentru o pace netulburată, dirijând frumoasa bătălii. Nu poate fi uitat dintre pacifiştii contemporani Wilhelm al II-lea, fermierul harnic de la Doom, animat de cele mai bune gânduri de pace şi animatorul celui mai sângeros răsboiu de până astăzi. Nu ne-a spus d. Stresseman (sehr ernst) că principele Bismark era un pacifist important şi cele trei răsboaie pe care le-a dus şi le-a plâns apoi la bătrîneţe, numai pentru pace au fost ?.. Printre cei ce nu se arată deloc entuziaşti înaintea proectului american, este şi Leon Daudet, neîndoios una din cele câteva foarte înalte inteligenţe ale Franţei de astăzi-Cu rigurozitatea ştiinţifică a fostului medic de spital, Daudet supune incercăriie de „pace eternă“ unei severe judecăţi sceptice sub unghiul de rece lumină al istoriei şi se declară surprins că unele personalităţi cu răspunderi şi cu aparentă destul de serioasa, pot pierde vremea stilizând protocolar adesiuni la proectul dlui Kellog. Daudet înseamnă aceste observaţii pe marginea unui discurs rostit de primul ministru al Angliei la Webbeck-Abbey, sfârşit cu aceste cuvinte: „Noi vreme ca pacea în interior, ca şi în exterior să ajungă stare normală. Mâine plec în Franţa şi Belgia pentru a vedea morientele compatrioţilor noştrii, şi pentru a-mi pune acolo întrebarea: sunt ei morţi în zadar ?“ Lirismul acesta duios apare foarte surprinzător la un prim-ministru şi încă englez, chiar atunci când pleacă să salute mormintele multe ale răsboiului... De aceea Daudet se păstrează calm şi observaţiile sale sunt destinate să tempereze spiritele falsificate de hrana ieftină a broşurilor pacifiste, acele care au pregătit atmosfera uşoară a proectului Keller şi sursa campaniilor naive neutru o neîntârziată dezarmare : „Natura întreagă este o luptă, sau mai clar, lupta este un elementar universal şi organic. Fecundiţia este un atac. Fiecare din celulele noastre este un cîmp de luptă la care se bat puterile electrice, cronice, magnetice, chimice, de sens potrivnic, puteri ce se acordă durabil numai în moarte... Unele răsboaie pot fi evitate, mărginite, atenuate Toate răsboaele sunt deplorabile, ca isvoare de nefericiri nesfârşite pentru umanitate. Este însă tot atât de zadarnic şi ridicul de-a spune că vom pune răsboiul „în afară de lege”, cum dacă am spune că tuberculoza sau cancerul ar putea fi suprimate prin implorare, admonestare, ameninţare sau altă formulă imprimată... Ce-ar gândi d. Baldwin, despre cineva care ar pretinde să comande elementelor şi să stingă o furtună cu un discurs, sau punând furtuna „ în afară de meteorologie“ ? Daudet ne serveşte astfel o aspră, dar luminoasă confruntare cu realităţile eterne esenţial potrivnice visatei „pax perpetua“, şi din această confruntare aparent dezolantă, naţiunile pot trage învăţămintele ce se impun : o prelungire a stării de pace atât cât forţele slabe ale umanităţii pot s’o facă Mai mult, e reverie. Primejdioasă uneori, pentru că romanţa pacifistă paralizează fatal puterile de apărare ale neamurilor. D. Kellog rămâne un kantian fără metodă, un bagatelizator politic al unei ideologii un adânc desacord cu necesităţile istorice ale naţiunilor supuse destinului lor de sbucium, adică de viaţă, destin ce încadrează în legile lui răsboiul, ca manifestare aproape prevăzută, în desfăşurare. Este cu deosebire semnificativ, ca proas, un senior de nobleţe industrială al acelei Americi, ce nu va întârzia să declare în stare de faliment bătrâna Europă în neputinţă de-a plăti obligaţiile de răsboiu.. America proaspăt ridicată, este in acelaş timp Banca neîngăduitoare cu datornicii sleiţi de măcel şi catedrala de unde d. Kellog predică pacea eternă şi desleagă porumbeii mesageri ai păcii pentru Europa netrebnică cu isvoare di cultură nesfârşite şi cu sânge educat pentru sacrificii, înainte de a fi realizat răsboiu „în afară de lege“, America protestantă păstrează câteva milioane de făpturi, marfă ieftină de închiriat pentru pampasuri şi uzine, negru „în afară de lege“ suprimaţi lent în răsboiul aspru de exterminări dus sub flamurile asociaţiilor secrete : ^Pai' Perne...... O pagină de istorie va fi evocată azi un lung cortegiu, mulţimea, doritoare de pildele eroice şi măreţe pe cari istoria popoarelor le înregistrează din timp în timp, va şerpui prin locuri pe unde, fiecare metru de pământ, închide o viaţă sacrificată. Mărăştii vor prinde suflu pentru o zi. Se va spune mulţimii cernită încă în inimă, că in deşertul imens al dezolării, mizerieie şi înfrângerii, Mărăştii au fost oaza verde a speranţei, lucirea colorată a unui viitor mai bun şi liber. Că a fost descătuşarea pe care românimea lărmurită in Moldova, o cerea dela soldaţii ei nearmaşi, desculţi, slăbiţi de tifos şi foame. Că a fost răspunsul pe care aceştia l-au dat — răspuns de soldat, de victimă, de hov L'au sunat cu înfocare, cu desnădejde, clocotind văi, înroşind pământ, aprinzdnd ceru Ei sau prăbuşit liberând, dar tngropdndu-se pe ei. Azi, tntr'un mauzoleu de piatră, resturile celor cari au luptat goi şi înfometaţi, vor găsi un somn adăpostit şi demn. Trebuia să se împlinească, cu atât mai grabnic, cu cât timpul şterge urme din pământ şi suflete. Peste o sută de ani, când şanţurile tranşeelor nu vor mai lăsa nici dâră, când din gropile împlinite în cari altă dată s'au împlântat obuze, vor ţâşni macii şi roadele aurii ale pământului, un cercetător asemeni un erou de roman, va cerşi zadarnic o indicaţie, o lucire de amintire in tichii plugarilor setoşi de viaţă. Mărăştii va însemna un nume numai pe-o filă de cronică. Va rămâne pururi mauzoleul... CULISELE ÎMPRUMUTULUI Intre Bucureşti şi Berlin Motto: „Cu cât vom Întârzia, cu atât dificultăţile vor fi mai mari“. Vintilă Brătianu (Acte şi Documente chestia reparaţiilor pag. 315), încheiam articolul nostru precedent, în care am examinat esenţa conflictului cu Cassa Schroeder şi cu Bursa din Londra, exprimândune temerea, ca nu cumva, in locul unei tranzacţii, să se recunoască legitimitatea cererilor lui Schroeder şi să se creieze astfel un argument juridic pentru pretenţiile deţinătorilor germani de rentă românească anulată potrivit cu dispoziţiile tratatului de la Versailles. Valoarea rentelor româneşti, deţinute de germani, se ridică la 600 milioane lei aur. Dacă am ajunge să li plătim, atunci România, care a doua zi după pacea generală, era creditoarea Germaniei se va transforma în debitoarea acesteia . întrebarea este cum am ajuns aci şi din vina cui ? Fată de Germania, România are două creiane speciale: Emisiunea biletelor Băncii Generale Române 2 miliarde 173 milioane lei aur-Executarea anticipată a tratatului de la Bucureşti, circa 1 miliard lei aur. In total deci România avea să ia dela Germania peste trei miliarde lei aur. Nu-i expunere la buget dela 1920 până acum, in care miniştrii de finanţe, să nu fi aruncat acest praf de aur in ochii opiniei publice. N’a fost conferinţă internaţională pentru care d. Vintilă Brătianu, să nu fi pregătit un raport, un memoriu, sau un memoriu ajutător, relevând argumentele juridice, ce sprijinesc pretenţiile României faţă de Germania ! Şi noi ara rămas tot la praful de aur aruncat în ochii noştri şi astăzi ne vedem ameninţaţi să devenim debitorii Germaniei ! Este oare posibil ? Dintru început creanţele noastre faţă de Germania, au fost înscrise în tratatul de pace subt un titlu special, deosebit de capitolul reparaţiilor. Aceasta indica calea înţelegerii directe cu Germania. Trebuia deci să se urmărească, imediat după pace, să se ajungă la o înţelegere cu Germania. Aceasta era datoria oricărui guvern român. Aveam aci un gaj — averile supușilor germani- Ele se ridicau la minimum 400 milioane Iei aur. Aveam dreptul să le lichidăm, ca să ne despăgubim. Băncile d-lui Vintilă Brătianu au preferit să colaboreze la camuflarea acestor averi germane, la sustragerea lor dela lichidarea in folosul statului român. Am pierdut deci gajul. Ne rămânea totuş înţelegerea directă cu Germania. N’am făcut-o, deşi am avut atâtea prilejuri. In 1921, subt guvernul Averescu, Germania ni-a făcut trei propuneri. Prin ministrul Germaniei la Bucureşti, d Gustav Freitag la 9 Februarie, prin Aide memoire-ul delegatului german, d. Koebner în Martie şi prin nota verbală din 11 Iulie acelaş an a d-lui Gustav Freitag ni s’a propus să acceptăm subt titlul de acompt asupra depozitului constituit la Reichsbank, pentru acoperirea biletelor B.G.R. 450 milioane mărci, adică 40 MILIOANE LEI AUR, in forma de locomotive pentru C.FR. Se preciza că „această plată nu implică nici o prejudecare asupra regulării definitive a chestiunii, rezervată unui acord ulterior, nici vreo renunţare de orice fel la punctul de vedere exprimat de guvernul român”. Ei bine, deşi această ofertă, care putea fi discutată şi augumentată, constituia un început de execuţie din partea Germaniei, a fost respinsă, Banca Naţională cerând aur şi guvernul declarându se mulţumit cu o nouă notă de,, protest, un fel de petiție de principii, adresată guvernului german. Urmează apoi o nouă propunere a Germaniei în Decembrie 1922. Era ministru de finanțe, Vintilă Brătianu. La 5 Decembrie se adună o comisiune germană-română, ca să discute litigiile financiare. Din partea Germaniei era Dernburg, fost ministru. Acesta oferă „o desdăunare fie în bani, fie în mărfuri“. D. Vintilă Brătianu nu admite decât în bani, iar la propunerea d-lui Dernburg, ca plata să fie în orice caz eșalonată, răspunde textual: „Aceasta ar amâna consolidarea financiară a României cu 4 ani, — ceea ce este inadmisibil“. Notaţi bine, în 1922, Vintilă Brătianu găsia inadmisibil să se amâne cu 4 ani, consolidarea financiară a României şi de atunci au trecut 6 ani!.. In sfârşit, d. Dernburg admite a se plăti imediat un acompt, asupra sumei globale, ce s’ar stabili. La 9 Decembrie, d Dernburg, cere amânarea lucrărilor comisiunii pe timp de o lună. Se fixează data de 15 Ianuarie 1923 pentru reluarea lucrărilor. In procesul-verbal al acelei şedinţe se precizează că d. Dernburg în numele delegaţiei germane, a declarat textual: „Vom aştepta o comunicare din partea guvernului român, făcută cu cel puţin 8 zile înainte". Această comunicare nu s’a mai făcut intre timp d. Dernburg oferise o despăgubire globală de 200 milioane mărci aur. Toţi cunoscătorii ştiu că s’ar fi putut obţine atunci 300 milioane mărci aur! D. Vintilă Brătianu n’a vrut s’o ia în considerare. Ca in totdeauna deviza sa a fost tot sau nimici In schimb doi ani dela 1922—1924 n’a făcut nici o acţiune, ca să obţină satisfacţie din partea Germaniei. In 1924, s’a întocmit planul Dawes, care regulează modul de plată a reparaţiilor, datorite de Germania. De atunci Germania, pretextând că planul Dawes cuprinde toate obligaţile ei, nu vrea să mai recunoască creanţele noastre speciale. Brătianu s’a mulţumit să facă rezerve la conferinţa din Londra dela 1924 şi să protocoleze dreptul României la conferinţa miniştrilor de finanţe de la Paris în ianuarie 1925! România s'a ales însă cu mâinile goale. Dar chiar după aceea, guvernul german inspirat de cercurile finanţate şi industriale doritoare să reiere relaţiile economice cu România, a oferit oarecari compensaţia lui fireşte cu totul reduse (maximum 50 milioane mărci auro) şi cuprinse în anume operaţii de înprumut şi furnizări de mărfuri pentru stat (C. F. R.) A fost chiar un moment favorabil. Numărul şomerilor devenea ameninţător- Industria germană n’avea de lucru. In schimb plata financiară germană avea bani de prisos. Am pierdut şi acest moment din 1927. Acum, d. Brătianu in goana după împrumut, a făcut greşeli după greşeli şi de unde până acum Berlinul bătea la porţile noastre, am ajuns să batem noi la porţile Berlinului. Şi după întrevederea Stresemann- Titulescu de pe Riviera, am trimis la Berlin pe.. d. Moreau, guvernatorul Băncii Franţei, ca să-i solicite să dea concurs la stabilizarea românească. Nici această abdicare n’a fost de ajuns. N’am obţinut nimic. Revalorizarea rentelor noastre, deţinute de aliaţi şi neutri a deschis pofte şi la Berlin. Renta noastră cotează acolo mai mult ca la Bucureşti. Este o anticipare dar şi un avertisment, ameninţător pentru noi Nu mai era nevoie decât de creierea precedentului Schröder ca să asigurăm succesul Berlinului. Nu m-am mira dacă până la ora aceasta se va fi săvârşit şi această greşală fatală. Până la urmă, d. Vintilă Brătianu va ieşi victorios, va transforma România în datornică a Germaniei. Să nu-l trăiască Dumnezeu pe d. Vintilă Brătianu, geniul nostru financiar de totdeauna. ♦4- CONTINUITATE Suferim din cauza nenumăratelor greutăţi lăsate de răsboiu. Desigur. Dar aceasta ar însemna puţin Aceiaşi moştenire apasă asupra tuturor statelor europene, mici şi mari. Niciodată nu a existat o mai strânsă solidaritate a statelor puse în faţa aceloraşi greutăţi şi dorinţa unei reacţiuni comune, pentru a lichida un trecut nefast De aceia problemele naţionale au luat, prin conlucrarea tuturor, un aspect internaţional. Refacerea Austriei a fost o chestiune de cooperare europeană. Stabilizarea monetară interesează pieţele străine în aceiaşi măsură ca naţiunea, care vrea s’o adopte. Normalizarea economică se discută în conferinţe internaţionale, unde obiectivitatea ştiinţifică a încetat de a fi cu orice preţ instrumentul de expansiune imperialistă a statelor mari. Consolidarea frontierelor şi a regimului pacific reclamă solidaritatea şi bunăvoinţa tuturor Nici chiar puterea necontestată a Statelor Unite, singura beneficiară a răsboiului şi a unui aflux de numerar nemaipomenit, nu se mai poate menţine în afara solidarităţii mondiale , la care se alătură astăzi, după o lungă izolare, prin propuneri ce onorează lumea nouă. Este un singur domeniu în care influenţa cooperării internaţionale se resimte cu greu : politica internă a partidelor. Aci se păstrează obiceiurile de acasă, se sbat vechiile pasiuni şi moştenirile încărcate de păcate, se lichidează cu greu. Suveranitatea naţională de stat dă drept balcanicului, să lucreze după vechile obiceiuri ale unei tradiţii de obscurantism politic, chiar atunci când ruşinându-se de el, îşi potriveşte peste graniţe o înfăţişare modernă. In mijlocul îndrumărilor generale şi a cooperării europene, România s-ar fi putut ridica repede, cu forţele de care dispune, dacă în zece ani dela încheerea păcei, greutătile lăsate de răsboiu nu ar fi fost însutite de politicianismul naţionalliberal. Acest politicianism, care duce la dictatura de partid, se cheamă astăzi continuitate pe orice căi şi cu orice preţ a operii de guvernământ liberale. Continuitatea a devenit o dogmă. Este partid de guvernământ cine o respectă , este om de stat cine o susţine. Restul, grupări efemere şi agitatori mediocri. Liberalii vor să impună moştenirea lor tuturor celorlalte partide , iar în ce ne priveşte, noi nu o primim decât sub beneficiu de inventar. Fiindcă nu aşteptăm recunoaşterea noastră ca partid, dela liberali, ci dela ţară.Când liberalii sdruncină o ţară întreagă prin tirania continuităţii, uită câteva învăţăminte elementare. Continuitatea de guvernământ este un principiu salutar. Dar numai atunci când rezultă în mod firesc din aproprierea concepţiilor de guvernământ între partide , când această apropiere se întinde mai departe şi asupra marilor probleme care interesează viaţa naţională, diferind numai în privinţa mijloacelor mai nemerite de realizare.Schimbarea guvernelor înseamnă atunci numai încercarea altor mijloace, sau experimentarea altor metode, pentru înfăptuirea aceloraşi principii. România nu are astăzi această situaţie. Intre partidul liberal şi naţionalţărănesc nu există o apropiere, nici pe principiile de guvernământ, nici în marile probleme ale refacerii noastre economice şi morale. Acest fapt rupe continuitatea Aceia ce liberalii impun, naţional ţărăniştii nu pot să respecte, fără a corecta şi reface. Suntem atunci în pragul revoluţiei? Nu, atâta vreme cât liberalii înţeleg să se supună legilor şi experienţii. Dacă partidul liberal se resemnează să adopte principiile prevăzute de Constituţie şi legile ţării, respectând sufragiul universal, apropierea de naţional-ţărănişti se realizează, în jurul unor principii de guvernământ identice. Rămân marile probleme economice. Liberalii au dat îndrumările pe care le-au crezut de cuviinţă. O guvernare a naţional-ţărăniştilor, care legalmente nu se mai poate înlătura, va da directivele sale. Chiar dacă rupe continuitatea, nu este nici o primejdie Căci dacă au lucrat bine, experienţa şi rezultatele ei îi vor consacra. Liberalii vor trebui să tragă consecinţele. Daci vor greşi, aceiaşi experienţă va condamna pe naţional-tătăruşti în ochii ţărei. Liberalii se vor prezenta la urne, fără jandarmi. Sau o experienţă trăită va învăţa ceva şi pe unii şi pe alţii Franţa a ajuns la Poincaré după experienţa blocului naţional şi a Cartelului de stânga. Orice guvernare înseamnă experimentarea unor soluţii De ce ţara să fie sortite d-lui Vinitilă Brătianu, când a pierdut credinţa în eficacitatea programului său şi cere încercarea altora? Dacă partidul liberal nu primeşte nici judecata sufragiului universal, nici a experienţii şi impune o continuitate de drept divin a operii sale, devenită mumie naţională atunci desigur calea paşnică a normalizării, este închisă în România Mai devreme sau mai târziu, se va produce ireparabilul unei mişcari violente, peste voia d-lui Vintilă Brătianu, sau a generalului care îşi suferiă mânecile pentru ’n 1901 orăşenesc. Aventură provoicală... Hotărât lucru, d. Spiriotis a avut baftă! După ce, ca administrator al Băncii comunale din Cetatea Albă, a prejudiciat comisia cu patru milioane, urbea etern recunoscătoare i-a închinat o stradă, agățându-i numele, de o românească autenticitate, pe zidurile caselor. Astfel d. Spiliotis s’a înfrăţit cu atâţia oameni glorioşi dela Mircea cel Bătrân pârtă la prezidentul Wilson, într’o dezolantă armonie municipală. In afară de defraudator al banului public şi fericit posesor al unei străzi, d. Spiliotis mai este însă şi preşedinte al organizaţiei liberale din Cetatea Albă, sau, cum spune o corespondenţă, „un grangur liberal“. Unul din acei granguri cari nu sunt trecuţi în nici un tratat de zoologie, pentru că nu au penele împănate cu aur, ci buzunarele — şi nu se hrănesc cu miez de pâine svârlit de copii în nisipul parcurilor , ci cu fonduri comunale, atunci când nu sunt secrete. Ca probă a apetitului său, mărturiseşte faimoasa sumă de patru milioane. Notaţi bine: numai patru milioane. Le-a tocat, aşa ca un nimic. Şi-a luat poate un Buick pentru picioarele sclerozate, şi a înzestrat rude, a făcut poate, în desele vizite la Bucureşti, pe craiul la şosea, cu dame şi muscal. Ba poate, în urbea lui, în zori de zi, trecând chefliu pe strada de care recunoştinţa celor furaţi i-a legat numele, îi va fi mânjit căldarâmul cu scuipatul dispreţului său genital. Pentru ea aşa este omul la chef, terfeleşte recunoştinţa şi căciula. Dar bafta se sparge cânde lumea mai dragă. Poate că d. Spiriotis, şi câteva generaţii cari se vor germina din el, ar fi citit încă numele său pe strada cu pricina, dacă ceilalţi granguri liberali nu ar fi protestat, cuprinşi de subite accese morale. Din gelozie, sau groază de infecţie, au hotărât să-l scoată dela şefie, să’l asvârle ca pe un apendice împuţit dintr’un organism bolnav. Şi pentruca o lovitură nu vine niciodată singură, consiliul municipal a decis să schimbe şi numele străzii Spiliotis. Vestea este uimitoare. Desigur că numai gelozia putea să suscite atâta disgraţie. Nu intră în obiceiul liberalilor de-a pedepsi pe delapidatorii banului public, nici pe cei cari duc ţara de râpă. Dimpotrivă ştim că îi decorează, cadoriseşte, le ridică statui, în marmură sau bronz. De aceia cerem centrului liberal să intervină imediat, şi să pună la locul lor pe invidioşii ţipi de la Cetatea Albă, cari vor să lipsească pe d. Spoliatis de gloria de-aş avea o stradă, pentru că nu a furat decât patru milioane. ş.