Dreptatea, ianuarie 1932 (Anul 6, nr. 1273-1297)

1932-01-15 / nr. 1283

ANII VI. NO. 1283 «noi 15 Ianuarie 1932 cu PAGIMI in proaspăta promoţie de noi subsecretail de stat, de retinut desemnarea d-lui Meteş pentru subsecretariatul bibliotecilor si muzeelor. Adică tichia de mărgăritar care lipsea tocmai cheiului nostru cultural... 3 L€i A TARA Un an ... . 1100 6 luni.... 600 3 luni .... 260 R O N A M IN [ STRAINATATE DUBLU ENTE învățători, Preoţi şi Săteni Un an ......... 750 6 Ioni ...........................875 3 Inni..............................200 HBMMWM REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, STR. G. CLEMENCEAU, TELEFON I ANUNŢURI COMERCIALE Direcţia 248/32 | Se primesc direct la Ad-tia ziarului şi Ac ţia '^o^s I la toate agenţiile de publicitate din ţară 4 Lei BASARABIA ŞI STAREA DE ASEDIU «Technicienii» au dat gata şi Basarabia. Era, aceea provincie,, unulţin punctele cardinale desemnat orientării şi activităţii «ritmului nou». Sărmana Basarabie! Pământ de «experienţă» pentru novatorii înrolaţi la dovedirea incapacităţii administrative şi guvernamentalele a partidelor! Basarabia, loc de trimitere în exerciţiu a tuturor necăpătuiţilor adunaţi de pretutindeni în jurul grătarului politic al d-lor Iorga Argetoianu, cel din urmă trebuind să frigă şi să împartă, cel dintâi să sufle mereu în mangal... Basarabia a fost din prima zi a instalării noului guvern supusă unu regim special. * Când, d. general Răşeanu, renunţând la mareşalul Averescu, a oferit guvernului de «technicieni» serviciile sale teehnice, s-a găsit că ar fi cel mai indicat să «reorganizeze», să «civilizeze» şi să «conducă» Basarabia. Fiindcă această bună, harnică şi cinstită provincie românească fusese — pasămi-te — «devastată» politiceşte şi moralmente de către guvernele precedente, mai ales, fireşte, de către cel naţional-ţărănesc, împotriva căruia, se ştie, acum nouă luni se porniseră fulgerele de teatru ale Jupiterilor guvernamentali de azi, cu or fără barbă. Numit «comisar al guvernului» în Basarabia, titlu echivalat în acest caz special cu ministru de Stat, luând parte la deliberările consiliului de miniștri în rang superior subsecretarilor de Stat, d. general Răşeanu, comisar-ministru sau ministru comisar, a fost investit cu puteri şi autoritate trecând peste legile şi Constituţia ţărei. Faptul a fost relevat la timp de toată presa, cu deosebire când însăşi ministrul de interne, d. C. Argetoianu, care nu e om să se încurce cu formele, a răspuns unei solicitări că«dacă e vorba de o chestie privind Basarabia, să fie supusă deadreptul generalului Răşeanu». Pentru tot ce ar fi aparţinut administraţiei centrale a diverselor departamente ministeriale, d. ministru comisar general Răşeanu devenise factorul hotărâtor. Am stăruit asupra acestui amănunt a cărui însemnătate nu poate scăpa nimănui, pentru a arăta, că în asemenea condiţii de comisar-ministru nu poate invoca nici un fel de pretext, că n’ar fi avut «mâinile libere», că n’ar fi fost lăsat «să facă treabă», etc. etc. * Şi acum săvedem "ce «treabă» a făcut. Treabă mare! Basarabia pusă iarăşi sub stare de asediu! Dacă după trei sferturi ce au concluzia administraţiei, conducerei, «reorganizăm» şi «civilizărei» Basarabiei ajunge la reintroducerea stărei de asediu, nu ne mai trebue nici o altă indicaţie despre falimentul complect, penibil şi păgubitor al guvernatoriei d- lui ministru-comisar general Răşeanu în Basarabia. Guvernul şi guvernatorul provinciei, în cel mai perfect acord de concepţii şivederi au exclus tot ce era basarabean din viaţa administrativă a Basarabiei. Regim de colonie. Prefecturile încredinţate unor militari activi sau puşi la pensie prin demisie înainte de termen, indicaţii sugestive despre «memoriile» carierei lor militar, iar când s’au dat elementelor civile acestea au fost recrutate în majoritate din fauna specială a cluburilor sau cafenelelor, unii necunoscând nici măcar poziţia geografică a Basarabiei, necum să aibă cea mai vagă idee despre locurile, oamenii şi viaţa din frumoasa şi batjocorita provincie. După acelaş criteriu a fost reorganizată» toată structura administrativă a Basarabiei. Tot astfel a fost întocmită şi «reprezentanţa» parlamentară. Guvernul a făcut să fie aleşi deputaţi şi senatori, prin toate fraudele şi violenţele cunoscute, oameni care atunci luau pentru întâia oară contact cu meleagurile şi populaţia basarabeană... Iar rarele exemplare localnice care au reuşit să se strecoare, n’au întârziat să ia poziţie împotriva guvernului, guvernatorului şi aparatului lor administrativ şi politic. Intre altele, cazul tipic al senatorului Iov, care a interpelat în Senat asupra isprăvilor administraţiei din Soroca şi care cu prilejul împuşcării celor şase tineri la Nistru, a trimis ziarelor o violentă telegramă de protestare... Rezultatele unei asemenea «politice» au fost rapide şi hotărâtoare. Guvernul şi ministrul său comisar guvernator au reuşit: a) Să alcătuiască un front basarabean de nemulţumiri şi protestare al tuturor basarabenilor, indiferent de partide. b) Să exaspereze o populaţiune cuminte şi blajină, văzându-se cu atâta rigoare supusă unui regim colonial. c) Să nu găsească altă soluţie la tot răul provocat de atâta nedreptate, nesocotinţă şi nepregătire decât... reînfiinţarea stărei de asediu. Partidul naţional-ţărănesc, luând guvernul, a ridicat numaidecât starea de asediu, socotind, ca şi azi, o măsură arbitrară, provocatoare şi primejdioasă. Şi liniştea cea mai complectă a comnit în Basarabia. De ce? Pentru că populaţiei flămânde i s’a dat hrană. Judeţelor bântuite de secetă s’au dat ajutoare. Provinciei doritoare şi de viaţa proprie i s’a dat libertate, conducere prin oamenii săi, respiraţia prin organele naturale. «Ritmul nou» — orgoliu nemăsurat peste cea mai penibilă nulitate — s’a repezit la regimul colonial. Iar acum vrea stare de asediu. Nu se poate! Ultimul argument pare să fi fost găsit de către comandantul unui regiment de cavalerie. Faptul pare să se fi petrecut înaintea sărbătorilor, când, cu toate asigurările scrise în jurnale, lefurile continuau să nu fie plătite, pensiile aşişderea. In sala de audienţe a ministrului de Finanţe ; ora târzie; lume multă. Inoportunii sunt conduşi... afară, de şeful de cabinet. Un singur colonel insistă, rezistă, rămâne pe poziţie. «Nu plec domnule — se adresează colonelul şefului de cabinet, — nici în ruptul capuluei. Şi te asigur că d. ministru nu va pleca de-aici, decât poate,trecând, peste corpul meu». Şeful de cabinet, speriat, irumpe în biroul d-lui Argetoianu. — Dom’le ministru, este afara un colonel... — Nu primesc pe nimeni... — Da, dar spune că doar peste corpul său veţi putea pleca. — Atunci.o să vie. Și colonelul este introdus. Un om dârz, decis, cu privirile sclipitoare de revoltă: — «Domnule ministru, ce ne facem? Ofiţerii, mai fac câte-o datorie. Soldaţii mai şterpelesc ici, colo, dar caii, dom’le ministru, caii ce să facă? Să moară de foame?» In faţa supremului argument, se spune că d. Argetoianu, a iscălit ordonanţa de plată. Şi astfel, graţie... cailor, au avut de sărbători şi oamenii regimentului ce să mănânce! D. Vaier Pop, noul ministru de justiţie, a făcut o amuzantă mărturisire ziarului «Ellenzék» din Cluj. . Intr’un interview acordat ziarului minoritar a spus, între altele: « Am aflat prin emisiunea de radio dela Budapesta, că am fost numit ministru de justiţie.» Desigur, dacă a trebuit să fie surprins de calea prin care a luat cunoştinţă de promovarea sa, — a afla prin Budapesta denumirea făcută la Bucureşti! — d. Vaier Pop a fost şi niţel emoţionat, fără îndoială. Nu cumva fac ungurii o glumă? Noul titular al justiţiei va fi avut, probabil, motive personale să se teamă de o farsă... Poate să fie un om cu un spirit de autocontrol mai desvoltat. In orice caz metoda d-lui Iorga este originală. Nici nu-şi mai dă osteneala să informeze măcar pe cel interesat, despre ce a decis în privinţa lui. Mai ales având a face cu oameni, de care ştie că nu pot rezista — la asemenea «surprize». --------ocoo----—» Desvoltarea relaţiunilor economice cu Franţa nODifiCARE! CONVENTION!! DE COMERŢ DIN 1938 Convenţiunea de stabilire, navigaţiune şi comerţ încheiată de guvernul Maniu, în August 1930, era primul tratat comercial complect dintre Republica franceză şi România. Dela 1907 relaţiunile comerciale între cele două ţări se făceau numai pe temeiul «clauzei naţiunei cele mai favorizate». Nici o înţelegere deosebită nu dădea importanţa cuvenită legăturilor economice francoromâne. Această lacună a fost observată imediat la venirea în fruntea ministerului de industrie şi comerţ a d-lui Virgil Madgearu. De aceea, îndată după întocmirea noului tarif vamal, care deschidea calea negociaţiunilor, cele dintâi tratative au fost începute cu Franţa reprezentată de d. Gabriel Puaux, ministru plenipotenţiar, un animator al relaţiunilor franco române şi un încercat prieten, al ţării noastre. Discuţiunile sau terminat la Paris, prin încheerea Convenţiunii din August 1930. După ce rezolva toate chestiunile de stabilire, navigaţiune şi chestiunile obişnuite tuturor convenţiunilor de comerţ, noul tratat dădea satisfacţiune cererilor formulate de delegaţia română, cari erau: 1) tratamentul preferenţial al cerealelor româneşti; 2) desvoltarea exportului de petrol rafinat şi brut şi 3) crearea unei linii de navigaţiune cu un tarif de favoare pentru mărfurile româneşti şi franceze. Clauze speciale au asigurat o reducere de 30 la sută asupra taxelor vamale aplicate porumbului şi protocoale anume fixau condiţiunile de realizare ale celorlalte două puncte. De la început s'a arătat de reprezentanţii români că această convenţiune aşeza numai cadrele largi ale unei colaborări viitoare şi că era o convenţiune de pregătire. Noi puneri la punct erau necesare pentru a se adânci concesiunile de bază ce aceste două state îşi acordau reciproc. Totuşi, în scurta sa aplicare de un an, convenţiunea a dat pentru România rezultate extrem de favorabile. Exportul românesc a crescut dela circa 2 miliarde lei cât fusese în 1930 la 3 miliarde 700 milioane lei în 1931.» Concesiunile acordate Franţei trebuiau şi ele adâncite. De aceia, către sfârşitul anului 1931 s’a simţit nevoia reluării negociaţiunilor. De la început, deşi se încercase oarecare critici împotriva primei convenţiuni din 1930 noi am arătat că aceste negociaţiuni nu pot avea ca scop decât desvoltarea acestei convenţiuni, iar nu o transformare sau o radicală modificare a ei, cum se propunea de către necunoscătorii chestiunei. Convenţiunea semnată de guvernul Maniu pusese toate chestiunile pe adevăratul teren şi o schimbare nu era posibilă. ■ In adevăr, în urma tratativelor duse la Paris de delegaţiunea română condusă de d. Dr. Antippa, compusă din elemente competinte pregătite în cursul anului 1929, cu prilejul reluării politicei comerciale active a României, sub ministeriatul d-lui Madgearu, s’au făcut unele îmbunătăţiri convenţiuii, acordânduse compensaţiuni — credem — corespunzătoare exportului francez în România. In primul rând s’a mărit 1« 10 la sută coeficientul vamal de preferinţă al porumbului românesc; în al doilea rând s’a acordat un tratament preferenţial de 30 la sută şi un contingent de 10 la sută pentru importul grâului românesc, egalându-se astfel situaţia României cu acea a Serbiei şi Ungariei; în al treilea rând s’a organizat menţinerea exportului de produse petrolifere la 10.000 vagoane anual cât fixa şi primul protocol din 1930. Evident, se poate uşor critica rezultatele acestor negociaţiuni, dacă le-am discuta în absolut, fără a ţine seama de realităţile actuale din Franţa. Contingentele de grâu şi viteliu sunt fixe, ci în raport cu un import nedeterminat şi aleatoriu al Franţei; deasemeni în ce priveşte petrolul brut sa abandonat cu prea multă uşurinţă cererea noastră de a ne asigura un plasament sigur pe piaţa franceză devenită, astăzi importatoare de brut. Condiţiunile specifice din Franţa, conjonctura mondială şi situaţiunea extrem de favorabilă nouă în balanţa comercială cu Franţa creiau o situaţiune grea negociatorilor români. Numai largii înţelegeri a necesităţilor economice româneşti şi convingerii că o Românie exportatoare asigură executarea obligaţiilor ei financiare datorăm posibilitatea noilor modificări. Aşa fiind, noi considerăm noua situaţiune a raporturilor economice dintre cele două ţări, ca uin pas înainte pentru o colaborare economică pe care o dorim cât mai strânsă. DR. ERNEST ENE POLITICA DE FINANCIARE Unele ziare, cari s’au dovedit bine informate despre intenţiile şi acţiunile d-lui Argetoianu, au anunţat cri că ministrul de finanţe a reuşit să obţină la Paris, diverse credite însumând trei miliarde lei. Fără să ne însuşim această informaţie, constatăm însă că ea concordă cu tot ce se ştie despre scopul călătoriei la Paris a d-lui Argetoianu De altfel n’avem decât să dăm puţină atenţie halului în care se găseşte Tezaurul public şi comentariilor pe care le fac ziarele franceze asupra rostului prezenţei la Paris a actualului ministru de finanţe român,pentru ca să ştim că într’adevăr d-sa se strădueşte să obţină împrumuturi, sub orice formă şi ia orice condiţiune, cu cari să poată amâna desnodământul firesc al gestiunei sale financire. Despre ceea ce este în stare să consimtă d. Argetoianu atunci când se găseşte, ca ministru de finanţe, în dificultăţi băneşti, suntem instruiţi prin faimoasa afacere a bonului de tezaur plasat la Banca Comercială ca şi prin întreaga istorioară a bonurilor de tezaur. Cu toate acestea, d. Argetoianu n’a ezitat să se erijeze, înainte de a fi fost însărcinat cu formarea guvernului actual în mentorul extrem de scrupulos, al politicii financiare a Statului. Prilejul l-a găsit în tratativele cari au precedat încheerea cehii de al douilea împrumut extern de 50 milioane dolari,sub guvernul național-tărănesc. «Dreptatea» de om a furnizat opiniei publice ocazia de a se delecta, reproducând aidoma lecţia de politică financiară pe care d. Argetoianu a crezut atunci de cuviinţă s’o dea guvernului naţional-ţărănesc, printr’un interview publicat în ziarul «Curentul». Ce-a susţinut, în esenţă, d. Argetoianu? Că un împrumut de expedient, care nu se încadrează într’un plan general de refacere a economiei româneşti şi care ar servi la împlinirea unor goluri bugetare, constitue o gravă ştirbire a creditului extern al ţării şi o nu mai puţin gravă eroare de politică financiară Răspunsul cuvenit i-a fost dat prompt de către d. V. Madgearu, care a denunţat ţelurile politicianiste ale declaraţiilor d-lui Argetoianu. Căci nu se poate vorbi de o ştirbire a creditului ţării atunci când,in împrejurări extrem de grele pe piaţa internaţională, un guvern român reuşeşte să obţină un împrumut consolidat de 50 milioane dolari (peste 8 miliarde lei). Mai cu seamă că acel împrumut constituia anexa contractuală a împrumutului de stabilizare de o sută milioane dolari. Iar cât priveşte calificativul de expedient financiar, în orice caz, nu ,,împrumutul de desvoltare” din 1931 îl merita căci întrebuinţarea lui făcea parte din programul general de stabilizare şi desvoltare, adoptat de guvernul naţional ţărănesc în 1929. Astăzi, poate că d. Argetoianu ar fi îndreptăţit să afirme că împrumutul extern din 1931 a servit ca expedient financiar, căci, de unde la înscăunarea d-sale se găseau disponibili la Banca Naţională peste cinci miliarde lei cu destinaţiile fixate în programul pentru întrebuinţarea acestui împrumut, acum (la 26 Decembrie) nu mai găsim în bilanţul Băncii Naţionale decât un sold de 650 milioane. Restul a fost folosit ca „expediente financiare” sub gestiunea de tehnician a actualului ministru de finanţe. In materie de expediente financiare dăunătoare creditului şi intereselor ţării. Argetoianu este maestru. Ba chiar, presimţind că va trebui să se bizite numai pe ele, d-sa a ridicat oportunismul la rangul de principiu permanent al politicii financiare (în cunoscuta prelegere de la Vălenii de Munte despre politica bugetară şi în diferite declaraţii publice făcute de atunci încoace). Toate acestea nu vor împiedica, bineînţeles, pe actualul ministru de finanţe, să vorbească, la revenirea sa în ţară şi presupunând că va obţine ajutoarele solicitate, de un nou succes al politicii sale financiare. De astă dată, împrumuturile de câte o sută sau două sute de milioane franci, pe termen de câteva luni, şi în condiţiuni cari nu vor putea fi destăinuite, vor deveni o dovadă a creditului ţării şi mai cu seamă a guvernului de tehnicieni. Cu asemenea lauri d. Argetoianu se va erija în omul care merită reneştiinţa ţării şi creditul politic pentru că să-şi poată continua opera nefastă de destrămare a organismului economic şi aşezărilor constituţionale ale statului. Epidemiile la Iară Şcolile din judeţul Muscel au fost închise până la 1 Februarie. După ce au stat închise o bonă bucată de vreme spre sfârşitul toamnei. Măsura a fost hotărâtă şi în alte regiuni. Funcţionarea normală a şcolilor a fost împiedicată de numeroasele epidemii care fac ravagii în rândul populaţiei şcolare. Clima dulce din Noembrie a provocat acea atmosferă prielnică Microbilor. Odată isbucnite, epidemiile s’au întins apoi cu repeziciune, luând proporţii alarmante. Mai ales scarlatina, maladie atât de necruţătoare, face ravagii înspăimântătoare, închiderea şcolilor este desigur o măsură bine venită, menită să faciliteze lupta împotriva flagelului. Dar nu contează decât la oraşe, unde, închizându-se şcolile, se răspândesc aglomeraţiile şcolare, înlăturându-se astfel posibilitatea de contaminare în şcoală. Dar numai în şcoală. La sate, măsura închiderii temporară a şcoalelor nu este tot atât de eficace. Pentru că acolo populaţia şcolară este rară. Dar chiar la oraşe, închiderea şcolilor este o măsură izolată. Care nu poate fi binefăcătoare decât în cazul că se vor lua concomitent şi alte măsuri. Mult mai grav este că epidemiile nu au creiat focare doar în rândul populaţiei şcolare. Ele au descins anul acesta, cu o cruzime nemaipomenită, în populaţia satelor, pe care ne-ama închipuit-o atât de sănătoasă şi de rezistenţă. Mai intense în regiunile de câmpie, mai puţin în părţile muntoase, molimele de tot felul, dar mai ales scarlatina, bântite cu furie şi ucid pe capete. Fiind datorite în bună parte mizeriei care a inundat pretutindeni în vremurile acestea de criză cumplită, este şi foarte grea lupta împotriva lor. Pentru că populaţia satelor se ali- j mentează prost, rezistenţa organismului slăbeşte. Şi rezistenţa nu s’ar putea recăpăta decât printr’o alimentare mai abundentă care nu este cu putinţă. Dacă s’ar îmbunătăţi alimentaţiunea molimele ar mai putea fi prevenite. Evident, populaţia dela ţară nu a trecut acum de la un regim de bună alimentaţie la un regim de insuficienţă şi proastă alimentaţie. Hrana ţăranilor a fost totdeauna la noi în ţară redusă la câteva elemente de nutriţie, din care a lipsit în toate timpurile carnea şi zahărul. Dar astăzi lipsa este mai cumplită. Se spune că dacă recolta e abundentă, sătenii au bucate din berechet. Organismele slăbite de munca istovitoare şi de tot felul de lipsuri pe care le îndura, nu mai pot rezista însă cu o nutriţie atât de săracă. Mămăliga, laptele, mai rar astăzi, cartofii, care nu se produc şi nu se consumă peste tot, constitue o alimentaţie mult prea insuficientă. Standardul de alimentaţie al ţăranului (Citiţi continuarea in pag. 11-a). Problema şomajului, mişcările din India, oscilaţiile cursului lirei sterline nu pasionează atât opinia publică din Anglia cât nelinişteşte campania pe care o duc câţiva politiciani şi jurişti eminenţi, în favoarea reformei divorţului. Marile ziare britanice publică aproape cotidian câte un articol sau câte o declaraţie cu privire la această problemă, revistele furnizează studii foarte detaliate în această chestie şi aproape nu e colţ familiar în care să nu existe discuţii pentru sau contra reformei suscitate. Adversarii reformei au în fruntea lor pe marii episcopi ai bisericei anglicane, în timp ce printre partizanii se numără un foarte mare număr de femei, unele membre în «Labour Party» și marele judecător «The honorable justice», tt. E. Marshall. Englezilor le place să divorţeze; este destul — ca să nu luăm exemple decât din lumea regilor — să cităm cazul lui Henric VIII sau George al IV-lea. Cu toate acestea divorţul nu s’a putut împlânta mult timp în Marea Britanie din cauza rezistenţei violente a bisericei anglicane îndreptată împotriva oricărei tentative de acest gen. In acevăr, episcopii anglicani adoptaseră asupra acestui capitol atitudinea intrasigentă a Sfântului Scaun. Până la 1857, nu se putea divorţa în Anglia decât printrun act special al parlamentului care anula căsătoria. La această dată, mulţumită iniţiativei a doi mari jurişti englezi: d-nii Maule şi lord Gavrel, s’a organizat la Loncţra un tribunal special pentru divorţuri, cu numele de Divorce Court. Constituirea acestei curţi s’a datorat promulgărei unei legi nouă : Matrimonial Causes Act care prevedea separaţia de corp în caz de adulter, brutalitate sau părăsire. Tot deodată, rezilierea definită a căsătoriei nu avea loc decât pentru un adulter agravat de bigamie, rapt sau alte delicte mai grave. Legea rămânea astfel foarte strânsă, pentru că faptul — pentru o femeie — de a-şi fi surprins soţul în flagrant delict de adulter, nu era destul pentru obţinerea divorţului. Trebuia încă ceva, ca bărbatul să fie vinovat de bigamie. Este foarte curioasă Anglia a cărei legislaţie a fost obiectul de admiraţie al lumei întregi, a putut păstra această lege până în 1923. Tocmai atunci codul englez modificat a recunoscut adulterul ca motiv suficient pentru divorţ. Cu toate acestea, această modificare în legislaţia britanică nu a suprimat toate nedreptăţile în materie de divorţ. Astfel, pe teritoriul Angliei, care cuprinde 45 milioane de locuitori, nu există decât 18 tribunale, autorizate prin lege să acorde divorţul, ceia ce, fireşte, nu pune divorţul la îndemâna oamenilor săraci şi aceasta cu atât mai mult, cu cât împricinaţii sunt obligaţi să depună la începerea divorţului o sumă considerabilă de bani şi să susţină cheltuelile de transport ale tuturor martorilor ce trebuesc să compare în faţa tribunalului. Campania în favoarea divorţului, cum am spus mai sus, este dusă în mare parte de membrele femenine din partidul muncii în frunte cu Miss Magaret Bondfield, fost ministru în Anglia Obiectul primei lor revendicări este ca TOATE tribunalele engleze să fie recunoscute drept competinte a judeca şi pronunţa divorţuri; ele mai reclamă organizarea, în circumscripţia fiecărui tribunal, a unui serviciu pentru săraci (Poor Persons Departament) analog cu cel ce există deja la Londra. Ele mai cer, de asemenea, ca pedeapsa cu închisoare dată unuia din soţi pe un timp anumit să fie motiv de divorţ, căci până astăzi, nici chiar închisoarea pe viaţă a unuia din soţi nu dă dreptul la divorţul dintre aceştia. In sfârşit, partizanii reformei reclamă ca divorţul să se acorde şi pentru cazul când unul din soţi este alcolic, ceia ce ar fi adevărată inovaţie în legislaţia europeană. Principalul argument al adversarilor reformei este că înlesnirea acestuia constitue un dezastru naţional, o adevărată prăbuşire a moralei şi că mania divorţului care domneşte actualmente în America se va întinde cu siguranţă şi în Anglia. Chestiunea divorţului prezintă în Anglia particularitatea că procesele de divorţ se pledează public şi ziarele publică lungi dări de seamă asupra detaliilor mai mult sau mai puţin scabroase a cazurilor susceptibile să pasioneze publicul. De obicei ziarele nu se mulţumesc să publice numele celor ce divorţează, ci şi adresele lor exacte spre a nu se face vre-o confuzie. S-au încercat tot felul de manevre pentru a se pune capăt acestui abuz, dar cum englezii ţin enorm la libertatea deplină a presei, tentativele în acest sens n’au isbutit. Se efecte că abia în anul acesta parlamentul se va sesiza de reforma dreptului de familie, cu toate că la această reformă lucrează din... 1911 o comisiune special aleasă din sănul parlamentului britanic. De raportul acestei comisii depinde reforma pe care o cere cu atâta înfrigurare femeile din partidul muncii. Şi poate, de felul cum va rezolva chestia guvernul Macdonald va depinde şi rămânerea lui mai departe la putere pentru o bună bucată de timp. LEGISLAŢIE Reforma divorţului în Anglia ›==*= „ECONOMIILE“ GUVERNULUI... In noua promoţie de subsecretari de stat, d. Ştefan Meteş se găseşte — printre ceilalţi — însărcinat cu organizarea bibliotecilor şi muzeelor — ceea ce e foarte frumos dar nu corespunde cu hărmălaia demagogică cu care guvernul a debutat, anunţând suprimarea posturilor de subsecretari, în vederea unei cât mai crâncene economii. N’avem onoarea să cunoaştem pe d. Coriolan Tătaru, învestit de d. Iorga cu reprezentarea Ardealului în guvern — şi în istoria luptelor ardelene am căutat de toată bunăvoinţa şi n’am găsit pomenit nici un fel de Tătar. Dar nu noi vom impune normele de recrutare a subsecretarilor săi de stat, d-lui Iorga, ale cărui criterii strict personale nu mai aveau nevoe de nici o confirmare, atunci când se vorbeşte de economii, d. Iorga creiază subsecretariate. Cât priveşte pe d. Meteş, surpriza noastră nu şi-ar avea nici un rost — pentru că ştiut este că d. Meteş n’are nici o altă însuşire pentru noul post decât acela poate de vechi apologist al d-lui Iorga. „ Noul subsecretar al bibliotecilor şi muzeelor are, de pe acum dreptul la compasiunea tuturor acelor cari ştiu ce muncă titanică îl aşteaptă. D. Meteş a cărui operă ilustră culminează într’un foarte minuţios catalog al scrierilor d-lui Iorga, va avea prilejul, cotrobăind prin biblioteci, să descopere poate vreo broşură inedită, vreo capodoperă uitată a ocrotitorului său. Cheltuiala întreţinerii noului subsecretar va fi răscumpărată de bucuria de-a reda lumii tot ce-a rămas ignorat din ce-a scris sau ce-a reprodus vreodată d. Iorga. Cei cărora salariile le-au fost ciopârţite, cei cărora pensiile le-au fost mutilate, în sfârşit toţi acei cari au consimţit la sacrificii spre a înlesni statului cât mai substanţiale economii —au prilejul unei măngăeri; ţara are un subsecretar de stat al bibliotecilor fără cărţi şi muzeelor sărace de artă. E tocmai ce ne lipsea.