Dreptatea, iulie 1934 (Anul 8, nr. 2031-2055)

1934-07-01 / nr. 2031

ANUL nrl. NO. 2031­6 pagini mm AWBfSCâNf Multe pozne e capabil să facă o­­mul la mânie. Nu din acelea cu ur­mări prea grave, ci pozne mărunte, ce pun în lumina ridiculului, pe cei ce nu se stăpânesc şi nu-şi înfrâ­nează pornirile până ce le trece ne­cazul. Un domn Şerban Otetelişanu, a rămas lu otul la inimă de când i s’au încurcat socotelile d-lui ma­reşal Averescu şi de când, mult pro­­ectata şi anunţata guvernare, s’a a­­mânat sine die. Se vede că d. Otetelişanu pusese mari speranţe în această «venire». Că prea oftează adânc şi răsuflă greu în cele două coloane ale «în­dreptării» de Miercuri, în care se războeşte cu toată lumea, pe care o socoate vinovată de eşecul d-lui ma­reşal. Necazul omului e firesc. Mai ales când provine dintr-o deziluzie aşa de mare. Dorinţa lui de a-l face cunoscut şi altora, pentru a-şi lua o cât de sla­bă satisfacţie, e la rândul ei legi­timă. Numai că atunci când ea se ma­nifestă prea repede şi sub stăpâni­rea deplină a necazului, devine poz­naşe. . . Aşa a păţit-o şi d. Şerban Ote­telişanu, noul colaborator — în vre­muri de eşec şi deziluzii — al «în­dreptării». D-sa nu găseşte alt mijloc mai ni­merit să-şi plaseze of-ul, decât le­­gându-se de declaraţiile d-lor dr. Lupu şi Mihalache, făcute la Câm­pulung. Sigur că, pe lângă faptul nepotri­virii dintre motivul supărării şi pretextul împărtăşirii lui, ceea ce izbeşte dintru început este «nouta­tea» articolului d-lui Otetelişanu. Declaraţiile amintite s’au făcut a­­cum aproape o lună. D. Şerban, a meditat mult asupra lor şi le co­mentează abia azi. După ce «combate» aşa cum se pricepe, pe cei doi fruntaşi naţio­­nal-ţărănişti, după ce-i copleşeşte de cele mai josnice insulte, conchi­de întrun mod delicios. Nu ne putem opri de a reproduce câteva pasagii: «Luânduşi înfăţişeri herculane astfel de oameni erijându-se în apă­rători ai cinstei şi ai demnităţei se încumetă să dea lecţii de morală în ţara aceasta şi au îndrăsneala să arunce cu noroi în marele erou pe care Providenţa a vrut să ni-l dea în aceste timpuri de grea cumpă­nă», înfăţişarea herculană şi erijarea în apărători ai cinstei, cari supără atât de mult pe d. Şerban, se refe­ră la declaraţiile celor doi fruntaşi ai noştri, asupra purificării. Nu înţelegem de ce se ofensează d. Otetelişanu şi de ce susţine, că făcând asemenea declaraţii d-nii Mihalache şi dr. Lupu, aruncă cu noroi în marele erou al Providen­ţei. Este foarte curioasă armonia ca­re s’a stabilit spontan, între toate taberile, din cauza declaraţiilor d-lui Mihalache. Eri «Universul» se indigna pe a­­ceiaşi măsură, enunţată de şeful partidului naţional-ţărănesc. Azi «îndreptarea» revine cu va­riaţii pe aceiaşi temă, admonestând aspru partidul care înţelege să-şi selecţioneze cadrele. Numai că atunci când asemenea măsuri au fost luate şi s’a socotit că aplicarea lor e necesară, nimeni nu s a gândit nici la ce va zice «U­­niversul», nici la ce va seri d. Şer­ban Otetelişanu. Pentru cei ce s’au obişnuit să în­treţină insinuările şi să lase să şp­­ere calomnia, măsurile acestea, cari curmă brusc sistemul şi pun pen­tru totdeauna ordine în armata dis­peraţilor acuzatori, nu sunt simpa­tice. Din acest punct de vedere este ex­plicabilă pelteaua «îndreptării» din primele fraze ale articolului citat Unde d. Otetelişanu devine îndrăs­neţ tot din necaz, deci oarecum scu­zabil, este acolo unde scrie: «Numai teama de sancţiuni a strâns la un joc pe toţi vinovaţii pentru a întârzia fie cu un mo­ment, ca singurul om de mare pre­stigiu pe care-l are ţara, să ia frâ­nele guvernului». Noi cerem iertare cititorului, pen­tru acest haos în care se complace articolul d-lui Otetelişanu. Să începi cu criticarea uno­r lu­cruri şi să sfârşeşti cu lamentări pentru că n’a venit mareşalul Ave­rescu la putere, aşa ceva numai în «îndreptarea» ea poate găsi. Chestia însă cu împiedecarea «sin­gurului om de prestigiu» de a lua frânele guvernului, e niţel mai com­plicată. Eşecul mareşalului nu rezidă de­cât — în prim rând — în condiţiile în care înţelege să facă politică şi să guverneze d. Averescu. La cari se mai adaogă şi dovezi­le date, în cele două guvernări de­­zastroase, cari nu se pot uita aşa uşor. Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 393 142, Adiţia 341­02 MOMENTE Destăinuirile djui Steejd Publicistul englez, d. Wickham Steed, publică în revista «Nineetenth Century» un articol senzaţional, care a produs o profundă impresie în toată lumea. D-sa divulgă planul infernal al Germaniei de a deslănţui cel mai criminal război bacteriologic, care va face ravagii catastrofale. Wickham Steed posedă un dosar asupra tuturor pregătirilor de răz­boi ale Germaniei, şi spune, că s-au făcut deja experienţe la diferite înălţimi pentru lansarea culturilor de microbi, precum şi alte experi­enţe în vederea infectării sistemu­lui de comunicaţii subterane din l­ondra şi Paris. Experienţele ar fi fost începute încă înainte de instalarea regimului hitlerist şi ele au continuat după această dată, cu aprobarea cance­­larului Hitler. In faţa acestor intenţiuni crimi­nale ale naziştilor, lumea civiliza­tă n’are decât o singură soluţie : izolarea Germaniei. Ce se petrece în Itana? Lumea se întreabă cu nedumeri­re, că oare ce se petrece în Italia ? lovitura de teatru de la Durazzo, manevrele diplomatice din Bulgaria şi Grecia, întrevederile permanente cu conducătorii Ungariei şi ai Au­striei, mişcările subterane din ora­şele principale ca şi din satele greu încercate de criză, dovedesc că Ita­lia se găseşte în ajunul unor fră­mântări profunde. Călătorii veniţi de la Roma sus­­pi, că tezaurul Italiei este com­­­plect epuizat, impozitele grele nu mai pot fi încasate, şi că Musso­lini, abia mai stăpâneşte situaţia. Evenimente mari sunt în curs de desfăşurare şi e foarte probabil că în scurtă vreme vom vedea re­­petându-se şi la Roma, «exemplul spaniol». Nici unul dintre foştii întemeie­­tori ai fascismului nu mai este de acord cu Ducele. Din contra, cei mai mulţi au început o acţiune de sabotaj şi de defetism, pe faţă. Spiritul critic a pătruns până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţă­­r­ii, şi deschide drumurile unor noul evenimente, sub greutatea cărora­­ateismul va sucomba, nu peste mult. Dece s'a modificat legea sanitară Risipă şi ambiţii nejustificate. - 3 noul inspectori Cine plătiţi- - Liberalizarea anul consiliu. C.D.R. Ioaniţescu desvălue in Senat, greşelile şi scopurile proectului Bifurcarea celor două ministere, al muncii şi al instrucţiei a provo­cat cum era firesc, adânca nemul­ţumire a titularilor. In special d. dr. Costinescu, c­are abia­­­e­fuzase m nistru, îşi vedea, dintr'odată re­duse la jumătate, prerogativele. Şi­­atunci, hai să mai ciupească atribu­ţii, fără să ţină seama că abuzează, că loveşte în organizarea autonomă a altor instituţii. Primul articol din proectul modi­ficator al legii sanitare, trece în a­­tribuţia miniterului sănătăţii şi NUMIREA MEDICILOR CASEI ASIGURĂRILOR SOCIALE ŞI AI CASEI MUNCII C. F. R. D. dr. Costinescu ştirbeşte astfel grav autonomia primei instituţii şi se amestecă în gospodăria celei de-a doua, deşi ambele n­u nici­ o legătură, nici administrativă ne­cum bugetară cu ministerul sănă­­tăţii. DESFIINŢAREA MEDICULUI HIGIENIST In desbaterea care a avut loc la Senat, P. D. R- Ioaniţescu a dus o aprigă luptă pentru menţinerea me­dicului higienist pe care proectul d-lui dr. Costinescu îl desfiinţează. Fostul ministru al muncii a în­făţişat admirabilele rezultate pe ca­re le-a dat activitatea medicilor hi­­gienişti, în cele zece plăşi model, în­fiinţate, în timpul ministeriatului d-sale. Existenţa medicului higie­nist însemnează o intensă acţiune preventivă, salvatoare, pe care me­dicul de plasă n’o poate desfăşura în acelaş timp cu celelalte atribu­ţii. Numai în curs de un an mor­talitatea infantilă a scăzut, în cele 10 plăşi unde activa medicul higie­nist. Argumentele d-lui Ioaniţescu n’au avut însă ecou, deşi actualul minis­tru al muncii este medic■ Cu atât mai puţin i se iartă greşala ce-o face, numai din ambiţia de-a desfi­inţa, ceea ce a creiat un adversar politic, care­­ nu era nici măcar doctor în medici.. A. EFORTURI SANITARE... In schimb cea era copiat, a co­piat prost! * Sub ministeria­tul d-lui D. R. Ioaniţescu se luase hotărârea înfiin­ţării de Eforii sanitare, pentru or­ganizarea şi coordonarea activită­ţii sanitare, a diferitelor instituţii, care lucrează în acelaş scop. D. dr. Costinescu a luat ideia şi a înscris-o în proectul d-sale. A înscris-o pur şi simplu: o noţiune yogă, fără nici­ o precizare, şi care în fapt, no să p­oată lua fiinţă. 5 NOUI INSPECTORI In schimb este foarte cla­ră şi precisă, în textul legii, înfiinţarea a cinci t­oui pos­turi de in­spector­i ge­nerali sanitari bine plă­tiţi. Creaţiuni inutile, pentru că ministerul sănătăţii are azi la dispoziţii suficient de numeroase­­cftrane cu care să efectueze controlul, pe care vrea să-l încredinţeze celor 5 inspectori noui în­fiinţaţi. Această nlatura a d-lui Costinescu este o sfidare, acum când se cer statului economiile este mai seve­re. Ea den-^iscă totodată lipsa de mb‘jP/ 'r' pentru realităţi a sactunliior gu­vernanţi şiqî ipocrizia Ior când vorbesc de economii. Practica lor se traduce în­­tdo risipă, care la timpul ei, va fi sancţionată de o­­pinifj publică. LIBERALIZAREA UNUI CON­SILIU Şi cum orice proect liberal, tre­buie să aibă şi o tendinţă liberală, nici modificarea legii sanitare nu este lipsit de un atare sens. D. dr. Costinescu reorganizează Consiliul tehnic sanitar, îl măreşte de la 7 membri la 21, şi-i dă atribu­ţii, peste capul ministrului. Iar «din întâmplare» compunerea consiliului es­te astfel aranjată încât majoritatea — aproape do­uă treimi — sunt liberali şi liberaloizi marcab­ţi.­ In felul acesta se legife­rează prizonieratul viitori­lor miniştri ai sănătăţii în mâna acestui consiliu. * C. D. R- Ioaniţescu a disecat pro­­ectul, înfăţişând maturului corp, articol cu articol, greşelile şi sco­purile nemărturisite. D. Ioaniţescu s'a raliat şi la un lucru bun din proect — poate sin­gurul! — mărirea cu o sută a nu­mărului medicilor sanitari rurali. Primii o sută de medici rurli au fost numiţi, sub guvernarea trecu­tă naţional-ţărănistă, de către d-l Ioaniţescu. Fostul ministru a fost atacat, cu înverşunare pe această temă, de oficiosul liberal. Noi nu vom■ urma această cale. Este o dovadă mai mult a obiec­tivităţii judecăţii noastre in marile probleme de interes general. Criza de concepţie Discuţia bugetului general, pe­­ oricâte studii ar face şi orice şo­­care în sfârşit, după o neobişnuit tuţii ar inventa.Toate vor rama­de lungă şi enervantă gestaţie ne­inoperante, faţă de presiunea guvernul a reuşit să-l închee, o majoră a factorilor sociali. Cel dat prilej d-lui deputat Mihai mai inteligent lucru care se poa­­să facă o serie de reflexii, şi jus­­te face acum este înţelegerea fa­te şi interesante. Calităţii acestor schimbări şi în-Nu vom reţine constatarea, că cercarea de nouă orientare în e­­le impozitele directe şi indirecte eonomie şi politică după realită­­avem în noul buget o supra-eva­­ţile noi de astăzi, luare a veniturilor întrun grad ! Guvernări de strictă ortodoxie exagerat, fapt care impune con-­­ liberală nu se mai văd nicăeri tribuabilului o sforţare extraor-jpe glob.­dinară pentru aceste vremuri.­­ Cum ar putea oare la noi, pe care e întrebare dacă va pu- [ să fie contestată criza de con­­tea să o suporte. Ci vom remar- j cepție a partidului liberal? ca unele critici de principiu, ca- Actualii reprezentanți a libe­re ni se par a lămuri a importan-1 ralismului dela noi, de o lamen­ta chestiune: aceia a eficacităţii s­tabilă calitate de altfel, un pri­­pe care o mai poate prezenta în ■' cep că o iminentă corijare nu conjuncturile actuale liberalis-­ mai poate întârzia, unul politic şi mai ales economic,­­ Un liberalism politic corijat. Partidul liberal trece printre , ar mai putea fi practicat, într'o gravă criză de concepţie. Nu nu- i oarecare măsură. Unde sunt însă mai la noi se petrece acest fe­l oamenii capabili de a trece la a­­norae. Criza liberalismului este a­ceastă corijare? Partidul liberal un fenomen universal, provocat, nu-i are­ de adânci cauze, cari ţin în ulti-­­ Liberalismul economic este în­­miă analiză de însăşi esenţa regi-­să iremediabil perimat. Perimat vnului social contimporan. A-i din toate punctele de vedere. As­­­­proape că pentru nimenea aceas- tazi o politică economică orto­­j ta nu mai constituie o noutate.L.i dox-liberală a devenit o impost­­j chidare a unei ideologii care a­bilitate. a condus societatea atâtea decenii. j Cu toate că partidul liberal nu mai poate îi oprită de toţi este adversarul economiei dîrî­­doctorii economişti din lume, jate. este constrâns de împreju­rări să practice pe o scară des­tul de întinsă intervenţionismul de stat, în viaţa economică. In politica economică a parti­dului liberal, în urma crizei de concepţie şi ca efect al acesteia, domneşte un haos şi o dezorier­­tare de neînchipuit. Adversari ai regimului de contingentă!* au fost nevoiţi totuşi să agrave­ze contingentarea. N'au aprobat, controlul comerţului de devize dar cu toate acestea îl menţîn Această dezorientare îşi are consecinţele nebănuit de grave în viaţa economică a Statului. Lesne de închipuit că în ase­menea situaţie, orice redresare economică devine imposibilă Partidul liberal, guvernează peste tot împotriva concepţiilor sale. Criza de concepţie are drept compliment, dezorientarea în actele de guvernământ. Echilibrul bugetar nu e posi­bil. Şi fără acesta, orice echili­bru economic intern este dina­inte compromis. Executarea bugetului va fi deci, din aceste numeroase mo­tive, o problemă extrem de di­ficilă. Abia de aci încolo se vor ivi marile greutăți pe care nu vedem cum le-ar putea învinge guver­narea partidului liberal. Eforturile d-lui Negulescu Ne obişnuiserâm să vedem in d. P. P. Negulescu, pe profesorul de Enciclopedia filosofiei de la Univer­sitate. Sunt pe catedră, mobil în li­niile lui statuare. Profesorul Negu­lescu era un monument de muzeu antic înzestrat cu voce. Un grai mol comp lent dar nu lenesit, de un debit misisipian, scurs, strecurat, prelins până la iluzia eleganţei, notă care il încoporase pe d. Negulescu şcoa­­lei de Pamas filosofie ilustrată de imperturbabilă seninătate a lui Titu Maiorescu. Iţi înşira sistemele de gândire pe firul povestirei ca măr­gelele pe aţă. Aşa ne obişnuise d. Negulescu. Ca orice ruină care se respectă, d. Negulescu s'a amestecat şi în po­litică. S'a înscris în partidul popo­rului şi a fost ministru al Instruc­ţiei publice. A rămas din isprava asta cu un dintre pentru d. Petro­­vici şi cu un strop de otravă în fun­dul sufletului. Intrat în politică, d. Negulescu fa­ce eforturi. Se înverşunează să co­boare la vulgarităţi, la micimi, la meschinării, la ceiace constitue gâr­la asta miasmată a politicii mărun­te şi şi ceiace nu sta, — credeam, — în temperamentul plin de eleganta al Domniei sale. Iată, însă, că la Ploeşti, unde d. Negulescu s'a lăsat sărbătorit în cadrul unei cununii de urbe provin­cială, a schimbat amvonul cu cote­ţul. D. Negulescu se scutură de chingile împletite ale silogismelor împintenate, dă jos broderiile sufle­teşti şi ne surprinde cu o cuvântare în care stilul periferic și logica de caldarîm erau până acum apanajul exclusiv al d-lui Manolescu Strunga. Ne pare rău. Nu de altceva, dar... sau noi ne­am iluzionat când l-am aprecit pe d. Negulescu ca atare; sau d. Ne­gulescu s'a mascat și acum se în­toarce către lume arma desgolită. Pentru una, pentru alta, ne pare rău. Duminică 1 iulie 1934 3 lei Ca Tin­­ca... «Ţara Noastră» scrie: «Inef­icaci­tatea legii pentru utilizarea perso­nalului românesc în întreprinderi». Atunci de ce a mai cerut-o d. Goga, ❖ «Viitorul» spune: «Toată lumea ştia până acum că un buget poate fi bun sau rău». Aşa ştiam şi noi. Numai liberalii s’au încăpăţânat să ne arate că un buget nu poate f­i decât rău. * «­Îndreptarea» vorbeşte de «Acor­duri de protecţie mutuală». Aşa de repede a început să criti­ce acordul cu d. Gh. Brătianu? * Averescanii anunţă pompos: «în­scrierea unui important grup in partidul poporului». După ce că s’au ars, le mai face acum și reclamă tardivă! * Oficiosul guvernului are uneori principii fericite. Astfel în el ve­dem scris: «Progresul se face prin împrumuturi de valori». ...Ce-ar fi ca guvernul să împru­mute câteva valori, are atâta ne­­voe? Dar, vorba «Viitorului»: una-i teoria și alta-i practica. * «Viitorul» vorbeşte despre: «bă­­trânii-tineri ai marei Franţe». Viitorul vrea să clasifice şi oa­menii poetici apuseni, luaţi crite­riile de vârstă care predomină or­ganizarea sau dezorganizarea par­tidului liberal. EpiiM le­­i D. Petre Andrei, profesor uni­versitar la Iaşi şi fost subsecretar de stat la Instrucţia publică, este unul dintre spiritele ponderate, bi­ne şi serios pregătite, în domeniul atât de vast al învăţământului­­ şi atât de fragil încă la noi. Manifestaţiile sale publice sunt totdeauna o revelaţie, fie că vor­beşte în Parlament, fie că rosteşte vreun discurs la întrunirile publice. Om cultivat, cu inepuizabile re­curse intelectuale, modest şi de ca­racter, d. Petre Andrei cucereşte nu numai admiraţia prietenilor săi politici, ci şi simpatia adversarilor sf.i, cari ştiu să aprecieze totdeauna m­a-sa urbanitatea expunerilor şi fondul ideilor. Discursul pe care l-a ţinut la Ca­meră în legătură cu proeesul de or­ganizare a învăţământului primar este sub acest raport un preţios în­dreptar pentru ministrul şcolilor, care după mania construcţiilor şco­lare, a căzut într’un alt beteşug ce pare incurabil. Fostul subsecretar al instrucţiu­nii publice este un om de concep­ţii largi, occidentale, şi un demo­crat convins. In discursurile sale, d-sa nu ezită să accentueze tot­deauna acest lucru. Definind caracterul învăţământu­lui primar, d. Petre Andrei, face o superbă confesiune de credinţă de­mocratică. «Negreşit — spune d-sa — în ţara noastră, învăţământul pri­mar nu poate fi decât unitar, uni­tar în sensul următor : să nu se facă deosebire, în general, între punctele de plecare al tuturor indi­vizilor cari au drept la cultură. Trebue să se dea acolo­ minim de cunoştinţe necesare pentru viaţă, şi copilului de târgoveţ, şi copilului de la ţară. «Nu poate fi împiedecat procesul de ascensiune socială, prin inega­litatea posibilităţilor de cultură. De aceia, şcoala primară trebue să dea acelaş minim de cunoştinţe nu- mlror copiilor, pentru ca diferenţia­■ ta să se facă numai după capaci­tatea intelectuală şi morală a fie­căruia». Admirabilă concepţie democrati-' că şi superbă generozitate faţă de un popor de rurali, doruri de cul­tură. Suntem convinşi, că partidul na­­țional-ţărănesc, ajungând nu peste mult din nou la guvern, va realiza in întregime programul profesorului Andrei, generali­zându-l la toate gradele de învăţământ, şcoli pri­mare, secundare şi Universitate, pentru a ajunge la acea şcoală uni­, că, ce face orgoliul civilizaţiei oc­cidentale, franceze, România veche a avut un Spiru Haret, iar România Nouă trebue să aibă un Jules Ferry, pentru a ajun­ge, prin o nivelare de cultură la nivelarea socială, spre care tinde p­­rienirea. Petre Andrei a dat o magnifică dovadă în timpul pe care l-a petre­cut la departamentul învăţământu­lui, că ştie să sesizeze spiritul epo­­cei, şi că are curajul reformelor mari, şi tenacitatea unui adevărat om de principii, pentru a reuşi să adapteze România în albia curen­telor mari, ce agită umanitatea. Discret şi perseverent, Petre An­drei a realizat şi până acum opere durabile peste cari nimeni nu va putea trece de aci înainte, şi cari vor servi la bază reformelor struc­turale şcolare pe cari statul român modern, va fi obligat să le facă în curând. Profesorul de la Iaşi este cel mai preţios element politic și de cul­tură al viitorului.­ ­. fCHiţi continuarea in pag. II a)­ in ioane oarecare: Mircea Eliade de I. DOE.RODOR De ce n’aş fi sincer: am căutat ,în cartea d-lui El­iade (India), cu lumânarea aprinsă, calităţi cari să poată fi condensate într’un elogiu, ca însetaţii aceia cari, cu ochi di­lataţi, străpung pânza întunericu­lui ca să adune misterul luminii. Degeaba. D. Eliade ne-a dat o carte care nu spune nimic. Cel mult, că a fost Domnia sa în Indii şi că e, prin urmare, îndreptăţit să se lase periodic fotografiat in ati­tudinea aceia demagogă cu care ne-a obişnuit. Are d. Eliade repu­taţia de om umblat, de a păţit, a văzut multe, a citit multe. Cu cartea asta se cam desvălue; ne dă cifrul după care poate fi apreciat şi judecat. In volumul „India“, ne sunt în­făţişate aspecte cari se ţin intre ele numai întru atât întrucât rea­litatea la care se­, referă este una 3W şi aceiaşi. Ne arată, bunăoară, ce e jungla cu pulsaţiile ei de viaţă sălbăticită. La fiecare pagină e vorba de vegetaţia luxuriant plină­­ de parfume tari amestecate. Ici, un fluviu de lipitori încălecate şi lăn­­ţălărite, calci pe ele ca pe frân­ghii de cauciuc umed şi bălos. Colo, indivizi înfăţişaţi în scirenţe; stau adormiţi, prin şanţuri, seduşi de­­ atâta sfinţenie, de atâtea mistice extaze şi conopiri neînţelese. Din-­­­colo, o ciurdă de umili muşcaţi de­ lepră. Apoi: un convoi de fantomei în procesiune; o vânătoare de cro­codili, o furtună, un templu, un muzeu, un arest; — iată capitolele. Lucruri nemai­auzite şi nemai­pomenite din­­îndepărtata şi necu- I noscuta Indie! d. Eliade concurează cinematograful. Nu depăşeşte însă,­­ capitolul rozmal­ev al g­eogra­fei con-­­ tinentelor, din care orice şcolar a deprins câteva noţiuni fie şi vagi, referitoare la privelişte de hidoase. E în cartea d-lui Eliade un ca­pitol, , La Sha­­­iniketan“ conclu­dent. Vorbeşte de şcoala in aer li­ber a lui Rabindranath Tagore. Clasa: un număr de elevi adunaţi la rădăcina pomului, ca’n zugră­velile antice când erau explicitate temeiurile existenţei şi însămânţau concepţiile filosofice în mintea cu­­getă ori­or plimbaţi printre arborii grădinii. Despre Shantinikeian, ne spune d. Eliade atâta: poziţiile cla­sei, arajamentul ei, orânduelile şcolarilor. Nimic despre taina de viaţă. E semnificativ. D. Eliade a luiat din India exte­rioritatea; poate o exterioritate în vopselile ei reale, poate în vop­­­­seli­e pe cari pen­sula sa sufletească le-a mâzgălit; — în orice caz, ex­terioritatea. Aşezat în faţa unei case şi luat din scurt să spună ce este înăuntru, d. Eliade îi dă ocol, cercetează zidurile, descifrează sgârieturile văruelii şi sufere de convingerea că este ameţit de trăi­rile năpraznice în faţa peretelui. Eu am văzut indivizi din ăştia cari, apucaţi de spasmuri violente, îşi sgărcesc fiinţa pe portretul iubi­tei. Şi în timpi ce ea geme încleş­tată de mângi­erile altuia, aiuritul se crede posedat de bucuria îmbră­­ţişerilor carnale contemplându-i fo­tografia. Au mai trecut şi alţii prin miste­rioasa Indie, dar ei nu s’au lăsat seduşi de ceia ce este frapant şi su­perficial; din fugă au creionat un senz sufletesc nu o figură goală; au schiţat o reflecţie nu un peisa­giu, un miez de miracol nu o ta­bletă cinematică. Este foarte adevărat: d. Eliade se justifică in prefaţă: nu este o carte de aventuri spirituale, ci de reportaj şi povestire. Se poate scrie o altfel de carte după 6 luni, iar nu după 3 ani (cât a stat Dum­nealui). Farsă sau candoare? Cum adică? A pătruns India în fiinţa lui şi a evoluat ca o emo­ţie sau ca o boală care-i roade ţesuturile, îi macină celulele şi îi pătrunde carnea? N’o poate des­prinde? D. Eliade ne-o declară şi noi trebue să-l credem pe cuvânt de onoare. Aşa... poate veni unul cu o enormitate; şi dacă-l iei din scurt şi-l faci atent asupra prostiei, îţi poate răspunde tot atât de ca­tegoric ca d. Eliade: am vrut s’o fac. Bine. Dar cu ce ne dovedeşti că e numai atât? Scuza neputinţei oare? Sau se fuduleşte d. Eliade şi ţine cu orice preţ să rămânem ignoranţi? Mân­dru de umblările sale din clipa l­a care­ debutează cu insignifiante cro­nici despre fauna tibetană, — de atunci şi până la recentul volum, eforturile atâtor vrednicii necon­testate nu câştigă nimic în calitatea lor’. Şi asta nu-i spre lauda d-lui Eliade.­­ Dar s’ar putea spune: sărăcia fondului nu e răscumpărată de în­suşirile formei frumoase? Nu. D. Eliade n’are talent. Deşi are un oarecare stil. N’are talent, — fiindcă îi lip­seşte caca­­­ate­a aceia care creiază expresii noui,­ care dă cuvintelor valenţe noui şi le sileşte să intre în grupe de dependinţe noui. Are stil,­­ fiindcă posedă un a­­numit bagaj de reminiscenţe lite­­rare. Expresiile din cărţile dumi­­sale le poţi găsi: în parte la Kay­seri­­ng, în parte la Papini, în parte la Bergson, şi alţi filosofi experen­­ţialişti. Stilul d-lui Eliade rezultă deci, tocmai din lipsa de t­alent; constă, adică, in acest gunoi al cu­vintelor strâns din ograda altora în făraşele memoriei sale. Talentul? — e capacitatea de a introduce ritmuri noui în massa vo­cabularului ; de a găsi accente par­ticulare în cuvânt; de a-1 selecta, în frază, după nuanţa lui cea mai ex­presivă, înzestrarea aceasta de a orândui dispoziţiile vorbei şi a le angaja pe direcţia estetică a ex­presiei, asta înseamnă talent. Ta­lentul se cunoaşte şi dintr’o frază rău construită. Transpare aci, în mormanul cuvintelor, ca nervura prin verdele gras al frunzei. Am­prenta personalităţii­­ lăuntrice a scriitorului înzestrat rămâne impri­mată tot atât de bine şi pe o statue de marmoră şi pe un coltuc de caş­caval. D. Eliade are reminiscenţe, n’are expresii, are memorie, n’are ta­lent. Nu l-a împiedecat ,totuşi, ni­mic să treacă în literatură. Ameţit de un succes întâmplător, nu mai conteneşte cu romanele. Ultimele două sunt pentru cititor ilizibile, iar pentru autor, o catastrofă. Nici în roman nu se cere stil, probă Dostoevski. Dar se eere ceia ce n’are d. Mircea Eliade: puterea de a vibra, de-a face din sufletul tău încrucişat cu realităţile: un puls permanent. D. Eliade s’a făcut limbaj răsu­nător; a ieşit la răscruciuri şi a me­lodiat. A melodiat tocmai pe no­tele cari îi lipsiau: experenţialismul. Nu vorbeşte oare totdeauna orbul de lumină şi bolnavul de sănătate? Trăirile? — Ce adevăr, — ade­văr, nu zarvă, — a rezultat din a­­tâtea dureroase răsuciri de voinţă, atâtea încăierări fierbinţi de nervi atâtea conflictu­ri de patimi? Să ştim şi noi: ce adevăr a produs fur­nicătura spirituală a d-lui Eliade?

Next