Dreptatea, martie 1937 (Anul 11, nr. 2792-2816)
1937-03-02 / nr. 2792
Răspunsul de la Bacău Cea dintâi datorie a unui guvern este asigurarea ordinei interne şi a respectului legii. Cu aceasta, chiar dacă nu se face nimic pozitiv şi Statul nu este împins înainte, cel puţin se păstrează intact pentru mai târziu şi alt guvern mai vrednic, ceia ce s a moştenit. Există un patrimoniu public de principii şi de reguli pe baza cărora stă ceea ce se numeşte Stat adică organizarea juridică a unei naţiuni. Acest patrimoniu trebue păstrat, fiindcă fără el, Statul se desface în temeliile lui, Guvernul d-lui Tătărăscu na fost în stare să păzească acest minim de reguli şi acel minim de respect al lor care deosebeşte un Stat organizat de un Stat anarhic sau de o stare anarhică. A neglijat constrângerea la respectul legei şi a călcat regulile lui aspre şi egalitare. De îndată ce, la anumite grupe de oameni s’a încetăţenit justificat ideia că orice este posibil fără nicio sancţiune, şi de îndată ce legile au fost sfidate şi autorităţile trecute la pasivitate climatul anarhiei gata pentru Orien a fost creiat Preocupat de o reclamă deşănţată, lipsit de seriozitate şi de răspundere, fără respectul cuvântului rostit, oricât de sus ar fi venit el, luat înainte şi surmenat de legislaţii care să asigure şi după guvernare, exploatarea ţării, guvernul d-lui Tătărăscu în multiplele fini forme a uitat rostul primordial al guvernării: păstrarea autorităţii şi prin ea, a ordinei publice. Guvernul a lăsat singur frânele din mâini. Le-a abandonat. Autorităţile în subordine s’au deprins să fie depăşite prin violenţe private, ei au simţit comoditatea de a-şi declina răspunderea şi a declara orice eveniment mai presus de puterile lor. Autorităţile s'au deprins cu postura de spectatoare şi asistentă. S’au deprins deci cu practica anarhiei. Mai mult, din comoditate, poate şi simpatizează cu ea. In orice caz nimeni nu le mai cheamă la datorie. Controlul de sus şi-a perdut autoritatea, el însuşi suferind de aceiaş laşitate care-1 duce la schiţarea numai a unor gesturi inutile pentru aparenţă. In asemenea conditiuni acest guvern nu-şi mai poate redresa autoritatea. Odată ce a pierdut-o,faptul este iremediabil. Dovada s’a făcut în August, anul trecut, atunci când guvernul remaniat a mărturisit cele mai zgomotoase intenţiuni de paza ordinei. Ţara cunoaşte anarhia care s’a lăbărţat până la uzurparea dreptului fin’ De ce s’a desvoltat anarhia! N’a putut sau n’a voit guvernul liberal să o stăpânească! Indiferent care este răspunsul corect şi adevărul adevărat, fiindcă şi într’un caz şi în celălalt este tot una de grav. Acum din nou, guvernul Tătărăscu, remaniat cu tot ce are mai forte în el şi pe din afară a făcut jurământ de întronarea ordinei. N’au lipsit din solemnitatea legământului nici expresiunile caragealeşti şi nici atitudinele gladiatorice care în loc de respect şi teamă au inspirat zâmbet şi glumă. S’au emis cu grijă oratorică expresiuni lapidare, demne de manuale didactice pentru uzul cunoştinţelor elementare de stat S’au ţinut chiar Consilii de Miniştri, conferinţe gen Bentoiu de tristă şi amuzantă memorie, şi s’au dat comunicate. Ba chiar s’au confecţionat urgent, — ca la costumele de doliu, proecte de legi. Rezultatul! In plin tămbălău şi orgie de discursuri şi măsuri pentru ordine, piatra de încercare dela Bacău, cu arestări, răniţi şi teroare. Poate fi ceva mai elocvent pentru a demonstra că guvernul actual nu-şi poate reface autoritatea prin discursuri, prin declaraţiuni şi alte manifestări ale gâtlejurilor ministeriale! Evenimentele dela Bacău nici măcar n’au lăsat răgaz să se răcească discursurile şi avântul teribilos al d-lui Tătărăscu. Nici n’au lăsat pe nouii titulari să-şi încălzească scaunele pe care le-au căpătat şi pe care nu le onorează cu capul. Pe când în Bucureşti zeţăriile erau ocupate şi lucrau de zor să difuzeze în lume jurămintele de ordine ale guvernului, la Bacău, bandele cuziste devastau magazine, maltratau oameni, ocupau milităreşte oraşul şi deslănţuiau o teroare grozavă pe urma căreia spitalele au primit 30 de răniţi grav, dintre care unii pe moarte. Confratele «Lupta» de Sâmbătă seara a publicat declaraţiunile câtorva dintre fruntaşii politici din Bacău. D. avocat Cristian cap de listă al naţional-ţărăniştilor de afară: «încă de aseară au sosit din judeţele limitrofe şi chiar din cele mai îndepărtate, bande cuziste. Am avertizat pe primar şi cu toate acestea nu s’a luat nici o măsură. Cele ce se petrec azi la Bacău întrec orice cruzime posibilă. Autorităţile sunt absolut inexistente. De când mă ştiu, n’am văzut un spectacol mai îngrijorător. îndrăzneala de a lăsa oraşul pe mâna bandelor cuziste, aduse anume de prin alte regiuni, întrece orice sfidare...» Se va spune: Un adversar politic care a căzut cu un vot. Dar iată ce glăsueşte Prefectul judeţului: «Vezi şi d-ta, domnule, se bate lumea în stradă. Cu gogo-cuziştii ăştia nu e nimic de făcut. Armată am adus suficientă. O vezi şi dumneata. Dar ce poţi să faci cu haimanalele. Prind pe la colţuri pe câte unul, şi-l bat. La localul de vot, la fel. Aşa’s alegerile»! Observaţi, vă rog, tonul de contemplaţie şi filosofia fatalistă a prefectului! Sunt tipice pentru mentalitatea unui regim în descompunere care a renunţat să-şi mai exercite autoritatea. A aduce armată este destul, crede prefectul. Iată tabloul celei dintâi ocaziuni în care guvernul nou-nouţ, gata remaniat, avea să-şi exercite autoritatea. Bilanţul: 30 de răniţi grav; 35 de magazine devastate. Iar bandele cu primă de încurajare legală: cincimea. Situaţiunea e limpede: guvernul nu a putut menţine ordinea nici în faţa bandelor gogo-cuziste. Faptul e consumat. S’au anulat cu sânge declaraţiunile ministeriale şi paraministeriale. Şi nici după asta, după 24 de ore, nu s’a reacţionat cel puţin, şi nu s’au dat afară prefect, primar, poliţai, o " Nimic. Nici o măsură. Sau poate, culmea ironiei, toţi au fost înaintaţi! ! In orice caz, ziarele, în aceiaş zi, dădeau fotografia d-lui Cancicov, Ministrul Bacăului, zâmbitor ca o curtezană dulceagă şi cozmeticată, la geamul vagonului pentru Paris. Probabil, îşi spunea ea Prefectul, care desigur e omul d-lui Cancicov: «Aşa’s alegerile». Poate. Dar ordinea nu-i așa! D« Razu MOMENTE Paraital centru Km e Muzeul Simu este singura perlă artistică din Bucureşti demnă de numele oinzeu». A fost creiat de soţii Elena şi Atanasie Simit, mari latifundiari şi bogătaşi, care nu şi-au cheltuit avuţiile la ruleta dela Monte-Carlo, aşa cum obişnuiau latifundiarii, ci s’au simţit, administratorii delegaţi ai naţiunii Pe parcela hărăzită lor de un destin, social element, Elena şi Atanasie Simu au cumpărat dea-lungul unei frumoase vieţi tablouri de pictură şi bucăţi de sculptură pe care le-au strâns într’un muzeu remarcabil, dăruit, apoi, naţiunii. Elena şi Atanasie Simu au fost cei mai adânci cunoscutori ai artei moderne. Muzeul lor este o retrospectivă interesantă. Dovedeşte un bun gust infailibil. Opera lăsată va supravieţui veacurilor. Parastasul săvârşit ieri pentru memoria ctitorilor nu s-a bucurat de prezenţa niciunui delegat oficial. A participat o rudă, un prieten (pictorul Marius Bunescu), un artist (Fr. Storck) şi un gazetar, adică micul cenaclu de prieteni, rude, artişti şi scriitori în care au trăit toată viaţa lor prea fericiţii Elena şi A. Simu. Nu vi se pare un simbol? In aceiaşi zi, cetăţeni anonimi defilau la muzeu, contemplând capodoperile strânse de ctitori. In contemplaţie era cuprins omagiul anonim... IN PAG. IV-a: Cetăţenii din suburbana Dudeşti-Cioplea maltrataţi de jandarmi /I ARN XI. NO. 2192. 4 pagini ( Taxele de bancare t.)iiiu în nu-| merar conf. aprobiri Direcţiune I .Qnerale P. T. T. No. 34.85 |/*28 | Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 303|42, Adţia 341|02 ECHILIBRU BUGETAR de VIRGIL MADGEARU Sub iscălitura d-lui Virgil Madgearu, ziarul «Prezentul» publică următorul articol in numărul de Duminecă: Echilibrul bugetar este socotit de unii ca un lucru secundar, iar de alţii ca un lucru principal în gospodăria fiecărui stat. In deosebi, în Perioada de criză, pe care a străbătut-o omenirea şi care a dus în mod fatal la dezechilibrarea bugetelor publice, concepţia trecerii pe planul al doilea a echilibrului finanţelor publice şi-a făcut drum, — în cadrul criticei generale a politicii de deflaţie, încercată cu scopul de a se înlesni adaptarea vieţii economice la nivelul de valori, determinat de păstrarea etalonului monetar, mai ales în ţările din blocul aurului. Consecinţele sociale ale deflaţiei, întrucât decurgeau şi din restrângerea cheltuelilor publice, au fost considerate ca sacrificiu inutil, deoarece procesul de adaptare scontat urma un ritm lent şi dacă putea aduce oarecari rezultate pe plan interior, capacitatea de concurenţă pe pieţele externe a producţiei naţionale era din ce în ce mai redusă şi împiedica atât resorbţia şomajului, cât şi echilibrul balanţei plăţilor. Condamnarea politicei de deflaţie implicând o politică monetară de reflaţie sau de valorizare monetară, în unele din statele, cari au mers pe această cale politica echilibrului bugetar a fost părăsită, socotindu-se că îndreptarea finanţelor publice va urma reprizei economice, a cărei declanşare se sconta. Nu toate statele, cari au părăsit etalonul aur au împărtăşit această doctrină. Astfel, spre pildă, Marea Britanie a urmărit continuu echilibrul bugetar. Statele Unite ale Americei, în schimb, au urmat politica contrarie, preocuparea echi-3*e librului finanţelor publice a făcut loc tendinţei de a se realiza un nou echilibru economic şi social. Dacă o asemenea politică de desconsiderare a echilibrului financiar este posibilă, depinde însă de situaţia creditului public. Dacă un stat se bucură de credit pe piaţa monetară şi de capitaluri interne, prin emisiuni de bonuri de tezaur sau rente, poate să acopere deficitul. Fireşte, chiar un stat foarte puternic dispunând de un credit deosebit de însemnat şi găsind uşor numerariul de care are nevoie pe piaţa internă, nu poate, — fără să-şi rişte creditul, — să recurgă prea des la acest mijloc pentru a-şi acoperi deficitele Statele cari nu se bucură de credit şi nu dispun înlăuntrul propriilor lor graniţe de o piaţă monetară şi de capitaluri, capabilă să absoarbe emisiuni de bonuri de tezaur sau rente de stat, nu au alegere. Ele sunt silite să practice, cu orice risc, o politică de echilibru bugetar. Orice deficit, pentru un asemenea Stat se traduce în neplata salariilor funcţionarilor publici şi a furnizorilor, ceea ce are drept urmare tulburarea funcţionării normale a serviciilor publice şi slăbirea forţei de acţiune naţională a Statului. Noi am trecut în anii din urmă printr-o asemenea situaţie. Cei cari din spirit de imitaţie au încercat să transplanteze în mediul românesc concepţia rolului secundar al echilibrului bugetar, au trebuit să bată în retragere. Faptele au fost mai puternice decât teoriile de împrumut. Astăzi, se poate afirma că s-a format o convingere generală despre primatul echilibrului bugetar. Nu putem afirma acelaş lucru în privinţa noţiunii însăşi a echilibrului bugetar. Nu e de mirat. Câţiva ani, între 1922 — 1927, conducătorul finanţelor publice româneşti a socotit drept echilibru bugetar comparaţia dintre încasările şi plăţile dinlăuntrul unui exerciţiu şi considerând plusul eventual drept excedent, — fără a ţine seama de suma angajamentelor neplătite, a provocat însemnate goluri bugetare. Acum, ce-i drept, o asemenea concepţie greşită este părăsită Dar Pentru a se specula asupra unui echilibru bugetar cifric, se comit alte erori. Facem abstracţie de utilizarea tuturor felurilor de mijloace financiare cu caracter de expedient, cari, dacă n’au alte urmări dăunătoare asupra vieţii economice (la excesul de monedă metalică, transformat în isvor de venit pentru Stat), au cel puţin defectul că n’au un caracter permanent. însuşi actualul ministru de finanţe a recunoscut, într’un document oficial, că, în ultimii trei ani, bugetul a folosit 6.600 milioane lei expediente financiare. Pentru a se arăta că bugetul este echilibrat, se recurge acum la alte procedeuri ce trec fonduri încasate, cu scopul precizat în buget, de a se lichida rămășițele de plată din anul precedent, la bugetul ordinar. Prin aceasta se amână lichidarea restanţelor de plată, dăunându-se creditul curent al Statului la proprii săi furnizori cari siliţi să calculeze dobânzi, scumpesc aprovizionarea serviciilor publice. Se lasă deschis exerciţiul bugetar după 31 Martie câteva zile — anul acesta zece zile!— şi se trec încasări cuvenite anului în curs, pentru a se mări încasările din exerciţiul închis... Se încasează la buget sume însemnate, provenite din fonduri cu (Continuare în pag. 6-a) Unde am ajuns Guvernul dă în fiecare zi c câte un comunicat, prin care să-şi justifice noua existenţă, folosită redresării ordinei în stat. Comunicatele acestea, ne vestesc cu un lux de amănunte, ultimele descinderi, ultimele arestări şi ultimele sancţionări ale celor ce au eşit din legatate. Este neîndoios că în două zile, guvernul a făcut mai mult decât în trei ani. In intervalul celor patru «etape», consacrate toate «păstrării ordinei» nu s au produs atâtea arestări de vinovați, câte s’au făcut în ultimele două zile. Ceeace înseamnă că atunci când guvenul vrea, poate. Dacă până astăzi nu a făcut nimic, este pentru că nu a vrut şi pentru ca, utilizând vechea metodă liberală, şi-a asociat grupările violenţei, în lupta contra adversarilor politici. Când uneltele au început să devină ameninţătoare chiar pentru guvern, atunci s’a produs reacţiunea. Ne place să credem că această reacţiune va continua. Vrem să ne convingem că nu va fi un nou praf aruncat în ochii mulţimii. In limitele fixate de legi, cu aplicarea strictă a tuturor dispoziţiilor legale, să fie sancţionaţi vinovaţii. Nici un abuz, nici o provocare. Aplicarea strictă a legii. Restabilirea autorităţii şi ordinei, nu se poate face decât reintegrând legea în drepturile ei. 13—" . Aşteptăm deci să vedem guvernul continuând măsurile luate din primele zile. Dar în acelaș timp nu ne putem opri de a sublinia halul în care am ajuns, pe urma abdicării guvernului de la îndatoririle sale. Trei ani de neîngăduită tolerare a abuzurilor, trei ani de complicitate cu agresorii, trei ani de încurajare a desmățului, au dus la sfărâmarea oricărei autorităţi legale. Ce cuprind comunicatele guvernului? Reproducem din ultimul comunicat: «Studenţii cari au sechestrat şi maltratat pe studentul Aurelian Rădulescu şi anume: V. Trifa, dela Litere, Spânu Iordache şi Popescu Vasile, dela Teologie şi Virgil Rădulescu, dela Filozofie. Toţi de la Universitatea din Bucureşti, au fost arestaţi, trimişi în judecata consiliului de războiu al corpului II armată şi depuşi la închisoarea militară Jilava». Intr’un stat cu autoritatea întreagă, într’un stat cu un guvern păstrător al legilor, ferm şi hotărât la menţinerea ordinei, relatarea de mai sus apare la «fapte diverse». Este o treabă de comisar de poliţie. E o întâmplare care trece curent, fără să reţină atenţia întregului guvern asupra ei. Când s-au pierdut frânele din mână, se ajunge să se comunice opiniei publice, drept o mare ispravă, «arestarea unor bătăuşi cari au răpit un om de pe stradă». Repetăm, vina este a guvernului care prin îngăduinţa sa nepermisă a «umflat» o mişcare politică, care altfel ,lăsată în limitele posibilităţilor ei şi încadrată strict în lege, cu aplicarea promptă a rigorilor acestei legi, nu ar fi prezentat nici un pericol. Ar fi fost de resortul comisarilor de poliţie. Aşa, trebue să tratezi acum ca de la putere la putere şi să trâmbiţezi prin comunicate speciale, date de guvern, că ai arestat patru bătăuşi. Marile răspunderi ale partidului liberal, faţă de ţară, în aceasta constau. Nu în faptele mărunte cari doar exemplifică sistemul, ci în permanenta desfigurare a întregei vieţi morale şi spirituale a naţiei, stă vina partidului liberal. Afacerile mari ale liberalilor au punctat doar, din când în când, atmosfera de crasă imoralitate revărsată asupra ţării. Agresiunile, atentatele, asasinatele, nu au fost decât urmarea firească a cochetăriei guvernului cu anarhia uliţei. De aceia am ajuns azi să ne bucurăm şi să considerăm o mare cucerire a spiritului de autoritate, faptul că au fost arestaţi patru studenţi cari au bătut un coleg. Propuneri Programul general de acţiune pentru organizarea şi valorificarea pomiculturii*) — Finanţare şi legiferare — IV Pentru executarea programului general de acţiune şi de progres pomicol ce am schiţat în primele două capitole ale acestui studiumemoriu privitor la organizarea şi la valorificarea pomicultura române în cadrul şi în angrenajul economiei generale a ţării, program care trebue realizat pe deplin în curs de cel mult 3 ani, de bună seamă, va fi trebuinţă de o cheltueală simţitoare, pe care bugetul Statului, împovărat peste măsură cum se dă*) Vezi Dreptatea No. 2776-2777-2778 seste şi faţă de dificultăţile ce-i stau în cale, trebue să recunoaştem, tare greu ar putea s’o înscrie şi s’o suporte. Dar, totuşi, acum când e la fel nevoie de a ne creia noui venituri din bogatul pământ al României noastre, prin valorificarea uneia din ramurile cele mai rentabile ale agriculturii generale care e pomicultura, venituri de zeci de miliarde lei în plus la avuţia noastră naţională, nu-i nici de cum greu să găsim posibilitatea spre a ne procura şi asigura fondul bănesc necesar pentru executarea programului respectiv. Pentru aceasta, e neapărat necesar să se creieze un fond special numit „Fondul Pomicol’’, statornic şi permanent, un fond iniţial în bugetul ministerului de resort în sumă de circa 50.000.000 lei anual, mărit cu o taxă suplimentară asupra tuturor băuturilor alcoolice, asupra fructelor proaspete şi industrializate care ne vin din străinătate, precumşi cu amenzile ce ar rezulta din infracţiunile şi din contravenţiile la legea de organizare, de îndrumare şi de protecţie a pomiculturii. S’ar mai putea adăuga la acest fond şi o cotă actuală de 2o/o din bugetul comunelor rurale şi 3o/o din acel al judeţelor. Fondul acesta să se adune şi să se păstreze intact la ministerul de finanţe pentru ministerul de agricultură ,direcţiunea generală a pomiculturii. Fondul pomicol, repet, trebue să îi aibă continuitate, trebue să fie statornic şi regulat alimentat în fiecare an, cel puţin până se va împlini perioada de executare a programului general de acţiune şi de progres efectiv şi real. Direcţiunea generală a pomiculturii va fi îndatorată ca în fiecare an să întocmească o Dare de seamă detailată, un Raport anual, asupra întregii activităţi desfăşurată şi executată ,cu concluzii şi propuneri de viitor, raport pe care să-l înaintezeministerului de resort. Programul de lucru pe anul viitor trebue să fie aprobat de minister. Raportul anual, tipărit în cât mai multe exemplare va fi difuzat gratuit spre cunoştinţa publică. Pomicultura, care pentru ţara noastră în special, are menirea dar şi posibilitatea să salveze agricultura, repet şi de astă dată, nu poate să facă acest serviciu de mare preţ, considerabil şi de urgentă actualitate, nu poate da roadele aşteptate, fără a fi organizata şi repusă în cadrul ministerului de agricultură, fără personal specializat, fără o direcţiune generală la centru, şi mai presus de toate, fără un buget al ei propriu adecvat cerinţelor şi importanţii respective; căci, e cel puţin o aberaţie să se creadă şi să se mai susţie că se poate promova şi obţine progresul agricol, pomicol, viticol etc., fără suficientă şi chibzuită finanţare. Şi acum, dacă pe lângă seria de înfăptuiri propuse în acest memoriu vom mai avea şi o legiuire pentru paza, protecţia şi respectul pomilor roditori, unele şi altele legiferate fără întârziere, desigur, vom fi pus baza sigură şi temeinică pentru raţionalizarea şi valorificarea pomicultura, pentru înbelşugarea şi înfrumuseţarea vieţii rurale, pentru buna stare materială a milioanelor de ţărani, care au şi nu ştiu ce au, care calcă zilnic aur în picioare şi nu-l văd. (Continuare în pag. 11-a) Marti 2 Martie nu 2 lei Adversarii ţărănismului După înfrângerile repetate pe carele-a suferit organizaţia gogo-cuzistă ziarul „Ţara Noastră” trece iarăşi la ceea ce conducătorii săi cred că se chiamă ideologie. Iată aşadar că oficiosul naţional-creştin îşi reîncepe opera nefastă de instigaţie de asmuţire împotriva partidelor politice, lucru ce a condus la regretabile incidente electorale, unde vina lăncierilor d-lui Goga a fost verificată cu prisosinţă. De altfel, „Ţara Noastră” nu a înţeles nici cuvântul de ordine pe care d. Al. Cuza l-a dat, nu de mult, în Parlament când a vorbit de intrarea in ordine şi legalitate. Există la acest ziar o proastă tradiţie, o continuă denaturare a celor mai vădite realităţi, pe care redactorii acestei foi o socotesc utilă in propaganda lor politică. Alături de campaniile neîntrerupte de instigaţie la desorbire, mijlocul acesta de a face o anumită propagandă politică, falsificând adevărul, alcătueşte partea cea mai tristă din acţiunea naţional-creştină. A fost un congres al profesorilor universiari înscişi în pariul na ional ţărănesc. Marele areopag al micarei intelecualităţ romaretti-şi-a spus cuvântul în cele mai de seamă probleme ale culturii noastre şi a tratat, în primul rând, acea mare problemă, care s’a pus mereu după marele răsboiu: problema tineretului. S’a desbătut în recenta reuniune a profesorilor universita i, pr n urma-, re, o chestiune care nu interesează numai pe educatorii studenţimii ci şi întreaga societate românească.: Ştiţi care a fost, a doua zi, atitudinea (Continuare în par, ll-a) as Primatul Cultura, ansamblul de valori ale sufletului, rămâne singurul factor de integrare a unui popor în istorie. Cultura indică asupra însuşirilor, asupra înzestrărilor unei colectivităţi umane. A putut dispărea antichitatea romană şi elenă, dar valorile culturale produse de atâtea neamuri ni au fost păstrate. Istoria va reţine, totdeauna, prestigiul întreg de care s’au bucruat în istorie aceste popoare. Dacă gânditorii greci, artiştii şi literaţii, strategii şi conducătorii, n’ar fi existat, desigur că istoria n’ar avea nici un motiv să înregistreze amintirea existenţii poporului grec. Dar valorile culturale ai căror purtători au fost ni s’au transmis, acumulate în tradiţia vie a unei culturi europene, din depozitul căreia s’au hrănit şi se hrănesc seminţiile de azi. Prin naţional, producând valori, popoarele trec în universal. Ele se salvează din efemer, dobândind eternitatea numai şi numai prin valorile culturale. După cum individul se recâştigă pe sine prin prelungirea peste speţa biologică, tot aşa un popor se recâştigă pe sine, prin prelungirea în istorie. Şi are dreptul de a sta în istorie, devine adică material de istorie, întru atât întrucât fondul lui sufletesc creiază valori. Primatul culturii nu înseamnă deci o simplă lozincă, vidă, de orice conţinut, seducătoare deci,înseamnă dogma fixă de orientare a vieţii în istorie. Următor acestei dogme naţiunile trec din efemerul biologic la eternul istoric. Nu e deci lipsită de interes şi de justificare teoria contemporană a istoriei, teorie după care popoarele reprezintă idei din unitatea cea mare a Dumnezeirii; ele sunt organisme eterne, cu legi imutabile. Fără exagerările de rigoare, — când e vorba de teorii, —« ipoteza poate constitui un temei explicativ. Valorile culturale n’au numai rostul de a făuri prestigiu istoric unei naţiuni, ci rămân şi forţa vie prin care domină în colectivitatea umană. Românii n’ar fi putut stăpâni atâţia oameni şi atâtea ţinuturi, fără o cultură superioară. Nu atât forţa militară a impus, cât cultura şi civilizaţia. Spiritul viu menţine, forţa armată birueşte. Toată antichitatea romană se desvoltă sub semnul Romei eterne. In imperiul colonial, poporul britanic nu stăpâneşte prin forţa armată, cât prin cultură şi civilizaţie. Peste milioanele de oameni, transformaţi în sclavi, robind pentru fericirea poporului insular, stăpâneşte un număr mic de englezi, cu ceremonialul exterior trebuitor. Poporul britanic superiorizează cultural neamurile de sub robia lui. Aşa dar, primatul culturii. N’am fost noi acuzaţi de către o minoritate îngăduită, tolerată, în mijlocul nostru că n’avem dreptul istoric în acest pământ, nu fiindcă n’am fi întâii ocupanţi în timpul istoric, dar fiindcă n’avem genii care să fie purtători de valori. Rostul unui popor fiind acela de a produce minţi îndrăsneţe care să conducă, noi neavând, — ziceau aceşti minoritari, — genii, concluzia rămâne aceia a inexistenţei noastre istorice. Li s’a răspuns desigur, cu probe evidente, demonstrându-li-se certificatele însuşirilor noastre de spiritualitate. Intr’o anumită vreme, noi dominam spiritual răsăritul creştin, deşi neam mic de oameni, asvârliţi în condiţiile istorice cele mai mizere. Dar oricum, învinuirea s’a produs. După ce am realizat unitatea naţională şi prin realizarea ei, am devenit popor numeros pe un teritoriu destul de mare, într’un pământ bogat, cagoria noastră cea dintâi trebuie să fie preocuparea de cai culturii turc. Trebuie să producem valori, prin care să ne impunem în faţa celorlalte popoare. Iar minorităţile, asvârlite de împrejurări şi de îndrăsneala lor, în mijlocul nostru, nu pot fi stăpânite decât tot prin cultură. Ce prost gospodar şi îndrumător a fost şi este statul liberal când, din ofensiva culturală a făcut simplu prilej de îngrămădire a şomerilor intelectuali! O chibzuită orientare, o politică şcolară bine făcută, ar fi dus la batalioanele de asalt ale spiritului, iar nu la miliţiile înfometate ale violenţei. Vina nu e de partea celui ce se agită, ci de partea aceluia care a creiat condiţiile propice pentru această agitaţie. Ca să stâmpere focul ce ameninţă s’aprindă ţara, guvernul liberal s’a gândit din nou la universităţi şi la cultură. Vor să creieze condiţii prielnice studiului şi cărţi. In acest scop, desfiinţează cantinele şi căminele studenţeşti, pentru a le înlocui cu bursele, în valoare de câteva zeci de milioane. Nu e o măsură rea, fiindcă tot se face o selecţie şi tot înseamnă o încurajare, înseamnă că am ajuns şi noi la o ierarhizare a meritelor, la o putere de apreciere şi începem adevăratul „treptat” — cum zicea Alecu Russo, — în sânul colectivităţii silită să se organizeze. Măsura e bună, nu ştim întrucât eficace. Trebuia luată de mult, nu acum. Dar, vedeţi, cum poate să militeze pentru primatul culturii omul banului şi omul băncii? Se va zice: necesităţi de ordine. Se va recunoaşte, ordinea vine tot de la spirit. Dar guvernul liberal nu mai poate înţelege altă formă de stat decât aceia a exploatării, altă soluţie a ordinei decât aceia poliţienească, deci exterioară.