Dreptatea, ianuarie 1933 (Anul 7, nr. 1580-1604)
1933-01-01 / nr. 1580
ORASE I SATE • I (Săteni, «’leotf, iBvn^iton) 1 an ...... 600 lei 1 1 an.............300 lei 6 luni . • . 300 • I ti luni .... . 150 « instituţiuni publice ţl particulare 1000 lei anual STRAINATATE 1 an . * luni . 2000 lei . 1000 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. G. CLEMENCEAU, 9I TELEFON Redacţia 217/04 Ad-fia 220 25 ANUNŢ UU1 Se primesc direct la Ad-fra ziarului şi la toate agenţiile de publicitate din ţara D. I. G. Duca tine sa constate In V lipatii, că are „stigmatul nefimiifiiiiii“—în opoziţie-.axele aerauCcne .ji ' • Itite in numerar eoni a brobărei Direcţiunei Generale -J.T. T No. 31.8531128 Imprumutul din nana Cum l-a judecat Vintilă Brătianu In chestia împrumutului realizat de guvernul Averescu în Italia în 1926, despre care d. Virgil Madgearu, ministru de finanţe, a afirmat ca a fost contractat în condiţiuni oneroase, sa încercat in chip interesat o diversiune îndrăzneaţă. S’a urmărit depărtarea discuţiunei dela obiectul ei, pentru a se determina o polemică cu caracter personal. Aceasta manevră a fost numai decât dejucată. Scrisoarea d-lui Virgil Madgearu a pus lucrurile la punct... Nu. — Nu a fost !Și nu putea fi nici un moment vorba, de acei care au susţinut interesele împrumutătorilor italieni. Îşi îndeplineau o legitimă datorie. Dar e vorba şi numai despre aceasta e vorba, de acei negociatori care au apărat interesele româneşti. Căci ele au fost într'un mod deochiat şi deplorabil apărate. Iar negociatorul a fost personajul şi mai deochiat şi mai deplorabil, care se chiamă Mihai Manoilescu, subsecretar de Stat la Finanţe în acel guvern prezidat de generalul Averescu. «X. «rj» Impirumutul a fost oneros... A fost im împrumut, în materiale pentru 90 la sută din valoarea lui, numai 10 la sută în numerar la dispoziţia guvernului român de atunci. A spus numai d. Virgil Madgearu aceasta ?■ Nu... Vintilă Brătianu, ministru de finanţe în guvernul liberal din 1927, în expunerea de motive la proectul de lege ce a trebuit sa depue pentru afectarea acelui împrumut, se extinde pe larg şi cu o documentare sdrobitoare contra «operei» d-lui Manoilescu. Dăm în ultima pagină a ziarului textul ei. Este osânda categorică a acelei operaţii. Repetăm şi aci concluzia lui Vintilă Brătianu : «In definitiv, dat fiind că din valoarea totală a împrumutului italian 1.800 de milioane lei, la cursul de 9 lei lira italiană, aproximativ 1.600.000.000 reprezintă contravaloarea comenzilor făcute în Italia, împrumutul de 200 milioane lire, contrar afirmaţiunilor ce s’aufăcut, a fost în realitate un împrumut în materiale pentru 90 la sută din valoarea lui și numai pentru 10 la sută aceia ce s’ar fi cuvenit să fie: împrumut de numerar pe care guvernul român lar“ fi putut folosi cu deplină libertate pentru satisfacerea nevoilor sale extraordinare cele mai urgente». Iată toată chestia, — și am putea adăoga toată buba... Când cineva a negociat şi contractat un asemenea împrumut, necutezând nici măcar să-l apere în Parlament, şi când acel cineva mai este şi Mihai Manoilescu, trebue ca el să fie înzestrat cu multă imprudenţă, îndrăznind a face pe cenzorul ţanţoş faţă de alţii... Politici de ranchiună... O an umilita parte a presei opoziționiste relevă cu amărăciune și cu un fel de ironie aprecierile favorabile unanime ale presei streine în ce privește activitatea guvernului Maniu. Atitudinea aceasta nu ne surprinde. Moravurile politice sălbatice de la noi ne-au obicinuit de multă vreme cu lipsa de patriotism a unei categorii de oameni politici cari inspiră atât de nefericit presa de partid. Există o întreagă tradiție un fel de jurisprudentă în aceasta materie, care ne dezonorează în fața lumii. De multă vreme, în România nu se face decât politică de ranchiune personale. Ideologiei şi programului i s’a substituit verbalismul lipsit de linie şi urbanitate. Acest fel de a vedea lucrurile, a evadat de mult hotarele şi s’a încetăţenit şi acolo unde diferenţierile de partid ar trebui să dispară. Ne amintim, — ca să dăm un exemplu — cum în 1930 d. N. Iorga, eruditul capricios înjura în verva d-sale cunoscută într’o gară din Paris toate partidele cari «duc ţara la catastrofă» şi reclama parcă sprijinul «străinătăţii» pentru alungarea guvernului românesc. D. N. Iorga, care îşi făcea voiajurile cu contribuţia Statului şi atunci, ca totdeauna. Astăzi, observăm aceiaş atitudine. Câteva gazete scriu supărate că presa occidentală nu face cor cu ele, şi apreciază meritele guvernului, aşa cum se cuvine. Desigur pentru inspiratorii lor ar fi mult mai util, dacă tocmai în momentul în care statul român duce negocieri extrem de importante în streinătate, presa de acolo s’ar grăbi să reproducă aprecierile anumitei prese de partid din ţară, şi sa creeze dificultăţi, ca partidele compromise să aibă o diversiune şi material de exploatare. Presa streină, cinstit informată nu va fi niciodată influenţată de politica de ranchiune personale pe care o fac anumite personagii politice. Dovadă este şi prudenţa onestă în care tratează pretinsul «conflict» italo-român. Presa românească «patriotică» a dat proporţii catastrofale unui conflict imaginar, pentru a-şi servi desigur ţara, pe când presa streină a redus întreg «conflictul» la proporţiile lui reale aducând un interesant serviciu statului român.*c um diverse 15 ianuarie! 1). Duca G. I., exasperat de destrămarea tot mai accentuată a bietului său partid, crede să-l mai poată consolida cu cofeturi... Şi-a făcut o provizie... Şi din când în când distribue... Personal sauprin maimuţele de care se înconjoară.. Din nefericire sunt cofeturi-surprize. Dacă se pot chema astfel. Din acelea care seamănă vânt, fără a provoca nici o furtuna. Acela pe care o întrebuinţează de predilecţie acum, a botezat-o «15 Ianuarie». — Nu mai îmi faceţi zile fripte! se roagă şeful cu candoare. Uite, vă dau câte-o «15 Ianuarie»... Ia şi tu Chirculescule, care mă înjuri pe toate drumurile; na şi ţie Donescule; înghite şi tu Costinescule; mâncaţi macacilor! ... A trimis şi în provincie la şefii de organizaţie. Cea ce n’a provocat decât vânturi şi mai contrarii în portul... Ce reţetă poate să fie «15 Ianuarie», pentru cei care au cultul lui 3 Ianuarie! Tabloul rezultatelor Ministerul de interne a satisfăcut arzătoarea dorinţă exprimată aproape zilnic de liberali: publicarea unui tablou cu rezultatele definitive în cifre ale alegerilor din urmă. Ni s'a comunicat aseară tabloul, însoţit şi de un tablou comparativ faţă de rezultatele alegerilor generale din iulie trecut. Aşteptăm o zi comentariile duciştilor asupra acestei lecţii noul pe care au primit-o. Şi ne promitem să râdem la urmă. Adevăruri răsturnate ! Mihail Manoilescu nu se aştepta la surpriza intervenţiei lui Vintilă Brătianu, la sfârşitul anului 1932 în privinţa împrumutului din Italia din 1926. In consternarea sa n’a găsit decât o consolaţie... Ca şi marele Mihail Eminescu s’a înşelat, când a scris: «Nu ’nvie morţii, e în zadar copile». Crimele politice Viitorul constată că: «s’au înmulţit crimele politice sub această guvernare». Se poate. Dar de ce nu arată şi pe acei care sunt provocatorii sau autorii acestor nenorocite întâmplării Vrea oficiosul liberal o listă a acestor crime? Şi mai ales cu indicarea împrejurărilor și oamenilor cărora se datoresc? E, în adevăr, o îndrăzneală specific liberală, ca să vorbească totdeauna de furie în casa spânzuratului, or a acelora care ar, merita să fie. „Ofensivă“ sau „mari al loamil“ ? Unele ziare de informaţiune go-lele logaritmice, tinzând sa delitică anunţă că partidul liberal mionstreze că alegerea unui pride sub şefia d-lui I. G. Duca foloseşte vacanţa politică, pentru a pregăti o «ofensivă» împotriva guvernului, ofensivă ce urmează a se deslănţui imediat ce... sărbătorile o vor permite. Ştirea aceasta grumeată a amuzat mult cercurile politice, care cunosc adevărata situaţie, de astăzi, a grupării dueiste. Fiindcă, într’adevăr, situaţia aceasta — căreia i s’ar potrivi mai bine denumirea de «hal» — este de aşa natură, încât nu după Crăciun, dar nici după Paşte, şi nici multi, multi ani de-acum încolo, partidul d-lui Duca nu va fi capabil de a deslănţui o ofensivă, necum împotriva unui guvern, dar nici măcar împotriva celeilalte grupări liberale — georgiste — care-i roade cu atâta implacabilitate rărunchii-In adevăr, pentru o ofensiva, se cere, în primul rând, spirit ofensiv. Or, cum se poate pretinde asemenea spirit unei grupări politice, afectată de un grav şi avansat proces de descompunere ? Nimeni nu poate tăgădui că aceasta este adevărata situaţie a aşa zisului partid liberal cincist. Descompunerea a început dela moartea lui Ionel Brătianu, a intrat într’un ritm accelerat odată cu dizidenţa d-lui George Brătianu, şi a trecut în faza finală, când lichidarea definitivă apare din ce în ce mai apropiată, de îndată ce d. I. G. Duca a luat preşedenţia partidului. De altfel, de atunci încoace, partidul liberal trece din greşeală politică, în greşală politică, şi din înfrângere electorală în înfrângere electorală, cu toate caleu mar dueist la Arşii-din-deal înseamnă că... ţara s’a pronunţat pentru partidul liberal! Nici chiar d- laica nu poate fi convins să creadă într’o asemenea balivernă şi dovia cea mai bună ne-o furnizează luptai că toţi şefii de organizaţii judeţene, din regiunile în cari liberalii, odată tari, au fost de data aceasta ruşinos înfrânţi, sunt sau vor fi decapitaţi. Măsurile acestea o vor face decât să mărească desimarea, cu toate bietele eforturi unite ale d-lor Dimitriu Dovlecel şi Tancred Constantinescu, trimis pentru purificarea spiritelor în Moldova de Sus. Zilnic, gruparea docistă înregistrează noul defectum şi toate strădaniile, cele mai desnădăjduite, aie şefilor nu isbutesc să menţină coeziunea acestui organism politic sortit pieirii. Simptomul cel mai alarmant — adică alarmant, vorba vine! — îl constitue însă, negreşit, situaţia organizaţiunii daciste din Capitală, unde d. Al. Donesu, puternicul şef dela Negru, nu închină drapelul, cu toate demersurile şi intervenţiunile Centrului, şi probabil că va stărui în această atitudine până la răsturnarea d-lui dr. Costinescu sau ruperea şi a organizaţiei daciste bucureştene. Aşa stând lucrurile, credem că este o copilărie, aşa cum am arătaiaţa măreţ şi micei noastre politici, îşi permite să amseze alţii de «naufragiu moral». Pentru desăvârşirea tabloului de ridicol, asta mai tipsia: Manoilescu în ipostaza de... moralist. «Naufragiu moral» ? Ghiuleaua acuzaţiei ricoşează dela obiectivul a- Ies, lovind pe cel care a lansat-o. Dacă e interzis cuiva în viaţa necestră politică să întrebuinţeze aceste cuvinte — apoi acela desigur că este d. Manoilescu, naufragiatul sub toate formele în viaţa noastră publică-Cameleonul tipic s’a perindat cu desinvoltură unică prin toate organismele noastre politice, fără a prinde nicăeri rădăcini. A fost succesiv eliminat, ori un toxic din organismul sănătos, pentru„ caracter, elegante de ţinută, sinceritate, devoţiune faţă de Partid şi colegi, serviabitate, etc., tot atâtea rarisime calităţi alesuperficialităţii încarnate care este d- Manoilescu. Numai chestia morală n’a pus-o în discuţie până acum. Oricum era gingaşă, după toate cele întâmplate, în viaţa-i romanţată de aventurier politic carapolian. Fripiinismul autohton, cunoaşte în M. Manoilescu, fost succesiv liberal, averescan, naţional-ţărănist, iorghist, argetoianist, technickinist, pe cel mai veridic reprezentant. Sburdalnicul Figaro cu ridicole pozări de dictator a avut cel mai comic epilog pentru o carieră politică• Astăzi, după atâtea năzbâtii care de care mai neroade, e pus la remorcă. Rămânea o ultimă poză: aceea de censor moral al activiăţai şi la începutul acestor rânduri, politice a altora. Şi, cu aceiaşi să se vorbească despre o «ofensivă» desinvoltură, iată-l cotoi moralist, liberală,acuzând pe alţii de «naufragiu mo-Ar fi cel mult U:i «marș al toa-'ral». mely -cu vne mod să se facă dela Miros de acid sulfurat într’o ato vreme încoace, î'ar«și toate amosferă cu'dtă a ceste marșuri au■ - faliment ., Rfi ^ PAIATA MORALISTA Elevul lui Nolică. Proverbul latin spune că, atunci, când Dumnezeu vrea să piardă pe cineva îi ia mai întâi» minţile D. Grigore Ionian a intrat pe panta ridiculului, la câţiva paşi de prăpastia frângerii gâtului pentru un om politic serios. Cum s’a ajuns la această penibilă situaţie este o tristă poveste. D. Grigore Iunian merita o altă soartă. Acum se plasează în rândurile tragice ale ratării politice înainte de a-şi fi dat măsura, în vecinătatea arivistului feroce Mihai Manoilescu şi în preajma hilarului periculos Nolică Antonescu. Biserica catolică consideră, mi se pare, printre păcatele capitale ale bietei fiinţe omeneşti, păcatul orgoliului. D. Grigore Iunian a purtat mereu la sân veninoasa cobra, fără a se hotărî ultim moment să strivească energic capul năpârcei sub micuţa-i gheaţă No- 35. Veveriţa activităţii sale politice (intrări şi trântiri de uşi, plecări şi reveniri, încruntare şi suav surâs), era animată de un incomensurabil orgoliu. D. Gr. Iunian n’a vrut să ştie, că politica mare e «serviciu public», iau nu împlinirea veleităţilor personale. Catolicismul mai vorbeşte cu oroare de libido dominandi, de pofta dominaţiei, ciudat şi abnorm desvoltată, la acest om de spirit. Cât de mult trebuie să fi suferit d. Gr. Iunian, că este aproape piticrit caracterelor! Din acest insignifiant amănunt, un psiholog modern ar putea deduce, fără a cunoaşte meandrele activităţii, tot portretul d-lui Grigore Iunian.. Deputatul de Gorj se doreşte mereu în primele rânduri. Toate lipsurile le-a vrut împlinite prin mişcări de titirez şi ironie, încadrat într'un partid mare s’a euit pe umerii gigantului, căpătând vertigiul specific altitudinilor. Dar nici aici nu era premier volan, ci mereu secund. Deacoio se dorea tot timpul buturugă mică, răsturnând carul mare. In opoziţie, cerea colaborare cu orice preţ. In guvernări imposibile, Ia guvernare trântea uşile şi pieea în opoziţie. Lipsa vizibilă de instinct politic s’a putut observa în felul cum plecat din partidul naţional-ţărănesc. Operaţia de eliminare a fost atât de uşoară, parcă ar fi fost vorba de un subşef de organizaţie provincială judeţeană. Lozincile doctrinare şi programul politic elaborat la întemeierea noului partid radical-tărănist sunt atât de jalnice, încât deplângem sincer destrămarea mitului din jurul micului idol grojean. Grluman a devenit la bătrâneţe elevul marelui Norică Antonescu, cavalerul tristei habitudini de neplată a datoriilor făcute pe fiori, automobile, călătorii în străinătate, sau covoare persane. Gr. Iunian a ciugulit stafidele din Nu va speriaţi: nucile detalii au ot cozonacul oferit poporului de către înrâurire maximă asupra desvoltă-i interesanta «Ligă contra Camerei şi «Liga proprietarilor ipotecaţi», unde alături de risipitorul Nolică, socialistul de mahala Ghiţă Cristescu şi simpaticul larca, pensionarul Pavelescu—Dimo se înrolaseră o serie de mici burghezi sărăciţi de criză, visând inflaţie după reţeta tovarăşului Piţurcă, recalcularea datoriilor sau mai bine o ştergere cu un imens burete. Forfotul larvar este acum intensificat de haut-parleur-ul d-lui Grigore Iunian. Aceste categorii sunt politiceşte şi ca rezonanţă socială cele mai putin menite unei baze de partid radical. Mici capitalişti, turbaţi de criză, speră în... inflaţie pentru re-venirea vechiului El Dorado. — Morţii nu învie, e ’n zadar, copile! Economia naţională îşi caută alte căi Paleativele propuse de d. Gr. Iunan sunt miraculoase pilule Pinck în care nici copil nu mai cred. Aceste paleative sunt, însă, un pericol prin sădirea neîncrederei în, moneda ţării. Metodele de luptă politică au o limită. D. Gr. Ionian intră de-albinelea pe drumul magnificului Nolică. Putem inversa dictorul latin: quod licet bovi, non licet Jovi. Nolică n’a existat în viata politică. Gr. Ionian a fost până mai ieri «ceva»Cu capitalul strâns în rândurile partidului national-ţărănesc vrea să bată monedă falsă. O atare... inflaţie se va îngădui cu greu. PLUGUŞORUL Oviaţă modernă — mai mult sau mai puţin — a cucerit, rând pe rând, aproape toate oraşele noastre. S’a întins până şi la ţară. In multe părţi ,vezi lumină electrică Pretutindeni întâlneşti aparate de radio. In case modeste de ţară, cu stoguri de fân în curte, în mijiocul larmei gâştelor şi printre mugete de viţei, — radio aduce îndepărtate ecouri ale muzicii complicate din elegantele săli de spectacol. Locuitorul satelor află, la câteva minute după săvârşire, orice eveniment petrecut în colţul cel mai ascuns al lumii. Orice prelegere interesantă, rostită la catedra unei înalte instituţii de cultură din Apus, este ascultată de noi în toate satele noastre primitive. In momentul când Radio anunţă preţul cerealelor pe pieţele mondiale, deodată se aude la ferestre vocea naivă a urătorilor — care doresc gazdelor, ca şi acum câteva mii de ani, o recoltă abundentă. Grâu mărunt şi grâu de vară. Dee Domnul să răsară! In anul trecut, urarea băeţilor s’a împlinit. Domnul a făcut ca «grâul mărunt» şi «grâul de vară» să umpie lanurile. Dar acelaşi Dumnezeu a ascultat şi ruga plugarilor de peste Ocean. Aceştia, pe deasupra, şi-au arat pământul, au semănat, au secerat şi au treetat cu maşinile — asigurându-şi un preţ de cost al cerealelor foarte redus. Din pricina aceasta grâul nostru — «mărunt» şi «de vară» — n’a avut preţ. Agricultorii l-au dat aproape pe nimic. Iar plugarii — cu toată urarea străveche — ■ au aflat noul adevăr: că este preferată o recoltă puţină şi cu preţ bun, unei recolte abundente — dar depreciată... De-aceia astăzi, când primim prin radio situaţia bursei din America, ne pare un non sens pluguşorul — care ne vine de mai departe încă, din adâncul trecut al tradiţiilor. Se întâlnesc în aceiaşi casă de ţară două glasuri, care se întretac: unul al techinicei moderne, care ne vesteşte practici nouă; şi celălalt, glasul trecutului primitiv. Radio aduce lucruri depărtate, pline de interes şi distractive. Iar la fereastră răsuna pluguşorul copilăriei. Pentru o clipă gazda a stat la îndoială. Sa ridicat, apoi, a închis radio şi a ascultat, cu toţi ai casei, povestea urătorilor. Lumea nouă ne cucereşte, zi cu zi, în cursul întregului an. Lumea veche are însă dreptul — măcar în timpul sărbătorilor — să ne oprească, o clipă, atenţia... E o sărbătoare a copilăriei... Copilăria fiecăruia, copilăria unui popor, copilăria omenirii... Vocea urătorului, clopotul şi bubuin!, — cu muzica lor aspră, dar, plină de adânci şi grave sonorităţii — au făcut să tacă vocea stilată a primadonelor de operă, încadrată de perfecţionate instrumente,» mânuite de mari meşteri ai cântecului adus în casele noastre ţărăneşti prin unde electro-magnetice. , Trecutul a învins — măcar o seacă, măcar un ceas... " M. SEVASÎOS Tablou provincial ------potstit un interval de doi ani de zile, nici o schimbare în decor, obiceiuri şi feţe omeneşti. Senzaţia regăsirii unor locuri scumpe, încărcate de bogate amintiri tinereşti de liceu. Atmosfera de farmec a Sibiului, istorică cetate teutonică, se păstrează cu încăpăţânare peste valurile vânjoase ale modernismului. Turnurile vechilor apărări ale urbei, stau singuratece lângă aleea densă de tei (cordon de verdeaţă in jurul zidului defensiv), mărturisiri din alte epoci istorice, glorioase şi melancolice. Rugina vremii roade cărămida rezistentă, şi acopere zidul cu muşchi. Harteneckgasse e cufundată într’o tăcere mormântală, discretă, fără tumultul vieţii. Câteva femei bătrâne cue păr albit ca zăpada de cumularea primăverilor şi cu prejudecăţi înrădăcinate, mai rup, la intervale mari, pansa de linişte şi moarte. In vecinătatea istoricelor turnuri (mai supravieţuiesc vreo patru) amuţeşte totul, ca în semn de respect religios pentru urmele unor vremuri de eroism. Prezenţa lor nu supără pe nimeni. Sensibilitatea locuitorilor s’a tocit cu desăvârşire. Iar streinul le respiră numai atmosfera de vechime şi istoricitate autentică. Ciudate, oraşele acestea cu vechime de pe plaiurile Ardealului! Au un ce atractiv, care derivă poate din amestecul de vechime şi noutate. Sibiul, e poate unic în această privinţă. Peisagiul naturii e splendid. Cordonul munţilor Carpaţi (cu deschizătura Turnu Roşu spre Vechiul Regat, odinioară Vadul lui Traian) se pierde de ambele capete într’o zare puţin turbuer. Dealurile ca nişte valuri încremenite ascund în văile lor adumbrite, sate bogate, celebrele, sate ardeleneşti. Sibibi prezidează prestigios. Contemplat din depărtare — şi piscurile mai ridicate îţi dau perspectiva de cuprindere, — e scăldat într’o splendoare azurie. Turnul catedralei evanghelice, ascuţit cu un stilete se ridică dominat şi orgolios. Bing-bangul uriaşului clopot îşi difuzează undele în depărtare. Alături, celalt turn, cu ceasornicul eectric, e tot aşa de vechiu şi istoric. Stă înfipt în centrul oraşului, lângă piaţa cu statuia lui Nepomuk, martir al credinţei. Străzi întortochiate, cu case vechi. Străzi largi şi luminoase cu prăvă - fii ultramoderne, şi pulsaţie puternică de două ori pe săptămână. Lumea e obosită. In provincie criza e mai dură şi necruţătoare. Efectele, mai dureroase. Parcă se apropie vremuri ca cele imediat postbelice, când (mi-aduc aminte) copii de saşi cinstiţi ieşau înaintea carelor ţărăneşti pe drumul de judeţ, pentru a cerşi un codru de pâine, întru alinarea foamei crunte. Linia de tramvaiu, unica linie de tramvaii care leagă Unterstadtul cu Oberstadt»], s’a mai scurtat cu vreo patru staţii. Inutilă? S’au cărţii crizei au operat? înclin pentru ultima ipoteză. E prea scăzută circulaţia şi prea grave feţele acestor germani muncitori. S’au retras toţi în case ca frame rănite. «Römischer kaires» şi «Europa» nu mai ocrotesc ecoul chefurilor de Heidelberg militar. — Un părinte, muncitor la societatea de tramvai, îşi conduce fiica, elevă cu chipiu verde şi «şnur» alb. Singura mişcare pe o stradă! Sibiul parcă agonizează! n. tatu (Continuarea în pagina 11 a). Alte contribuţii la istoria bolşevismului Destăinuirile bolşevicilor ruşi, cu privire la chipul cum au organizat prăbuşirea imensului imperiu al ţarilor, au partea lor de importanţă din punct de vedere informativ. Alex. Radaev, unul din conducătorii bolşevici şi prieten din cei mai apropiaţi ai lui Lenin, vorbeşte în noua sa lucrare privitoare la acţiunile bolşevicilor din parlamentul ţarilor şi despre chipul cum au organizat conducătorii partidului comunist rus, cea dintâi întrunire secretă în preajma Retrogradului, întrunire care a însemnat începutul dezagregărei statului rus. «Am pregătit convocarea conferinţei fruntaşilor bolşevici cu o extremă prudenţă, observând toate regulele unei bune conspiraţii. Membrii fracţiunei noastre trebuiau să-şi treacă o mare parte din timp în provincie şi să organizeze în circumscripţiile lor alegerile de delegaţi. Toţi delegaţii trebuiau să se ducă la adrese mai dinainte fixate şi pentru a nu deştepta bănuelile poliţiei aveau obligaţia să nu ia contact cu nici unul din deputaţii bolşevici cari erau urmăriţi de Okhrană. La început hotărâserăm să ne întrunim în Finlanda, dar, în urma deciziunei lui Lenin ne-am ales un loc în preajma Retrogradului, într un cartier de vite. Am găsit astfel an local, la Ozerki, pe șoseaua Vibord, la numărul 28. In această casă retrasă, înconjurată doar de vile goale în timpul iernei, locuia un amploiat al uzinelor Gavrilov a cărui soţie a consimţit să ne închirieze casa- Locuinţa aceasta ne convenea cu atât mai mult, cu cât, pentru a ajunge la ea, nu era nevoie numaidecât de tren, ci puteam ajunge fie pe jos, fie cu tramvaiul, a cărui ultimă staţie nu era departe de ea. Toţi delegaţii au ajuns la Ozerki cu mare prudenţă. Eu, de pildă, am ieşit din casă, de dimineaţă şi am luat direcţia opusă. Apoi, după ce am înşelat astfel pe urmăritorii mei, am luat-o spre Neva, m-am îmbarcat repede într’o barcă şi am trecut pe malul celălalt. Odată ajuns acolo am intrat în pădure, am schimbat de mai multe ori direcţia şi când am crezut momentul prielnic am intrat în casa dela Oizerki. Toţi ceilalţi delegaţi au procedat cu aceiaşi prudenţă. Intr’o cameră a casei ne-am întrunit toţi în mai puţin de o oră. Erau acolo: Petrovski, Muranov, Samoilov, Cagov şi eu. Din Riga sosise: Voronin, Ivanov, Karchov, Linde şi Iacovlev (care mai târziu a fost împuşcat de amiralul Colceag). Din Petrograd erau Antipov şi Koslov, lucrător la uzinele Putilov. Aşteptam pentru a doua zi pe Kamenev care trebuia să sosească prudent din Finlanda. Mulţi din delegaţii din provincie n’au putut sosi din cauza poliţiei care-i urmărea de aproape. Unul singur, din aceştia, Djaparizer, din Caucaz a căzut în mâinile poliţiei în gara Finlandei din Petrograd. Am deschis conferinţa chiar în seara aceia. Iacovlev care era secretar a luat act de rapoartele delegaţilor din provincie. După aceia s’a luat în discuţie chestiunea publicărei unui apel către studenţime, în care analizau detailat războiul şi consecinţele lui dezastruoase. A doua zi, Kamenev, a pronunţat din discurs de intrare în materie- Tezele lui Lenin expuse de Ramner serveau de bază acţiunei ce trebuia să întreprindem. Ele confirmau in întregime atitudinea noastră, adoptată încă de la începutul războiului. Acum rămânea chestiunea punerei lor în practică, şi în prim loc, sistemul răpândirei în toate colţurile Rusiei. Am discutat punct cu punct toate tezele şi delegaţii au luat toţi cuvântul. Nici un dezacord nu a fost înregistrat. In cursul discuţilor s au făcut propuneri practice asupra chipului cum trebue desvoltată propaganda contra războiului. Din nefericire punctul acesta n’am putut să-l statornicim căci