Dreptatea, noiembrie 1931 (Anul 5, nr. 1224-1249)

1931-11-26 / nr. 1245

Y $ lei ŢARA in an . . . »1CCO Inni . , 1 1 600 3 Inni .... 260 N A IN I STRĂINĂTATE DUBLU ENTE învăţători. Preoţi ţi Săteni Un an ...... 6 Inni .... . VI 3 Inni . . . 7*7. . .X ,760 .375 .200 7 mm 1 1245 lei 26 Noembrie min. 4 PAGINI REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. O. CLEMENCEAU, 9 „fiecare In stranari, dar tofi uniti in jertfa sfânta pentru patrie, una şi indivizibilă pentru toata suflarea româneasca... * ..... (P. s. S. Episcopul Ciorogariu la congresul AGRU-lui) TELEFON Direcţia 248/32 Redacţia 217/04 Ad-tia 220/25 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc direct la Ad-tia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate din ţară Hei O răspundere definitivă D. George Tătărăscu nu se răcorise încă bine de căldura peroraţiei, la discursul războinic sortit contra guvernului şi unul dintre conducătorii partidului liberal la întrebarea indiscretă a unui confrate. — Şi acum lupta de răsturnare? a răspuns. — «E uin mod de a vorbi. NOI URMARIM în primul loc, SA NE DEGAJEM ORICE RĂSPUNDERE DE ACTELE GUVERNULUI». * Nu se putea, într’o formă mai simplă, o mărturisire mai complectă. A «bluff»-ului campanie de răsturnare începută de «singurul partid de opoziţie», cum singur se califică grupul d-lui I. G. Duca. Precum şi o mai limpede destăinuire a manoperei ce ascunde acţiunea inaugurată prin discursul d-lui Tătărăscu. Partidul liberal vrea să se desfacă de solidaritatea care-l leagă şi-l va lega mereu şi de existenţa şi de actele guvernului Iorga. Am subliniat de eri această tentativă. Delicvenţii înşişi n’o ascunde, înseamnă a încerca o reabilitare imposibilă. Chiar dacă tovărăşia cu guvernul s’ar fi mărginit numai la alianţa electorală — şi încă d. Duca şi vechiul partid liberal rămân responsabili de aventura regimului de «tehnicieni». Condiţiile în care s’a înodat pactul Duca-Argetoianu constitue o ilustrare desăvârşită a ce poate să însemne echivocul, confuziunea şi neonestitatea în politică. «Ritmul nou» apare cu deviza «Jos partidele!» Partidele, fireşte, ar fi trebuit să răspundă acestei provocaţiuni cu o desfidere solidară. Dar tocmai partidul vizat în principal prin lozinca ostilă, partidul cel mai vechi, partidul compromis şi prin greşeli trecute şi prin rătăciri recente, însă în acelaş timp partidul care pretinde a încorpora regimul de creaţiune din România mică şi deci obligat să releve cel dintâi calomnia de elemente negative adresată în bloc tuturor partidelor, — ce face acest partid «mare», «puternic», «ale cărui rădăcini se împletesc cu rărunchii naţiunii», — şi a cărui «popularitate» îl face să se crează simpatic până şi pe d. Dinu Brătianu? Acest partid uriaş devine pitic. Leul e căţel. Voinicul căţel... Şi la oferta guvernului, care simte că naţia este mai curând dispusă a-i întoarce spatele,se repece în ajutorul lui. Abdicarea guvernului, care începând cu «jos partidele!» sfârşeşte prin a se înhăita cu partidul celui mai deochiat politicianism? Desigur! Dar şi laşitatea aceluiaş partid, care dezertează cauza comună la cea dintâi chemare şi neîncrezător în puterile lui de luptă proprie, se împrumută guvernului,spre a-şi încropi reciproc o existenţă parlamentară mai palpabilă, girată şi de anume angajamente pentru viitor. Angajamentul celor doi complici a reprezentat din punct de vedere moral o asociaţie tot atât de detestabilă ca şi din cel politic... Guvernul, abandonând în teorie acţiunea de ponegrire, prigonire şi destrămare a partidelor, dar continuând-o în fapt prin toate mijloacele. Partidul liberal, cel mai vulnerabil la o asemenea campanie, trădând causa partidelor şi în primul rând pe a lui proprie, pentru fabrroasa iluzie că d-nii Iorga Argetoianu îi vor deschide porţile Poterei, sub ale cărei ferestre d. Duca este totuşi ameninţat să şi plimbe multă vreme desolarea şi suspinele... iie. D. Iorga a fost logic, când a exprimat faţă de d. Tătărăscu surprinderea ce-i pricinueşte denunţarea spontană a unei tovărăşii, fonerarmente întocmite pentru toată durata aventurei. Cum mă lăsaţi la jumătatea drumului, avea aerul să spue preşedintele Consiliului, când, dacă eu sunt aici şi dv. acolo, nu o datorim decât conperecherei noastre? Şi a avut dreptate. Azi d. Duca îşi dă seama de scadenţa fatală a aventurei. Urmaşul «şobolanilor» vrea să imite gestul rozătoarelor cari fug din corabie în momentul naufragiului. Zadarnic. Ori câte discursuri de ruptură s’ar rosti; ori câte declaraţii războinice s’ar face; chiar dacă, prin absurd, liberalii ca unul singur vor vota împotriva guvernului, — de tot răul politic, economic, social făptuit, de toată pacostea de acest regim înfăţişată, partidul liberal este şi va fi în aceiaşi măsură responsabil. Şi de această răspundere nu poate degaja. Miercuri 25 Noembrie Presa liberală e de în încântare. D. Duca a pornit ofensivă dârză împotriva guvernului. D. Duca s-a pus pe opoziţiune. D. Duca arată un curaj vajnic. S’a terminat cu echivocul liberal- Are să facă d-lui Argetoianu o opoziţie... să te ţii pânză să nu te rupi. Dar pe când intonează acest imn de veselie războinică, pentru că marele şef a «dezgropat toporul de luptă» şi s’a spoit cu roşu pe faţă ca să facă urât la d. Argetoianu, plecând «pe poteca războiului» — ca în poveştile lui Fenimore Cooper, cu Ciorap de Piele şefii Siuxilor — presa liberală e coprinsă de jale şi de milă... pentru că partidul naţional-ţărănesc s’a înmuiat, nu se arată deloc războinic... «Opoziţiune, facem numai noi!» — proclamă bătăios oficioasele iberale. Aproape să spună că ei chiar sunt inventatorii politicei de opoziţiune — aşa după cum cocoşul Chantecler al lui Edmond Rostand proclama că la curcurigul lui răsare Soarele... . D. Stelian Popescu iar a comis. Un articol. In care se referă la «nemuritorul Fenelon» şi la propriile sale cunoştinţe clasice din vremurile democraţiei antice.................... Directorul Universului aminteşte de rolul pe care îl juca la Grecii vechi piaţa publică «Agora» în care se puneau la cale treburile, publice. «In democraţia modernă» — spune d. Stelică — Agora este Presa, este locul unde se poate citi un jurnal». Pardon de expresie, ca să zicem aşa, în privinţa locului unde se poate citi un ziar», — cum ar fi de pildă Universul. Acela nici la greci nu se chema «Agora», cu toate că în acele îndepărtate vremi — se mai întâmplă şi azi pe alocurea — confortul modern era oarecum necunoscut. Dar dacă ilustrul polemist ţine numaidecât la o definiţie specială a «locului unde se poate citi» Universul, îi putem semnala că pe englezeşte se chiamă Lavatory, pe nemţeşte i s’ar putea spune, după inscripţia de pe un anume măner «zieher»; pe spanioleşte «buen retiro»; pe italieneşte «ritrata»; pe româneşte în dialect popular, «poiană» — şi aşa mai departe. Viitorul înştiinţează pe d. Argetoianu că «cureaua e la gât». De ce cureaua? Oare îl socoteşte pe fostul ministru de domenii al partidului liberal un cârpaci din finanţe? a se In pag. IV-a: ŞEDINŢA SFATULUI PARLAMENTAR NAŢIONAL-TARANESC DISCUŢIA BUGETULUI IN COMISIA CAMEREI Denunţarea convenţiei de comerţ cu Germania Rezultatele uşurinţei guvernului Relaţiunile economice dintre România şi Germania sunt de o însemnătate care trebue să ţină în permanenţă încordată atenţiunea celor răspunzători de politica externă comercială a ţării noastre. Aceste relaţiuni nu pot fi asigurate — spre folosul celor două ţări — decât prin o convenţiune de comerţ, menită a consolida şi desvolta exportul produselor noastre, în condiţiuni favorabile, dând, bineînţeles, în schimb, compensaţiuni echivalente. Guvernul naţional-ţărănesc a dat toată atenţiunea cuvenită acestei chestiuni şi de aceea, printre primele tratative începute pentru încheerea de convenţiuni de comerţ, au fost şi acela cu Germania. Datorită frământărilor politice şi economice din acea vreme, discuţiunile s’au prelungit la Berlin, fără a se fi încheiat convenţiunea definitivă. Totuşi, la cererea guvernului Maniu, delegaţiunea germană a venit la Bucureşti, unde în scurt timp, s’a semnat un aranjament provizoriu pe cinci luni, prin care cele două ţări îşi acordau tariful minimal şi regimul naţiunei celei mai favorizată. România a dobândit în plus o importantă compensaţiune în numerar, pentru faptul că, în cursul tratativelor, Germania urcase taxele vamale la orz şi porumb. Acest aranjament provizoriu urmă să fie transformat în o convenţiune definitivă în primele luni ale anului 1931.Actualul guvern, după ce a acordat o prelungire a aranjamentului provizoriu fără nici o comprsaţiune pentru România a început noi tratative în cursul verii 1931. Intre timp Germania urcase şi mai mult taxele vamale la produsele agricole româneşti. Discuţiunile au fost reluate într’un moment politic destul de nepotrivit, deoarece ele coincideau cu preparativele «Anschlussului» austro-german şi creeau astfel o confuziune voită în ce priveşte atitudinea României, confuziune accentuată în clipa când la Bucureşti se întrunise conferinţa Micei Înţelegeri tocmai în vederea fixării unei poziţiuni comune în chestiunea uniunei economice dintre Austria şi Germania. * După peregrinări la Geneva, în faţa «Comitetului de Studii pentru Uniunea europeană», care a dat un aviz principial favorabil, convenţiunea a fost încheiată. Punerea ei în aplicare era condiţionată însă de obunerea adeziunei tuturor statelor în relaţiuni de comerţ cu Germania şi cari se bucurau în această ţară de tratamentul naţiunei celei mai favorizate. Această condiţiune suspensivă anulă de fapt întreaga convenţiune, căci nu era de aşteptat ca toate aceste ţări să renunţe la poziţiunea lor favorabilă, în interesul tratamentului preferenţial pentru produsele agricole ale României şi celorlalte ţări sudesteuropene. Promotoriai ideei daunei prefe-renţiale nu puteam fi decât satisfăcuţi prin înscrierea acestei clauze în noua convenţiune. Guvernul Iorga trebuia însă să aibă simţul realităţilor şi să profite de conjonctura politică generală care determină Germania la concesiuni cât de largi, în acele momente. El trebuia deci să insiste ca tratamentul preferenţial să ne fie acordat fără condiţiunea suspensivă a aderării celorlalte state. Această cerere putea fi susţinută cu toată tăria pe temeiul precedentului creiat în convenţia francoromână din Septembrie 1930. In adevăr, Franţa acordase porumbului românesc o preferinţă vamala de 30%, fără a se preocupa de adeziunea celorlalte ţări. Nedăndu-şi seama de realităţi, în dorinţa de a obţine succese uşoare, dar sgomotoase, guvernul lor gastă grăbit să semneze o convenţiune, care în reeditare era numai o promisiune condiţionată de agrementul unor terţi cu interese protivnice. Aceasta nu l-a împiedicat să facă «mult sgomot pentru nimic» şi să trâmbiţeze un succes, care era numai o posibilitate. S’au dat astfel agricultorilor români sufiranţe cari nu s’au realizat, dar cari au încurcat directivele comercializării recoltei. Rezultatele uşurinţei guvernului de «technicieni» în această chestiune au fost astfel deopotrivă de rele şi pe terenul politic şi pe terenul economic. De aceea, suntem un drept să cerem ca la reluarea unor noi discuţiuni cu Germania, interesele ţării să fie apărate şi conduse cu mai multă prevedere și, în orice caz, cu mai multă seriozitate. „Succesele“ externe ale guvernului La venirea la putere a naţionalţărăniştilor,- străinătatea şi-a schimbat modul de a ne privi. Regimul liberalo-averescan ne înstrăinase simpatiile peste graniţă, şi chiar în ţările aliate, atât prin politica străinofobă practicată de guvernanţii noştri — cât şi prin faptul că dictatura de aici, lucrând în interesul unei clici, nu reprezenta în realitate poporul nostru în ochii străinilor. Guvernul naţional-ţărănesc venea cu o politică deosebită de ceaiberalo-avereşeană, şi — prin popularitatea lui — angaja în convenţiile cu străinătatea însăşi ţara noastră, fără posibilitate de rezerve. * Din ziua formării guvernului Iorga Argetoianu, străinătatea ne-a retras încrederea şi simpatia. Oare de ce ? O simplă coincidenţă ? De jumătate de an, străinătatea şi-a accentuat faţă de noi răceala, ostilitatea aproape. Această sporire progresivă de discredit care nu se datoreşte activităţii de zi la zi a guvernului ? Adversitatea străinătăţii faţă de guvernul Iorga Argetoianu, şi rezerva-i faţă de ţara noastră, nau rămas în sfera ideală a antipatiei. Aprecierea nefavorabilă și starea neprietenoasă de sentiment. — s’au reflectat chiar în unele acte. Au servit chiar de resort pentru aceste acte. Aceste sentimente ne au fost arătate nu numai de o țară, ci de mai multe. ifin orice caz, oricari ar fi fost conjuncturile cari, în politica economică, impuneau statelor amice nouă anumite atitudini, a fost dat guvernului actual să înregistreze unele insuccese notorii, în tratativele economice duse de dânsul, cu state amice cari se arătase în timpul guvernării naţional-ţărăniste atât de bine dispuse faţă de România. Starea de spirit, de pildă a cercurilor conducătoare italiene — ca şi cea a cercurilor comercialo-financiare — faţă de guvernul nostru şi de România, iată ce într'adevăr s'a schimbat Şi ca consecinţă am avut să înregistrăm modificarea convenţiunii încheiate de guvernul naţional-ţărănesc, modificare care aducea abandonarea din partea noastră a consolidării taxei vamale favorabile pentru porumburile româneşti exportate în Italia — fără nicio compensaţiune. -f-Şi ca să revenim la atitudinea de ciudată rezervă a Franţei, manifestată în timpul din urmă, ea pune cu atât mai mult opiniunea publică de la noi în mirare, cu cât guvernul actual are la departamentul afacerilor străine un vechi, încercat şi devotat amic al Franţei — pe d. Dimitrie Ghica. Nici acest aval moral puternic n’a fost de mult folos pentru a ridica creditul aşa de scăzut al guvernului actual.f» Iar acum guvernul actual înregistrează alt «succes». Germania a denunţat convenţia comercială cu Ro-•f* Pe lângă «succesele» interne, guvernul obţine astfel şi «succese» externe — care, în afară de repercusiunile de ordin material în ţară, ne ating şi prestigiul peste graniţă. Şi doar avem un guvern de «technicieni», al cărui rost era în chestiile externe, nu distrugerea convenţiilor ci consolidarea, perfecţionarea şi înmulţirea lor. «Succesele» de ordin extern ne lovesc materialmente. Loviturile sunt cu atât mai grele cu cât ele se dau în domeniul cerealelor și cu cât vin în momente de gravă criză. Aceste «succese» constitue un nou nimb în jurul capului (sau capetelor) guvernului. Note pe marginea unei cărţi de filosofie Intr’un foileton din «Adevărul literar şi artistic», m’am ocupat de cartea recent apărută: «Probleme noui în filosofie» a d-lui dr. I. Brucăr. întrucât spaţiul îmi era limitat, m’am restrâns la punerea în evidenţă numai a unor puncte de vedere. Asupra celorlalte pe care le-am remarcat, atribuindu-le o egală valoare şi actualitate, voiu insista acum. Am subliniat, că nu numai punctul de vedere istorico-filosofic, nici cel sistematic, preocupă pe autor. O calitate esenţială o dă lucrării depăşirea acestor obişnuite poziţii de metodă. Nu lipsită de importanţă de N. TATU este discuţia temelor clasice ale filosofiei: problema antologică, cosmologică şi epistemologică. Gândul nou, ideia originală, proprie, palpită în sistematizarea problemei corelatelor. Aceasta, polarizează oarecum întreaga gândire a autorului, înainte de a ne-o apropia, mai remarc un lucru. Cartea este una dintre acele, clasice în Germania, «Introduceri în filosofie», care de regulă schiţează şi definesc o poziţie, o atitudine filosofică, un punct de metodă şi de orientare. Se proceda până acum uniform. Problema esenţială şi precumpănitoare o forma tradiţionala de la Kant problemă critică a gândirii filosofice, cum este posibilă judecata, mai larg dar mai imprecis, cunoaşterea. Aveam deci poziţia kantiană ca linie de ordine. Tratatele erau orientate logic şi epistemologic. D. Brucăr se pare că se degajează de tradiţie, acceptând ca punct de plecare un gânditor din zorile speculaţiei moderne: Baruch de Spinoza, iar ca perspectivă intrând în planul semnificaţiilor metafizice. Metafizicul este categoria de bază a cărţii. Se poate deci considera şi gândireaspinozistă ca o bună propedeutică filosofică. Spinoza ca «pivot de orientare şi de critică». Iată un lucru revelant. Mă opresc acum asupra corelatelor. Sunt cu desăvârşire esenţiale. Şi problema vieţii şi aceia a realităţilor şi valorilor spirituale sunt subsumate în categoria mare a corelatelor. Aci, de altfel, se iveşte cu mai multă precizie, perspectiva din care d. Brucăr priveşte şi asimilează problemele speculaţiei filosofice. Aci se desemnează mai hotărât, cu mai multă şi îndrăsneaţă convingere. Dialectica gândirii filosofice în genere, în hotarul culturii, este doar în fond şi în realitate dialectica interioară și imanenta a corelatelor. Şi problema adevărului, în lămurirea căreia s’a consumat inteligenţa remarcabilă întru totul a vechei Elade, şi celelalte: ontologică, cosmologică, etc., încearcă doar să explice pe aceia a corelatului obiectsubiect. Absolut fundamentală în toată structura ei. Dar în afară de aceasta întreaga realitate, interioră şi exterioară, este prinsă doar în îmbinarea de corelate. Chiar realitatea lumii fizice o formulăm astfel: materie-energie, materie-formă, virtualitate actualitate. Apoi celelalte serii: om-cosmos, realitateidealitate, existenţă-spirit, ideie-obiect, om-viaţă, om-ethos, om-evoluţie istorică, etc... Se poate construi pe aceste date filosofice o întreagă dialectică a corelatelor. Stabilind anticipat desigur şi principiul metodic care ar fundamenta-o. Autorul ne promite că va încerca. Curiozitatea noastră este întemeiată. Desigur că cea mai comprehensibilă şi mai substanţială este problema corelatului obiect-subiect, despre care putem spune că într’un fel epuizează aproape materia speculaţiei filosofice. A şi fost pasionat şi constant desfăşurată în cele două înţelesuri fundamentale şi distincte: epistemologic şi metafizic-ontologic. Din primul punct de vedere, care este acela al teoriei cunoaşterii, s’a înţeles prin subiect «conştiinţa în funcţia ei de predicare, de cunoaştere». Punem în discuţie deci origina şi valabilitatea cunoştinţei Soluţiile care s’au dat aci le cunoaştem sub numele variilor sisteme şi formule filosofice: empirism, raţionalism, criticism. In sens metafizic, prin subiect înţelegemceea ce serveşte ca suport pentru diferitele însuşiri ale lucrurilor. Punem, cu alte cuvinte problema naturii antologice a existenţei. In cadrul metafizic se înseriază sistemele filosof Citiţi continuarea în vagina ll-ai EDGAR QUINET, prietenul românilor Conferinţa a lui Gabriel Puaux A fost cum nu se poate mai bine inspirat d. Gabriel Puaux, ministrul Franţei, când răspunzând invitaţiei cercului «Ronsard» dela Cluj de a ţine o conferinţa acolo, şi-a ales un subiect atât de plăcut nouă: viaţa şi personalitatea marelui poet, istoric şi filozof francez Edgar Quinet. Foarte mulţi dintre noi, fascinaţi de strălucirea prieteniei lui Quinet pentru români, ne facem vinovaţi de o gravă ingratitudine : uităm celelalte aspecte ale vastei personalităţi, atât de complexe, a patriotului liberal şi a gânditorului care a scris considerabila operă: «Alias vérus et la Revolution». Pentru că Edgar Quinet n’a întrunit în viaţa lui agitată numai măgulitoarea însuşire de prieten al nostru, drept, unul din cei mai hotărâţi şi documentaţi prieteni. Generosul său studiu «Les Roumains», apărut în venerabila «Revue des deux mondes» când Quinet îşi ducea o nobilă existenţă de exilat în Belgia şi aiurea, este o vie dovadă a dragostei şi înţelegerii ce-o avea pentru poporul latin de la Dunăre istoricul şi omul politic francez. Născut la Bourg în departamentul Ain, dintr’una din acele familii de veche burghezie organizată. Quinet a moştenit ideile liberale ale unui părinte credincios principiilor marei revoluţii dela 1789 dar şi sensibilitatea mamei sale, calvinistă şi voltairiană de un rar temperament. Copil încă, Quinet a văzut gloria armatelor lui Bonaparte ce se afirmau a fi purtătoare ale ideilor liberale şi bătătoriau pământul Europei, ducând în vârful săbiilor civilizaţia galică iar în raniţă codul civil... Ecoul bătăliilor epice ale împăratului trezea adânci rezonanţe în sufletul copilului din Bourg — şi acest ecou l-a urmărit toată viaţa neputându-l împăca nici cu domnia lui Louis Philippe, nici cu nefericita reîntoarcere a imperiului cu Napoleon al Ill-lea. Quinet vedea în destinele înalte şi victorioase ale Franţei, însăşi destinele lumii — şi deaceia, înfrângerile ţării lui le socotea ca dureroase lovituri primite de umanitatea dornică de-o lume mai bună, aşezată pe mai multă dreptânia. Tarifele preferenţiale pentru... ■ cerealele noastre nu se mai aplică. ^ In aC®st1 Pariot ,oraI1C?’ Ve Având în vedere importanţa pieţei germane de desfacere pentru cerealele româneşti — ne dăm seamă de gravitatea loviturii, ghia un gânditor şi un poet care credea în forţa de nebiruit a justiţiei — şi poate că la originea prieteniei pentru români era tocmai sentimentul unei dreptăţi ce întârzia pentru poporul mic ce eram atunci. Quinet făcea doar parte din generaţia premergătoare generaţiei lui Georges Clemenceau, acela care a spus odată că «lumea are mai multă nevoe de dreptate decât de milă». La 1803, când s’a născut Quinet, drepturile omului căpătaseră deja acea radiere şi acel fascinant prestigiu căpătat din belşugul de sânge cu care au fost consfinţite, dar drepturile popoarelor nu aveau încă acea putere de mai târziu de-a se ridica împotriva arbitrajului şi ofensei asupritorului. Or, Quinet cu minunata saconcepţie liberală, mai largă dar mai puţin confuză de cum erau ideile ieşite din revoluţie, întrevedea că lumea mai are un mare pas de făcut şi o grea încercare de străbătut spre a ajunge la recunoaşterea principiului libertăţii popoarelor oprimate. Ca şi Jules Michelet, marele istoric şi apologet al revoluţiei franceze, Edgar Quinet a cunoscut filozofia germană la Heidelberg, unde şi-a făcut studiile. Unele idei filozofice, religioase şi sociale acceptate în cultura germană a timpului, se regăsesc în opera lui Quinet, dar se simte că scriitorul francez nu subscrie ideile de dominaţie care începeau să înfierbânte capul gânditorilor germani, idei ce aveau să culmineze cu Friederich Nietzsche... Prietenia lui pentru români, nu era una din acele platonice declaraţiuni festive, atât de obişnuite, ci o eficace luptă, la catedra de la College de France, unde preda limbile orientale, şi unde nu scăpa un prilej de-a apăra popoarele asuprite. Fără îndoială că în afară de convingerile sale profunde cari l’au îndemnat să ne acorde o prietenie atât de activă, mai era şi amănuntul că a doua lui soţie se întâmpla să fie o româncă,, fata lui Gheorghe Asachi. Când Franţa trecu sub noul regim imperial, Quinet îşi părăsi patria în care era socotit supărător, şi trăi douăzeci de ani la Bruxelles. Credincios până la urmă ideilor sale, Quinet refuză să se folosească de amnistia acordată, şi continuă să rămână în exil, neizbutind să-şi stingă durerea de a vedea Franţa iarăş invadata. La 1875 Quinet moare, convins însă că până la urmă dreptatea va birui. Credinţa aceasta a trecut, ca o moştenire scumpă, generaţiei următoare lui, — şi i-a fost dat lui Clemenceau să aducă la îndeplinire ideile marelui său precursor, o Franță puternică într’o Europă așezată pe ma multă dreptate. Foile liberale nu mai contenesc cu larma elogioasă în jurul discursului rostit la Cameră de d. Guţă Tătărăscu. O lozincă a fost aruncată de conducerea partidului — şi această lozincă e împrăştiată pe toate căile: «Am început lupta necruţătoare pentru răsturnarea guvernului».. Trecerea bruscă în «opoziţie» a fost regisată foarte amănunţit : boala, neprevăzută, a d-lui Duca a dat prilej şefului liberalilor să absenteze de la şedinţa în care d. Tătărăscu avea să arunce mănuşa... Am fi înţeles această atitudine dacă oratorul partidului dacist ar fi găsit o formulă mai convenabilă pentru a explica schimbarea de front. De pildă, dacă d. Tătărăscu ar fi spus că partidul din care face parte a sprijinit guvernul actual pentru că îi recunoştea drepturile şi utilitatea de a guverna — şi acum, pentru cutare şi cutare motive — nu i le mai recunoaşte... Dar d. Tătărăscu a afirmat hotărât că acest guvern nu corespundea nici uinei nevoi publice, iar originea lui nu-i dădea nici un drept de-a guverna.. Or, cum se împacă această afirmaţie cu sprijinul acordat de partidul d-lui I. G. Duca,până Luni, guvernului?... Ţara ştie care este adevărul şi nu poate fi mistificată cu făţărnicii retorice. Ţara ştie că, pentru pomana de a fi acceptaţi pe listele guvernului în alegeri, liberalii au dat sprijinul lor regimului, împărţind deci cu dânsul toate răspunderile erorilor acestei guvernări. Revolta fracţiunei liberale majoritare în faţa guvernului protector, miroase a revoltă de sclavi cari îşi văd patronii la strâmtoare şi neputinţă. Noul Spartacus, d.I.G. Duca, nu are autoritatea morală de a face pe opozantul regimului căruia, până Luni, i-a dat, complice, sprijinul şi a fost