Dreptatea, ianuarie 1933 (Anul 7, nr. 1580-1604)

1933-01-01 / nr. 1580

ORASE I SATE • I (Săteni, «’leotf, iBvn^iton) 1 an ...... 600 lei 1 1 an.............300 lei 6 luni . • . 300 • I ti luni .... . 150 « instituţiuni publice ţl particulare 1000 lei anual STRAINATATE 1 an . * luni . 2000 lei . 1000 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI,­­ STR. G. CLEMENCEAU, 9I TELEFON Redacţia 217/04 Ad-fia 220 25 AN­UNŢ UU1 Se primesc direct la Ad-fra ziarului şi la toate agenţiile de publicitate din ţara D. I. G. Duca tine sa constate In V lipatii, că are „stigmatul nefimiifiiiiii“—în opoziţie-.axele ae­­rauCcne .ji ' • Itite in numerar eoni a­ brobărei Direcţiunei Ge­nerale -J.T. T No. 31.8531128 Imprumutul din nana Cum l-a judecat Vintilă Brătianu In chestia împrumutului reali­zat de guvernul Averescu în Ita­lia în 1926, despre care d. Virgil Madgearu, ministru de finanţe, a afirmat ca a fost contractat în condiţiuni oneroase, sa încercat in chip interesat o diversiune în­drăzneaţă. S’a urmărit depărtarea discuţi­­unei dela obiectul ei, pentru a se determina o polemică cu caracter personal. Aceasta manevră a fost numai decât dejucată. Scrisoarea d-lui Virgil Madgea­ru a pus lucrurile la punct... Nu. — Nu a fost !Și nu putea fi nici un moment vorba, de acei care au susţinut interesele împru­­mutătorilor italieni. Îşi îndepli­neau o legitimă datorie. Dar e vorba şi numai despre aceasta e vorba, de acei negocia­tori care au apărat interesele ro­mâneşti. Căci ele au fost într'un mod deochiat şi deplorabil apărate. Iar negociatorul a fost perso­najul şi mai deochiat şi mai de­plorabil, care se chiamă Mihai Manoilescu, subsecretar de Stat la Finanţe în acel guvern prezi­dat de generalul Averescu. «X. «rj» Impirum­utul a fost one­­ros... A fost im împrumut, în materiale pentru 90 la sută din valoarea lui, nu­mai 10 la sută în numerar la dispoziţia guvernului român de atunci. A spus numai d. Virgil Mad­gearu aceasta ?■ Nu... Vintilă Brătianu, minis­tru de finanţe în guvernul libe­ral din 1927, în expunerea de mo­tive la proectul de lege ce a tre­buit sa depue pentru afectarea acelui împrumut, se extinde pe larg şi cu o documentare sdrobi­­toare contra «operei» d-lui Ma­noilescu. Dăm în ultima pagină a ziaru­lui textul ei. Este osânda catego­rică a acelei operaţii. Repetăm şi aci concluzia lui Vintilă Brătianu : «In definitiv, dat fiind că din valoarea totală a împrumutului italian 1.800 de milioane lei, la cursul de 9 lei lira italiană, a­­proximativ 1.600.000.000 repre­zintă contravaloarea comenzilor făcute în Italia, împrumutul de 200 milioane lire, contrar afir­­maţiunilor ce s’au­­făcut, a fost în realitate un împrumut în mate­riale pentru 90 la sută din va­loarea lui și numai pentru 10 la sută aceia ce s’ar fi cuvenit să fie: împrumut de numerar pe care guvernul român lar“ fi pu­tut folosi cu deplină libertate pentru satisfacerea nevoilor sale extraordinare cele mai urgente». Iată toată chestia, — și am pu­tea adăoga toată buba... Când cineva a negociat şi con­tractat un asemenea împrumut, necutezând nici măcar să-l apere în Parlament, şi când acel cineva mai este şi Mihai Manoilescu, tre­­bue ca el să fie înzestrat cu mul­tă imprudenţă, îndrăznind a face pe cenzorul ţanţoş faţă de alţii... Politici de ranchiună... O an umilita­ parte a presei o­­poziționiste relevă cu amărăciu­ne și cu un fel de ironie aprecie­rile favorabile unanime ale pre­sei streine în ce privește activi­tatea guvernului Maniu. Atitudi­nea aceasta nu ne surprinde. Mo­ravurile politice sălbatice de la noi ne-au obicinuit de multă vre­me cu lipsa de patriotism a unei categorii de oameni politici cari inspiră atât de nefericit presa de partid. Există o întreagă tra­diție un fel de jurisprudentă în aceasta materie, care ne dezo­norează în fața lumii. De multă vreme, în România nu se face decât politică de ran­­chiune personale. Ideologiei şi programului i s’a substituit ver­balismul lipsit de linie şi urba­nitate. Acest fel de a vedea lu­crurile, a evadat de mult hotare­le şi s’a încetăţenit şi acolo unde diferenţierile de partid ar tre­bui să dispară. Ne amintim, — ca să dăm un exemplu — cum în 1930 d. N. Iorga, eruditul capricios înjura în verva d-sale cunoscută într’o gară din Paris toate partidele cari «duc ţara la catastrofă» şi reclama parcă sprijinul «străi­nătăţii» pentru alungarea guver­nului românesc. D. N. Iorga, ca­re îşi făcea voiajurile cu contri­buţia Statului şi atunci, ca tot­deauna. Astăzi, observăm aceiaş atitu­dine. Câteva gazete scriu su­părate că presa occidentală nu face cor cu ele, şi apreciază me­ritele guvernului, aşa cum se cu­vine. Desigur pentru inspiratorii lor ar fi mult mai util, dacă toc­mai în momentul în care statul român duce negocieri extrem de importante în streină­tate, presa de acolo s’ar grăbi să reproducă aprecierile anumitei prese de partid din ţară, şi sa creeze difi­cultăţi, ca partidele compromise să aibă o diversiune şi material de exploatare.­ Presa streină, cinstit informa­tă nu va fi niciodată influenţată de politica de ranchiune persona­le pe care o fac anumite perso­nagii politice. Dovadă este şi prudenţa onestă în care tratează pretinsul «conflict» italo-român. Presa românească «patriotică» a dat proporţii catastrofale unui conflict imaginar, pentru a-şi servi desigur ţara, pe când pre­sa streină a redus întreg «con­flictul» la proporţiile lui reale aducând un interesant serviciu statului român.­­*c u­m diverse 15 ianuarie! 1). Duca G. I., exasperat de destră­marea tot mai accentuată a bietului său partid, crede să-l mai poată con­solida cu cofeturi... Şi-a făcut o pro­vizie... Şi din când în când distri­­bue... Personal sau­­prin maimuţele de care se înconjoară­.. Din nefericire sunt cofeturi-sur­­prize. Dacă se pot chema astfel. Din acelea care seamănă vânt, fără a provoca nici o furtuna. Acela pe care o întrebuinţează de predilecţie acum, a botezat-o «15 Ia­nuarie». — Nu mai îmi faceţi zile fripte! se roagă şeful cu candoare. Uite, vă dau câte-o «15 Ianuarie»... Ia şi tu Chirculescule, care mă înjuri pe toate drumurile; na şi ţie Donescule; înghite şi tu Costinescule; mâncaţi macacilor! ... A trimis şi în provincie la şefii de organizaţie. Cea ce n’a provocat decât vânturi şi mai contrarii în portul... Ce reţetă poate să fie «15 Ianua­rie», pentru cei care au cultul lui 3 Ianuarie­! Tabloul rezultatelor Ministerul de interne a satisfăcut arzătoarea dorinţă exprimată aproa­pe zilnic de liberali: publicarea unui tablou cu rezultatele definitive în cifre ale alegerilor din urmă. Ni s'a comunicat aseară tabloul, însoţit şi de un tablou comparativ faţă de rezultatele alegerilor gene­rale din iulie trecut. Aşteptăm o zi comentariile duciş­­tilor asupra acestei lecţii noul pe care au primit-o. Şi ne promitem să râdem la urmă. Adevăruri răsturnate !­ Mihail Manoilescu nu se aştepta la surpriza intervenţiei lui Vintilă Brătianu, la­ sfârşitul anului 1932 în privinţa împrumutului din Italia din 1926. In consternarea sa n’a găsit decât o consolaţie... Ca şi marele Mihail Eminescu s’a înşelat, când a scris: «Nu ’nvie morţii, e în zadar copile». Crimele politice Viitorul constată că: «s’au înmul­ţit crimele politice sub această gu­vernare». Se poate. Dar de ce nu arată şi pe acei care sunt provocatorii sau auto­rii acestor nenorocite întâmplării Vrea oficiosul liberal o listă a a­­cestor crime? Şi mai ales cu indi­carea împrejurărilor și oamenilor cărora se datoresc? E, în adevăr, o îndrăzneală speci­fic liberală, ca să vorbea­scă totdea­una de furie în casa spânzuratu­lui, or a acelora care ar, merita să fie. „Ofensivă“ sau „mari al loamil“ ? Unele ziare de inf­ormaţiune go-­­lele logaritmice, tinzând sa de­­litică anunţă că partidul liberal mionstreze că alegerea unui pri­de sub şefia d-lui I. G. Duca folo­seşte vacanţa politică, pentru a pre­­găti o «ofensivă» împotriva guver­nului, ofensivă ce urmează a se deslănţui imediat ce... sărbătorile o vor permite. Ştirea aceasta gru­­meată a amuzat mult cercurile po­­litice, care cunosc adevărata situa­­ţie, de astăzi, a grupării dueiste. Fiindcă, într’adevăr, situaţia acea­sta — căreia i s’ar potrivi mai bine denumirea de «hal» — este de aşa natură, încât nu după Crăciun, dar nici după Paşte, şi nici m­ulti, multi ani de-acum încolo, partidul d-lui Duca nu va fi capabil de a deslănţui o ofensivă, necum împo­triva unui guvern, dar nici măcar împotriva celeilalte grupări libe­rale — georgiste — care-i roade cu atâta implacabilitate rărunchii-In adevăr, pentru o ofensiva, se cere, în primul rând, spirit ofen­siv. Or, cum se poate pretinde ase­menea spirit unei grupări politice, afectată de un grav şi avansat proces de descompunere ? Nimeni nu poate tăgădui că a­­ceasta este adevărata situaţie a aşa zisului partid liberal cincist. Descompunerea a început dela moartea lui Ionel Brătianu, a in­trat într’un ritm accelerat odată cu dizidenţa d-lui George Brătianu, şi a trecut în faza finală, când lichi­darea definitivă apare din ce în ce mai apropiată, de îndată ce d. I. G. Duca a luat preşedenţia parti­dului. De altfel, de atunci încoace, par­tidul liberal trece din greşeală po­litică, în greşală politică, şi din înfrângere electorală în înfrân­­gere electorală, cu toate caleu­ mar dueist la Arşii-din-deal în­seamnă că... ţara s’a pronunţat pen­tru partidul liberal! Nici chiar d- laica nu poate fi convins să creadă într’o asemenea balivernă şi dovi­a cea mai bună ne-o furnizează luptai că toţi şefii de organizaţii judeţene, din regiu­nile în cari liberalii, odată tari, au fost de data aceasta ruşinos în­­frânţi, sunt sau vor fi decapitaţi. Măsurile acestea o vor face decât să mărească desi­marea, cu toate bietele eforturi unite ale d-lor Di­­mitriu­ Dovlecel şi Tancred Cons­­tantinescu, trimis pentru purifica­rea spiritelor în Moldova de Sus. Zilnic, gruparea docistă înregis­trează noul defect­um­ şi toate stră­daniile, cele mai desnădăjduite, aie şefilor nu isbutesc să menţină coe­ziunea acestui org­­anism politic sor­tit pieirii. Simptomul cel mai alarmant — adică alarmant, v­or­ba vine! — îl constitue însă, neg­reşit, situaţia or­­ganizaţiunii daciste din Capitală, unde d. Al. Dones­u, puternicul şef dela Negru, nu înc­hină drapelul, cu toate demersurile şi intervenţiunile Centrului, şi probabil că va stărui în această atitudine până la răs­turnarea d-lui dr. Costinescu sau ruperea şi a org­anizaţiei daciste bucureştene. Aşa stând lucrurile, credem că este o copilărie, aşa cum am ară­taiaţa măreţ şi micei noastre po­litici, îşi permite să amse­ze alţii de «naufragiu moral». Pentru desă­vârşirea tabloului de ridicol, asta mai tipsia: Manoilescu în ipostaza de... moralist. «Nauf­ragiu moral» ? Ghiuleaua a­­cuzaţiei ricoşează dela obiectivul a- Ies, lovind pe cel care­ a lansat-o. Dacă e interzis cuiva în viaţa necestră politică să întrebuinţeze a­­ceste cuvinte — apoi acela desigur că este d. Manoilescu, naufragiatul sub toate formele în viaţa noastră publică-Cameleonul tipic s’a perindat cu de­sinvoltură unică prin toate orga­nismele noastre politice, fără a prin­de nicăeri rădăcini. A fost succesiv eliminat, ori un toxic din organis­mul sănătos, pentru­„ caracter, ele­gante de ţinută, sinceritate, devo­ţiune faţă de Partid şi colegi, ser­­viab­itate, etc., tot atâtea rarisime calităţi ale­­superficialităţii încar­nate care este d- Manoilescu. Numai chestia morală n’a pus-o în discuţie până acum. Oricum era gingaşă, după toate cele întâmpla­te, în viaţa-i romanţată de aventu­rier politic carapolian. Fripiinismul autohton, cunoaşte în M. Manoilescu, fost succesiv li­beral, averescan, naţional-ţărănist, iorghist, argetoianist, technickinist, pe cel mai veridic reprezentant. Sburdalnicul Figaro cu ridicole pozări de dictator a avut cel mai comic epilog pentru o carieră po­litică• Astăzi, după atâtea năzbâtii care de care mai neroade, e pus la remorcă. Rămânea o ultimă poză: aceea de censor moral al activiă­ţai şi la începutul acestor rânduri, politice a altora. Şi, cu aceiaşi să se vorbească de­spre o «ofensivă»­­ desinvoltură, iată-l cotoi moralist, liberală,­­acuzând pe alţii de «naufragiu mo-Ar fi cel mult U:i «marș al toa-'ral». mely -cu vne mod să se facă dela Miros de acid sulfurat într’o at­­o vreme încoace, î'ar«și toate a­­mosferă cu'dtă a ceste marșuri au­­■ - faliment ., Rfi ^ PAIATA MORALISTA Elevul lui Nolică. Proverbul latin spune că, atunci, când Dumnezeu vrea să piardă pe cineva îi ia mai întâi» minţile­ D. Grigore Ionian a intrat pe panta ridiculului, la câţiva paşi de prăpa­stia frângerii gâtului pentru un om politic serios. Cum s’a ajuns la această penibi­lă situaţie este o tristă poveste. D. Grigore Iunian merita o altă soar­tă. Acum se plasează în rândurile tragice ale ratării politice înainte de a-şi fi dat măsura, în vecinătatea arivistului feroce Mihai­ Manoile­­scu şi în preajma hilarului pericu­los Nolică An­tonescu. Biserica catolică consideră, mi se pare, printre păcatele capitale ale bietei fiinţe omeneşti, păcatul orgo­liului. D. Grigore Iunian a purtat mereu la sân veninoasa cobra, fără a se hotărî ulti­m­ moment să stri­vească energic capul năpârcei sub micuţa-i gheaţă No- 35. Veveriţa activităţii sale politice (intrări şi trântiri de uşi, plecări şi reveniri, încruntare şi suav su­râs), era animată de un incomensu­rabil orgoliu. D. Gr. Iunian n’a vrut să ştie, că politica mare e «serviciu public», iau nu împlinirea veleităţilor per­sonale. Catolicismul mai vorbeşte cu oroare de libido dominandi, de pofta dominaţiei, ciudat şi abnorm desvoltată, la acest om de spirit. Cât de mult trebuie să fi suferit d. Gr. Iunian, că este aproape pitic­rit caracterelor! Din acest insigni­fiant amănunt, un psiholog modern ar putea deduce, fără a cunoaşte meandrele activităţii, tot portretul d-lui Grigore Iunian.­. Deputatul de Gorj se doreşte me­reu în primele rânduri. Toate lipsurile le-a vrut împlini­te prin mişcări de titirez şi ironie, încadrat într'un partid mare s’a eu­it pe umerii gigantului, căpătând vertigiul specific altitudinilor. Dar nici aici nu era premier volan, ci mereu secund. Deacoio se dorea tot timpul buturugă mică, răsturnând carul mare. In opoziţie, cerea co­laborare cu orice preţ. In guvernă­ri imposibile, Ia guvernare trântea uşile şi pieea în opoziţie. Lipsa vizibilă de instinct politic s’a putut observa în felul cum plecat din partidul naţional-ţără­­nesc. Operaţia de eliminare a fost atât de uşoară, parcă ar fi fost vor­ba de un subşef de organizaţie pro­­vincială judeţeană. Lozincile doctrinare şi programul politic elaborat la întemeierea nou­lui partid radical-tărănist sunt a­­tât de jalnice, încât deplângem sin­cer destrămarea mitului din jurul micul­ui idol grojean. Gr­­lum­an a devenit la bătrâneţe elevul marelui Norică Antonescu, cavalerul tristei habitudini de n­eplată a datoriilor făcute pe fiori, automobile, călăto­rii în străinătate, sau covoare per­sane. Gr. Iunian a ciugulit stafidele din Nu va speriaţi: nucile detalii au ot cozonacul oferit poporului de către înrâurire maximă asupra des­voltă-i interesanta «Ligă contra Camerei şi «Liga proprietarilor ipotecaţi», unde alături de risipitorul Nolică, socialistul de mahala Ghiţă Criste­­scu şi simpaticul larca, pensionarul Pavelescu—Dim­o se înrolaseră o serie de mici burghezi sărăciţi de criză, visând inflaţie după reţeta tovarăşului Piţurcă, recalcularea datoriilor sau mai bine o ştergere cu un imens burete. Forfotul larvar este acum inten­sificat de haut-parleur-ul d-lui Gri­gore Iunian. Aceste categorii sunt politiceşte şi ca rezonanţă socială cele mai pu­­tin menite unei baze de partid ra­dical. Mici capitalişti, turbaţi de criză, speră în... inflaţie pentru re-­venirea vechiului El Dorado. — Morţii nu învie, e ’n zadar, co­pile! Economia naţională îşi caută alte căi­ Paleativele propuse de d. Gr. Iu­n­an sunt miraculoase pilule Pinck în care nici copil nu mai cred. Aceste paleative sunt, însă, un pericol prin sădirea neîncrederei în, moneda ţării. Metodele de luptă po­litică au o limită. D. Gr. Ionian in­tră de-albinelea pe drumul magni­ficului Nolică. Putem inversa dictorul latin: quod licet bovi, non licet Jovi. No­lică n’a existat în viata politică. Gr. Ionian a fost până mai ieri «ceva»­­Cu capitalul strâns în rândurile partidului national-ţărănesc vrea să bată monedă falsă. O atare... inflaţie se va îngădui cu greu. PLUGUŞORUL O­­viaţă modern­ă — mai mult sau mai puţin — a cucerit, rând pe rând, aproape toate oraşele noas­tre. S’a întins până şi la ţară. In multe părţi ,vezi lumină electrică Pretutindeni întâlneşti aparate de radio. In case modeste de ţară, cu sto­guri de fân în curte, în mijiocul larmei gâştelor şi printre mugete de viţei, — radio aduce îndepărtate ecouri ale muzicii complicate din elegantele săli de spectacol. Locuitorul satelor află, la câ­teva minute după săvârşire, orice eveniment petrecut în colţul cel mai ascuns al lumii. Orice prelegere interesantă, ros­tită la catedra unei înalte instituţii de cultură din Apus, este a­scultată de noi în toate satele noastre pri­mitive. In momentul când Radio anunţă preţul cerealelor pe pieţele mon­diale, de­odată se aude la ferestre vocea naivă a urătorilor — care do­resc gazdelor, ca şi acum câteva mii de ani, o recoltă abundentă. Grâu mărunt şi grâu de vară. Dee Domnul să răsară! In anul trecut, urarea băeţilor s’a­ împlinit. Domnul a făcut ca «grâul mărunt» şi «grâul de vară» să umpie lanurile. Dar acelaşi Dumnezeu a ascultat şi ruga plu­garilor de peste Ocean. Aceştia, pe deasupra, şi-au arat pământul, au semănat, au secerat şi au treetat cu maşinile — asigurându-şi un preţ de cost al cerealelor foarte redus. Din pricina aceasta grâul nos­tru — «mărunt» şi «de vară» — n’a avut preţ. Agricultorii l-au dat aproape pe nimic. Iar plugarii — cu toată urarea străveche — ■ au aflat noul adevăr: că este prefe­rată o recoltă puţină şi cu preţ bun, unei recolte abundente — dar depreciată... De-aceia astăzi, când primim prin radio situaţia bursei din A­­m­erica, ne pare un non sens plu­­guşorul — care ne vine de mai departe încă, din adâncul trecut al tradiţiilor. Se întâlnesc în aceiaşi casă de ţară două glasuri, care se întretac: unul al techinicei moderne, care ne vesteşte practici nouă; şi ce­lălalt, glasul trecutului primitiv. Radio aduce lucruri depărtate, pline de interes şi distractive. Iar la fereastră răsuna pluguşorul co­pilăriei. Pentru o clipă gazda a stat la îndoială. Sa ridicat, apoi, a închis radio şi a ascultat, cu toţi ai casei, povestea urătorilor. Lumea nouă ne cucereşte, zi cu zi, în cursul întregului an. Lumea veche are însă dreptul — măcar în timpul sărbătorilor — să ne oprească, o clipă, atenţia... E o sărbătoare a copilăriei... Co­pilăria fiecăruia, copilăria unui po­por, copilăria omenirii... Vocea urătorului, clopotul şi bu­buin!, — cu muzica lor aspră, dar, plină de adânci şi grave sonorităţii — au făcut să­ tacă vocea stilată a primadonelor de operă, încadrată de perfecţionate instrumente,» mâ­nuite de mari meşteri ai cântecului adus în casele noastre ţărăneşti prin unde electro-magnetice.­ , Trecutul a învins — măcar o seacă, măcar un ceas... " M. SEVASÎOS Tablou provincial ------potstit­ un interval de doi ani de zile, nici o schimbare în decor, obiceiuri şi feţe omeneşti. Senzaţia regăsirii unor lo­curi scumpe, încărcate de bogate a­­mintiri tinereşti de liceu. Atmosfera de farmec a Sibiului, istorică cetate teutonică, se păstrează cu încăpăţâna­re peste valurile vânjoase ale moder­nismului. Turnurile vechilor apărări ale urbei, stau singuratece lângă aleea densă de tei (cordon de verdeaţă in jurul zidului defensiv), mărturisiri din alte epoci istorice, glorioase şi melan­colice. Rugina vremii roade cărămida rezistentă, şi acopere zidul cu muşchi. Harteneckgasse e cufundată într’o tă­cere mormântală, discretă, fără tumul­tul vieţii. Câteva femei bătrâne cue păr albit ca zăpada de cumularea pri­măverilor şi cu prejudecăţi înrădăci­nate, mai rup, la intervale mari, pansa de linişte şi moarte. In vecinătatea is­toricelor turnuri (mai supravieţuiesc vreo patru) amuţeşte totul, ca în semn de respect religios pentru urme­le unor vremuri de eroism. Prezenţa lor nu supără pe nimeni. Sensibilita­tea locuitorilor s’a tocit cu desăvârşi­re. Iar streinul le respiră numai at­mosfera de vechime şi istoricitate au­tentică. Ciudate, oraşele acestea cu vechime de pe plaiurile Ardealului! Au un ce atractiv, care derivă poate din ames­tecul de vechime şi noutate. Sibiul, e poate unic în această pri­vinţă. Peisagiul naturii e splendid. Cor­donul munţilor Carpaţi (cu deschiză­tura Turnu Roşu spre Vechiul Regat, odinioară Vadul lui Traian) se pier­de de ambele capete într’o zare puţin turbuer. Dealurile ca nişte valuri în­cremenite ascund în văile lor adum­brite, sate bogate, celebrele, sate ar­deleneşti. Si­bibi prezidează prestigios. Contem­plat din depărtare — şi piscurile mai ridicate îţi dau perspectiva de cuprin­dere, — e scăldat într’o splendoare azurie. Turnul catedralei evanghelice, ascuţit cu un stilete se ridică dominat şi orgolios. Bing-bangul uriaşului clo­pot îşi difuzează undele în depărtare. Alături, celalt turn, cu ceasornicul e­­­ectric, e tot aşa de vech­iu şi istoric. Stă înfipt în centrul oraşului, lângă piaţa cu statuia lui Nepomuk, martir al credinţei. Străzi întortochiate, cu case vechi. Străzi largi şi luminoase cu prăvă­ - fii ultramoderne, şi pulsaţie puternică de două ori pe săptămână. Lumea e obosită. In provincie criza e mai dură şi necruţătoare. Efectele, mai dureroase. Parcă se apropie vre­muri ca cele imediat postbelice, când (mi-aduc aminte) copii de saşi cinstiţi ieşau înaintea carelor ţărăneşti pe drumul de judeţ, pentru a cerşi un codru de pâine, întru alinarea foamei crunte. Linia de tramvaiu, unica linie de tram­va­ii care leagă Unterstadtul cu Oberstadt»], s’a mai scurtat cu vreo patru staţii. Inutilă? S’au cărţii crizei au operat? înclin pentru ultima ipo­­teză. E prea scăzută circulaţia şi prea grave feţele acestor germani munci­tori. S’au retras toţi în case ca frame rănite. «Römischer kaires» şi «Europa» nu mai ocrotesc ecoul chefurilor de Heidelberg militar. — Un părinte, muncitor la societatea de tramvai, îşi conduce fiica, elevă cu chipiu verde şi «şnur» alb. Singura mişcare pe o stradă! Sibiul parcă agonizează! n. tatu (Continuarea în pagina 11 a). Alte contribuţii la istoria bolşevism­ului Destăinuirile bolşevicilor ruşi, cu privire la chipul cum au organizat prăbuşirea imensului imperiu al ţarilor, au partea lor de impor­tanţă din punct de vedere infor­mativ. Alex. Radaev, unul din con­ducătorii bolşevici şi prieten din cei mai apropiaţi ai lui Lenin, vor­beşte în noua sa lucrare privitoa­re la acţiunile bolşevicilor din par­lamentul ţarilor şi despre chipul cum au organizat conducătorii par­tidului comunist rus, cea dintâi în­­tr­unire secretă în preajma Retro­gradului, întrunire care a însemnat începutul dezagregărei statului rus. «Am pregătit convocarea confe­rinţei fruntaşilor bolşevici cu o ex­tremă prudenţă, observând toate regulele unei bune conspiraţii. Membrii fracţiunei noastre tre­buiau să-şi treacă o mare parte din timp în provincie şi să orga­nizeze în circumscripţiile lor ale­gerile de delegaţi. Toţi delegaţii trebuiau să se ducă la adrese mai dinainte fixate şi pentru a nu deş­tepta bănuelile poliţiei aveau obli­gaţia să nu ia contact cu nici unul din deputaţii bolşevici cari erau urmăriţi de Okhrană. La început hotărâserăm să ne în­trunim în Finlanda, dar, în urma deciziunei lui Lenin ne-am ales un loc în preajma Retrogradului, în­­tr un cartier de vite. Am găsit ast­fel an local, la Ozerki, pe șoseaua Vibord, la numărul 28. In această casă retrasă, înconjurată doar de vile goale în timpul iernei, locuia un amploiat al uzinelor Gavrilov a cărui soţie a consimţit să ne închirieze casa- Locuinţa aceasta ne convenea cu atât mai mult, cu cât, pentru a ajunge la ea, nu era nevoie numai­decât de tren, ci puteam ajunge fie pe jos, fie cu tramvaiul, a că­rui ultimă staţie nu era departe de ea. Toţi delegaţii au ajuns la Ozerki cu mare prudenţă. Eu, de pildă, am ieşit din casă, de dimineaţă şi am luat direcţia opusă. Apoi, după ce am înşelat astfel pe urmăritorii mei, am luat-o spre Neva, m-am îmbarcat repede într’o barcă şi am trecut pe malul celălalt. Odată a­­juns acolo am intrat în pădure, am schimbat de mai multe ori di­recţia şi când am crezut momentul prielnic am intrat în casa dela O­i­zerki. Toţi ceilalţi delegaţi au pro­cedat cu aceiaşi prudenţă. Intr’o cameră a casei ne-am în­trunit toţi în mai puţin de o oră. Erau acolo: Petrovski, Muranov, Samoilov, Cagov şi eu. Din Riga sosise: Voronin, Ivanov, Karchov, Linde şi Iacovlev (care mai târziu a fost împuşcat de amiralul Col­­ceag). Din Petrograd erau Antipov şi Koslov, lucrător la uzinele Pu­­tilov. Aşteptam pentru a doua zi pe Kamenev care trebuia să so­sească prudent din Finlanda. Mulţi din delegaţii din provincie n’au putut sosi din cauza poliţiei care-i urmărea de aproape. Unul singur, din aceştia, Djaparizer, din Cau­­caz a căzut în mâinile poliţiei în gara Finlandei din Petrograd. Am deschis conferinţa chiar în seara aceia. Iacovlev care era se­cretar a luat act de rapoartele de­legaţilor din provincie. După aceia­­ s’a luat în discuţie chestiunea publi­­cărei unui apel către studenţime, în care analizau detailat războiul şi consecinţele lui dezastruoase. A doua zi, Kamenev, a pronunţat din discurs de intrare în materie- Te­zele lui Lenin expuse de Ramner serveau de bază acţiunei ce trebuia să întreprindem. Ele confirmau in întregime atitudinea noastră, adop­tată încă de la începutul războiu­lui. Acum rămânea chestiunea pu­­nerei lor în practică, şi în prim loc, sistemul răpândirei în toate colţurile Rusiei. Am discutat punct cu punct toate tezele şi delegaţii au luat toţi cu­vântul. Nici un dezacord nu a fost înregistrat. In cursul discuţilor s au făcut propuneri practice asupra chipului cum trebue desvoltată pro­paganda contra războiului. Din nefericire punctul acesta n’am putut să-l statornicim căci

Next