Dreptatea, decembrie 1929 (Anul 3, nr. 646-668)

1929-12-08 / nr. 652

MOI HI NO. 6324PAGINI * Duminică 8 Decembrie 1929 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTL-Calea Victoriei 40. Eta) STRAINATATE 3 Lei TELEFONI Direcţia 879/41 Redact. 818/64 ANUNŢURI COMERCIALE Sa primase directia Adils darului, §1 la toate agenţiile de publicitate din tarit Ji. lan cred Constantinescu - at ium - este un adversar al lui Dante. Cauza 1 Dante și-a rîs de: „la gCKlfC YOWC& I SHUSH guadagili“ (generația cea noua și câștigurile fără de veste)... Aluzia aceasta a displăcut lui Tancredo* PrOICCţIA MUNCI INDIOCNC In curând vaveni în desbaterile parlamentului un proect de lege pentru protecţia muncii indigene. In expunerea de motive a legii se justifică astfel rostul măsurilor preconizate: , «Când ţările din jurul nostru sunt în plină criză de şomaj, când prin întregirea neamului construcţia demografică a căpătat alt aspect, când greutăţile economico-financiare impun Statului o mai mare atenţie pentru ocrotirea supuşilor săi, se înţelege de la sine că şi România este obligată a se gândi mai de aproape la anumite măsuri dictate de interesele sale şi ale supuşilor săi». Pe aceste temeiuri, proectul de lege elaborat de ministerul muncii preconizează norme precise şi foarte nimerite condiţiunilor ţării noastre pentru a împiedeca concurenţa braţelor de muncă străine sau dezavantajarea muncitorilor indigeni. Sub imperiul nouii legi nici un supus străin nu va putea exercita în ţară o profesiune oarecare decât dacă situaţia acelei ramuri de activitate unde supusul străin vrea să activeze are neapărată nevoe de concursul său. Anunţarea apropiatei legiferări a măsurilor pentru proteguirea muncii indigene n’a fost înregistrată de presa opoziţiei, pentru bunul cuvânt că ea este ocupată să denunţe opiniei publice, prigonirea elementului naţional de către guvernul actual. Avem astfel campania pe chestiunea aşa numtuilui «export de braţe româneşti» precum şi o campanie deopotrivă de îndârjită pe chestiunea şomajului. Presa opoziţionistă crede că poate acuza guvernul că industria română nu găseşte acum destule debuşeuri pentru producţia sa însă nu-şi dă osteneala să arate ce-ar putea face guvernul în această direcţie In primul rând, guvernul naţional-ţărănesc, consecvent programului său economic, se crede obligat să curme practicele abuzive din trecut, în ce priveşte comenzile Statului şi ale serviciilor publice către industria din ţară, încurajarea acestei industrii, a dovedit că o aprobă şi că o practică, atât prin felul în care a fost întocmit noul tarif vamal cât şi prin sforţările mari pe care le-a făcut pentru a plăti industriilor, datoriile de miliarde ale Statului, aglomerate sub guvernările liberale. Aceeaş grijă a fost dovedită şi în acordarea nouilor comenzi ale Statului însă, bineînţeles ţinând seamă şi de obligaţia pe care o are orice guvern de a administra cât mai bine banul public şi de a stabili un just echilibru între toate interesele în joc. Când pentru asanarea finanţelor publice sau impus naţiunii atâtea sacrificii e evident că guvernul n’ar putea comite greșala de neertat de a continua sistemul liberal al comenzilor fără acoperire bugetară, care este una din principalele cauze ale desorganizării bugetului. Deasemenea, el n’ar putea să continue practica comenzilor pe prețuri de adevărată jefuire a Statului căci îndatoririle sale morale şi prescripţiunile legii contabilităţii publice îl opresc dela aceasta. Industriaşii din ţară, având îndatoriri cel puţin egale celorlalte categorii de cetăţeni ai ţării trebue să înţeleagă că în faţa greutăţilor generale, li se impune să renunţe de a-şi mai îndrepta toate speranţele numai către bugetul public. Având mai multă consideraţie şi înţelegere pentru nevoile consumatorului din ţară, industria română, poate găsi, în regimul care i s-a creat, destule resurse pentru a-şi lărgi debuşeul intern satisfăcând cerinţele clientelei particulare atât în ce priveşte calitatea cât şi în ce priveşte puterea sa de plată. In felul acesta, industria îşi va găsi adevăratele condiţiuni de progres şi propăşire continuă. Iar cât priveşte şomajul, guvernul îl combate prin toate mijloacele de cari poate dispune: însemnatele lucrări publice, pornite în cursul acestui an şi cari vor fi lărgite în anul viitor; posibilităţile de desvoltare deschise iniţiativei particulare prin noul regim economic şi în sfârşit înlesnirile făcute acelora cari ar dori să lucreze vremelnic în ţări ca Franţa — unde li se asigură condiţiuni morale şi materiale, cel puţin egale celor de la noi — sunt toate de natură să remedieze consecinţele grele ale crizei economice pe care guvernarea liberalo-averescană a abătut-o asupra ţării. D. Argetoianu a fost ier TW tat de d. V. Brătianu. 1/» Drept dovadă a înaltei binevoinţi arătate fiului rătăcit, partidul a hărăzit acestuia prezidenţia de onoare a organizaţiunei liberale din judeţul Caraş , unde până acum acelaş fusese prezident efectiv. Iar în coloanele Viitorului a apărut, triumfătoare şi zânbind maliţios, poza d-lui C. Argetoianu. Ca schimb de bune procedeuri, d. C. Argetoianu s’a grăbit să primească vice-prezidenţia în consiliul de administraţie al Băncei Blank. Ca să facă, bineînţeles, plăcere d-lui V. Brătianu. D. C. Argetoianu este incorigibil, româneşte se scrie foarte prost în presă, se scrie prost şi în literatură. Astfel un poet scrie în ultimul număr al unei reviste săptămânale: «Bar va pieri şi aceasta pe curînd».~ sau: «Vădan de arip»... Iar cînd aceste monstruozităţi de limbă toarnă şi enormităţi de fond — exasperarea cititorului ajunge limita. Dacă aceste ornamente de limbă ajută la compararea toamnei cu o «sîngerare de lăuză» — atunci exasperarea se transformă în scîrbă, ca î n cazul de faţă. CÂRTI — FAPTE — OAMENI In editura «Cărţii Româneşti» a apărut romanul părintelui Damian Stănoiu, intitulat: «Duhovnicul Maicilor». Este vorba de un preot dela Sfîntul Munte trimis ca duhovnic într’o mînăstire de maici. Dela severele norme de viaţă ale Atosului, călugărul trece la pat cu sirmă şi la saltea, şi-i dator să conducă sufletele maicilor — pe care el le afuriseşte pentru toate nimicurile, fiindcă au vîndut lucru de mină ori s’au scăldat In iaz. Maicile îi fac fel-de-fel de pozne. Una îi lasă la uşă «un obiect de pînză liliachie». Părintele ia cîrpa în mînă Şi o întinde cu amîndouă mînile. Era un lucru din îmbrăcămintea femeiască, dar Sfinţia Sa, om trăit departe de lume şi de cele lumeşti, n’avea de unde să ştie». Duhovnicul trece din maică în maică şi întinzînd şnurul de cauciuc, caută — în veselia întregii mînăstiri — pe proprietara lengeriei. Dar maicile n’au făcut duhovnicului numai această poznă. L-au exasperat cu felurite năzdrăvănii, pînă cînd el — după o arătare în vis — a chemat maicile în biserică şi le-a vorbit cu asprime. Le-a trecut pe dinainte toate ticăloşiile săvîrşite pe lume de femei. «Toate necazurile, — a spus duhovnicul, — se trag dela diavolul şi dela muere. Muerea a înşelat pe Adam şi l-a scos din rai; muerea a vîndut pe Samson, cel ce sporise în putere mai mult decît toţi; muerea a făcut pe Irod să tae capul Botezătorului; din pricina umerii şi-a pierdut împăratul şi proorocul David trecerea la Dumnezeu, iar Solomon ajunsese să se închine idolilor; muerea a surghiunit pe Gură-de-aur; din pricina ei şi-a tăiat mădularile ucenicul Sf. Sava, şi tot o muere a poruncit să fie muncit şi ucis sfîntul mucenic Panon, fiindcă n’a voit să se supună spurcatelor ei pofte». Cu un umor de bună calitate, părintele Damian Stănoiu udă minunatele întîmplări din mînăstire , pînă cînd duhovnicul este silit să ia din nou calea muntelui. «Duhovnicul Maicilor» e o carte care distrează şi incintă. PROTECTOARE este titlulunei foarte sugestive schiţe din «Universul Literar». «Coana Joiţica» tocmea băeţi de 10—11 ani pe care-i creştea pînă la 16, — cînd serviciile ucenicilor se amplificau. Stăpîia îi ţinea, pînă îi prindea cu furtul. Atunci — cu toată dragostea — îi congediu şi lua altul în loc. Autorul ne dă momentul emoţionant cînd Coana Joiţica examinează pe noul candidat ...numai de 11 ani, şi exclamă cu durere: «Cînd am să-l mai fac şi p'ăsta mare». Tragedia «protectoarea» publicată în foaia literară a «Universului» ne-a emoţionat profund. CIRCULAŢIA pe străzile din centrul Berlinului, în aşa numitul cartier al presei, a fost într'una din zilele trecute pe neaşteptate oprită. Oprirea circulaţiei la Berlin este într’adevăr ceva neobişnuit. Toate privirile se îndreptau curioase spre un punct fix, de unde sute de gură cască aşteptau — aşa li se spusese — să se producă o nouă şi miraculoasă Ascensiune. Deodată, o doamnă elegantă, care ţinea în mână o sută de baloane, s'a desprins dela pământ, înălţânduse spre cer. Un tânăr se caţără pe burlanele unei clădiri înalte, se fixează pe acoperiş, şi prinde în braţe pe doamna care lasă să-i scape în jos un teanc de afişe... reclama unei perechi de acrobaţi ce jucau în fiecare seară într’un circ cu săli goale. Leacul a fost miraculos. La Circul Central se joacă de-atunci cu cassa închisă, aşa că trupa nu se va mai deplasa în America. «PASAREA ALBASTRA», care a făcut deliciile parizienilor, acum câţiva ani când Daghilev, aduse, gonită, din Petersburg, pe malurile Senei, care şi-a dus sborul şăgalnic pe la Berlin, ne vine astăzi, adusă de d. Joshny în colivia-i poleită. Un teatru de delături, una, din originalele creaţiuni ale geniului teatral rus, un amestec dozat de umor, fantezie şi sentimentalitate, de artă lirică şi dramatică stilizată, — cam în felul arborilor seculari de proporţii minuscule pe cari îi crează meşteşugită artă horticolă japonează,—surâs uşor, lacrimă furtivă, hohot de râs stăpânit, sau suspin d’abia auzit, iată cam ceea ce este «Pasărea Albastră». U " • Hippo Artă, — minoră, dacă vreţi — dar artă cinstită, cu credinţă slujită, şi mai ales lipsită de vulgarul obişnuitelor spectacole artistice lăturalnice. myWUJU J&ML Guvernul şi I. A. ffi. «Viitorul» se ocupă, sub semnătura d-lui Tancred Constantinescu — fireşte — de «Apărarea Naţională» şi în special de aviaţie. D. Tancred Constantinescu pretinde că guvernul actual nu ar fi dat Industriei aeronautice Române (I. A. R.), în 1929, nici una din comenzile ce se cuveneau acestei industrii. Afirmaţiunea este falsă. In anul 1929 s’au dat Societăţei I. A. R. comenzi în valoare totală de circa 100.000.000 lei, adică tot atât cât prevăzuse guvernul liberal. Mai mult, pentru ca Societatea I. A. R. să nu sufere de situaţia creiată prin angajamentele guvernelor trecute, — care au deschis credita fără acoperire şi au dat comenzi pe baza acestor credite — guvernul Maniu a făcut mai mult, a asigurat creditele necesare plăţilor pentru livrările efectuate de I. A. R. în 1929, ba i-a mai şi acordat aconturi în afară chiar de obligaţiunile contractuale. Dacă Societatea I. A. R. s’a găsit şi se găseşte într’o jenă financiară aproape continuă dela constituirea sa şi până astăzi aceasta dovedeşte numai şubrezenia condiţiunilor în cari d. Constantinescu a constituit societatea. Nu este de mirare ca Societatea să aibă dificultăţi din lipsa de capital de rulment, când întregul său capital de 120 milioane a fost caminvestit încă din primul an, iar azi, în al 3-lea an, investiţiunile au întrecut cu 50 la sută capitalul iniţial. Şi aceasta când comenzile ce s’au făcut I. A. R.-ului, ating circa 820 milioane. D. T. Constantinescu mai afirmă că statul datorește lui LA.R. Uită să spună că I. A. R., încă din 1928, a contractat împrumuturi, cezionând spre garantare sumele pe cari le avea de primit de la Stat în contul comenzilor făcute de guvernul precedent In preajma tratativelor pentru sporirea capitalului acestei societăţi, care altfel nu mai putea trăi, d. T. Constantinescu însă avea nevoe să facă atmosferă. Insă, d-sa mai avea datoria să expună marelui public condiţiunile în care societatea I. A. R. înţelegea să pună ordine în trezoreria sa, care până acum n’a trăit decât pe spinarea statului suntMNM Am vorbit în numărul de eri, despre «punerea la punct» a programului liberal, anunţată deunăzi de d. Vintiă Brătianu — la adunarea comitetului executiv. Un ziar însă aduce precizări în privinţa acestui program. Cum chestiunea este extrem de importantă, — suntem nevoiţi a reveni. Astfel se spune că programul liberal nu va fi supus numai unei complectări, ci unei radicale transformări. Noul program ar fi o adevărată surpriză. In materie administrativă şi electorală, programul ar reflecta o altă concepţie, de asemeni şi în domeniul economic şi social. Se spune că comisiunea care alcătueşte proectul de program, a cercetat programele partidelor socialiste din Anglia, Franţa şi Belgia — intenţionînd să adopte unele principii de stînga. Se vorbeşte de crearea unui partid industrial, cu «o doctrină care să poată fi opusă celei naţionalţărăniste». D. Vintilă Brătianu ar fi fost determinat la modificarea programului de tinerii liberali care privesc metamorfoza şefului ...unii cu entuziasm, alţii foarte sceptic. Nu ştim în ce constă cutia de surprize liberale. Deşi tinerii liberali o vor deschide, nimeni nu poate afirma cu certitudine — dacă d. Tancred Constantinescu n’a făcut o cutie cu fund dublu şi dacă d-sa a’a înlocuit păpuşa pe resorturi.. Oricum, simplul fapt că d- Vintilă Brătianu, — partizanul pînă acum al intangibilităţii programului, program găsit bun la cutare şi la cutare dată istorică, — s’a hotărît să «complecteze» şi «să pună la punct»... înseamnă că o revoluţie s’a produs în partidul liberal. Tinerii liberali spun că ei sunt autorii revoluţiei. Acest lucru îl susţin şi unele ziare. De fapîT inait, lit.i.-'.r.,. .„inf., programului liberalilor ca şi schimbarea tacticilor de luptă se datoresc acţiunii partidului naţional-ţărănesc, care s’a scoborît în popor cu un program, cu o doctrină şi cu o ideologie în concordanţă cu revendicările şi cu aspiraţiile populare. Partidul naţîonal-ţărănesc, născut din fundul maselor, a venit cu crezul insuflat lui de popor — un combinat din consideraţii de oportunitate politicianistă, aşa cum procedează astăzi partidul liberal. Hotărîrea liberalilor de a se scoborî în mase, renunţînd la politica de culise cu sfori şi cu intrigi, nu ne poate decit bucura. Viaţa politică a ţării se normalizează. A încerca însă să faci din programul liberal.., un program socialist al unui partid industrial într’o ţară agricolă — este de domeniul farsei!... Un partid se naşte şi se desvoltă, ca un produs natural al mediului (nu vorbim de nevrozele care pot scoate la suprafaţă un partid averescan), adaptîndu-se noilor condiţii de viaţă politică, economică, socială, culturală, etc. Dar a duce adaptarea pînă la furarea programului unui partid advers — iată un lucru care cade subt penalitatea politică. Partidul liberal a mai încercat astfel de adaptări. Cînd politica financiară a d-lui Vintilă Brătianu a dat faliment, partidul liberal nu s’a retras şi n’a lăsat să-i ia locul partidul naţional-ţărănesc, care avusese un alt program — de adevărul căruia fusese pătruns şi cu care se putea prezenta cu fruntea sus atît în ţară cit şi peste graniţă. Partidul liberal a preferat să-i fure programul în punctele privitoare la stabilizare şi la împrumut. Dar tactica a dat greş. Liberalii n’au putut realiza aceste reforme, — căci pe lingă afirmarea unui crez nou se cere şi încrederea publică la sinceritatea operei de înfăptuit Acelaşi lucru se va petrece şi cu programul «socialist» al liberalilor — dacă se va alcătui în spiritul acesta ! Liberalii trebuiau mai întâi să se pătrundă de alt spirit şi pe urmă să pună în concordanţă programul cu noul spirit. Ei însă procedează de-andoasele, mai întâi, forma şi apoi conţinutul. Experienţa a dat uneori rezultate mulţumitoare. Să sperăm că tocmai în cazul acesta ea va avea noroc. NOTE La S.S.R. Paul Geraldy, scriitor francez e oaspetele României. A ţinut trei conferinţe la Ateneu, în faţa unui numeros public. Societatea Scriitorilor Români (S. S. R.) a organizat o recepţie în onoarea oaspetelui francez în saloanele sale. Recepţia a avut loc joi după amiază. Paul Geraldy, simpatic, e un om timid. In lumea scriitorilor i-a pierit timiditatea şi se simte aşa de bine în mijlocul colegilor lui romîni, pe care i-a cunoscut personal, exprimîndu-şi regretul de a nu-i fi putut ceti. El însă, va fi rămas desigur măgulit că scriitorii romîni care l-au cunoscut toi, îl cunoşteau de mai înainte. Avantajul de a te exprima într’o limbă universal cunoscută, reesă oriunde, într’un mediu de intertelectuali. E un avantaj de care foarte greu se pot bucura ţări ca a noastră. Poate că iniţiativa domnului Hamangiu să repare întrucîtva neatenţia Statului român care a înţeles totdeauna să participe la expoziţii internaţionale deşi a uitat că e şi o literatură care ar merita să fie răspîndită în afara graniţelor. Iniţiativa domnului Claudia Isopescu în Italia, ne-a dovedit ce poate face un om de voinţă şi iniţiativă. Puţin sprijin din partea Statului ar spori, cu siguranţă avîntul şi Statul nu ar avea decit de cîştigat. In localul Societăţii Scriitorilor romín! — deocamdată închiriat până va veni şi timpul să aibă un local propriu — scriitorii romîni pot primi pe colegii lor în trecere prin ţara noastră. André Maurois s’a bucurat de aceiaşi primire camaraderească în Iulie trecut, după cum, cîtva timp mai înainte abatele Zavoral, a fost primit cu o deosebită solemnitate. Abatele, excelent prieten al romînilor, ne-a învăţat limba în război, dela prizonieri. I-a plăcut, a învăţat-o, a cetit cronicarii, vorbeşte limba lor. După cuvîntul de primire al preşedintelui S. S. R., înainte de a vorbi, Abatele a privit în sală şi de-odată a exclamat: «Aeu-i, aeu!» La recepţia de joi, s’a dat toată atenţia oaspetelui societăţii, d. P. Geraldy şi reprezentanţilor Franţei în Capitala noastră. S’a petrecut o oră prietenească în convorbiri spirituale, stabilindu-se o legătură sufletească, credem, de durată. Preşedintele societăţii, d. Liviu Rebreanu, căruia în treacăt fie zis, i se datoreşte localul ce-l au scriitorii, a arătat, cu adevărat, că știe să primească pe prietenii care ne vizitează. . . QOXXXOO----------- Odată cu aplicarea nouei legi de organizare a ministerelor, departamentul, Cultelor şi Artelor a fost desfiinţat, supravegherea bunei funcţionări a regimului diferitelor confesiuni, recunoscute în Stat, fiind încredinţat unui subsecretariat, anume creat pe lângă ministerul Instrucţiunii Publice. Titularul acestui nou subsecretariat de Stat, cu o menire atât de importantă în viaţa poporului nostru, d. subsecretar de stat Valer Moldovanu a făcut reprezentanţilor presei o serie de declaraţiuni asupra chipului în care înţelege să-şi orienteze viitoarea activitate. Din aceste declaraţii, pe care le-am publicat şi noi, în numărul de ori al ziarului nostru, reiese întreaga politică a guvernului în materie de Culte. Se ştie că reaua credinţă, care animă partidele de opoziţie, în permanentă căutare de noduri în papură, a determinat în acest domeniu, unele atacuri, bazate exclusiv — după cum s’a văzut, pe aserţiuni calomnioase. D. Vaier Moldovanu a expus — în linii generale — problemele, a căror rezolvare cade în sarcina subsecretariatului d-sale. Din această expunere se vede clar felul în care guvernul înţelege a da soluţiile cerute de problemele bisericeşti. In materie de culte străine recunoscute, d. Vaier Moldovanu a rostit formula: «respectul necondiţionat faţă de autodeterminarea confesională». ţţStilj In ceea ce priveşte biserica ortodoxă şi biserica unită, răspunzând tuturor insinuărilor perfide, ce s’au încercat, pe baza unui pretins antagonism, favorizat de guvern, d. Vaier Moldovanu şi-a explicat astfel punctul de vedere: «Aş dori să văd Cultele noastre naţionale, întrecându-se într’o nobilă emulaţie în ce priveşte misiunea lor de păstorire a sufletelor şi îngrijire ca nici o oaie să nu se rătăcească. «Aceasta o cere binele neamului şi de aceea cele două biserici trebue să-şi dea mâna». Aceste sfaturi, şi cuvinte cuminţi sunt cel mai bun răspuns faţă de insinuaţiunile şi învinuirile făţarnice ridicate împotriva guvernului. Rusia şi literatura de război ■Mte^OXUOO1 Roland Dorgeles nu a bănuit o clipă, atunci când a publicat «Les croix de bois», ce imensă cărare va tăia, mai târziu, în terenul aspru al literaturii de război. Şi spre a fi drepţi, nici criticii nu au bănuit-o. Erau toţi, scriitor, critici şi cititori, atât de aproape de evenimentele descrise de Dorgeles, împărtăşiseră toţi aceleaşi sensaţii şi mizerii, aceleaşi scurte licăriri de speranţă şi lungi, interminabile clipe de prostraţie, încât orice mărturie asupra unui moment, nu putea avea intensitatea, în evocare, a celui trăit. Rămâneau poate cei din urma frontului, familiile celor cari simţiseră umezeala tranşeelor şi strecurarea umedă de sânge a glonţului în trup. Dar şi acestea, din necazurile şi privaţiunile din cari deabia scăpaseră, nu’şi salvaseră şi un suflet liniştit, nici o linişte a spiritului care să le îngădue — fără amărăciunea sau exaltarea subiectivă — să accepte, să judece, o operă. Şi cazuri identice s’au petrecut şi aiurea, poate şi în Germania, unde azi acest fel de literatură este în floare, şi în atâtea alte ţări —, dece nu am aminti chiar şi ţara noastră, unde un roman «Intre reţele» sau versuri, imediat următoare războiului, nu au avut tot răsunetul pe care îl meritau. Lipsea distanţa necesară situării în cadrul gust al oricărei înfăptuiri omeneşti. Timpul nu pusese încă acea barieră largă dintre eveniment şi noi, barieră care ascunzând detaliul, dă posibilitate să judeci liniile mari. Unsprezece ani sunt azi acea barieră. In acest curs au fost omorâte prejudecăţi şi, mai ales, aşternută multă uitare. Timpul reamintirii a sosit. Este tot atât de plăcut, să ceri scriitorului să-ţi aducă în memorie anumite clipe uitate, ca şi cum ai cere albumului cu fotografii din tinereţe, un serviciu identic la o vârstă înaintată. De-aci succesul operilor de astăzi, de-aci, explicaţia înfloririi repezi, uimitor de repede, a unui anumit gen literar. Ceia ce este important de reţinut este unghiul sub care acest gen al literaturii de război este privit în diverse ţări. Nu este un secret că în Franţa ceiace interesează mai mult este documentul omenesc, dar mai ales «realizarea artistică». In Germania, ceiace interesează este civismul, adică felul de a se comporta, in acele timpuri grele, al cetăţeanului. Un document, ne pune azi sub priviri, felul în care se judecă aceste romane, în Rusia. Este vodă de cel mai recent roman german, acel al lui Glaeser: «Contingentul 1024», întocmai ca şi cărţile lui Remarque, şi Renn, romanul lui Glaeser a fost tradus cu grabă în ruseşte şi editat de cea mai mare casă de editură din Leningrad. Remarque ce e drept a fost foarte criticat, tratat drept «burghez» şi «contra revoluţionar». Autorul lui «Contingentul 1924» se pare că este mai fericit. Romanul lui Glaeser a fost îndeajuns de bine primit. Tânărul scriitor este lăudat pentru faptul că a făcut o descripţie minunată a celor petrecute în «urma frontului» în timpul «războiului imperialist». Dar — (în Rusia se pare că este foarte dificil să satisfaci pe oameni, şi nu... dar se ridică oricând) nu este o bună literatură proletară. Criticul ziarului Izvesti a aduce reproşuri amare lui Ernst Glaeser de a nu fi insistat îndestul asupra atitudinii masselor lucrătoare în ce priveşte războiul. Această argumentare a criticului va da desigur şi explicaţia necesară: «Nu se găseşte în romanul lui Glaeser — spune criticul Iswestiei — decât un singur erou lucrător (ar fi vrut desigur ca toţi eroii romanului să fie lucrători!) şi acela un social democrat; înainte de război el este persecutat de poliţie; în timpul celor dântâi zile ale conflictului, el este apucat de un elan patriotic; dar după un an, îşi dă seama că nimic nu merge «cum ar trebui». Şi asta este totul. Glaeser şi Remarque nu au dus ideia până la capătul ei logic». Cu alte cuvinte, numai comuniştii sunt acei cari pot trage învăţăminte din răsboi. Dacă Glaeser ar fi introdus în cartea lui un pur adept al Moscovei, care să predice războiul civil şi să ceară camarazilor să treacă Europa prin foc şi sânge, ar fi fost un scriitor mare, poate... un gânditor genial. Ara făcut această remarcă, numai pentru a situa poziţia în care se află Moscova, faţă de Paris şi Berlin, în ce privește romanul de război. ecît D. V. Brătianu: — Țara î şi întoarce fața spre noi. D. Duca: — Da, dar ar fi bine să nu insistăm».