Drum Nou, mai 1974 (Anul 31, nr. 9114-9116)
1974-05-03 / nr. 9115
Pag. 2 Să porţi o convorbire despre muncă, cu un Erou al Muncii Socialiste, iată un subiect generos, care îl onorează pe oricare slujitor al condeiului. Şi chiar dacă, în atîţia ani petrecuţi printre oameni, scriind despre ei, ciştigi o firească indeminare a dialogului, în faţa maistrului Eugenia Flueraş, Erou al Muncii Socialiste, de la întreprinderea de stofe din Braşov, am fost, realmente, emoţionat. De ce? In primul rînd pentru că acest OM nu-i cunoscut doar in întreprindere, ci şi de multă altă lume. Apoi, pentru că biografia sa, chiar prezentată foarte pe scurt, înnobilează o încărcătură de fapte, de realizări şi succese ce depăşesc cu mult obişnuitul unui reportaj. Să recapitulăm! Eugenia Flueraş va sărbători în curîr.'d 29 de ani de cînd a intrat prima oară pe poarta fostei fabrici „Scherg". încă în primul an după Eliberare a fost primită in rindul comuniştilor, iar în 1945 a fost aleasă secretară a organizaţiei de partid din întreprindere. A participat direct la naţionalizarea fabricii şi la instaurarea primului director al muncitorilor. A fost apoi preşedinta comitetului sindicatului, a îndeplinit diferite alte munci obşteşti, s-a aflat în tot acest timp printre fruntaşii în muncă, de fapt principala „vocaţie“ a dumisale. Zic: Şi totuşi munca nu este o „vocaţie“, nu-i aşa? Zice: Munca este mai întîi o datorie, o datorie de onoare şi o cinste. Dar este şi vocaţie puţin. Uite, eu cînd am venit la „Scherg“, mi-am zis că stau pînă îmi cumpăr o pereche de pantofi. Apoi am zis că mai stau să-mi string şi bani de-o plapumă, şi uite-aşa, m-a prins meseria şi aici am rămas. Nici nu mi-a fost tare greu. Tata a lucrat în întreprinderea noastră pină la 75 de ani. Trebuie să fie şi vocaţie în lucrul ăsta. Mai acum cîţiva ani, mă apucase inima şi doctorii ţineau una să mă pensionez. Numai la gîndul să stau acasă (chiar dacă ieşeam cu o pensie bună) parcă mă îmbolnăveam mai rău. Şi după cum vezi, sînt tot printre fetele mele. Aici trebuie să facem o paranteză. De fapt tovarăşa Flueraş n-are decit o fată (este elevă în clasa a 12-a). Dar cînd rosteşte „fetele mele“, o face ca şi cînd ar vorbi de propria fiică, cu tandreţe şi dragoste maternă. Şi fetele, subalternele dumisale, o iubesc şi o stimează ca pe o soră mai mare, sau ca pe o mamă. Au invitat-o de cîteva ori la căminul întreprinderii şi au stat de vorbă despre toate: despre modă, despre comportament, au discutat şi probleme ale viitoarelor gospodine şi altele mai intime. Zice: Cînd sînt cu fetele, mă simt mereu tînără. Majoritatea au familia, părinţii, la zeci şi sute de kilometri. Este bine să te ştie aproape, să te caute şi să-ţi spună deschis necazurile. Că mai sínt pe la noi şi necazuri. Zic: Se spune că sinteţi şi aspră cîteodată. .. Zice: Sínt, sínt tare aspră cu cine vrea să ia bani fără să muncească. Nu-mi place de cine întîrzie de la serviciu, de cine nu-şi organizează viaţa după străbunele reguli de cinste şi demnitate. Mai văd cite o fată picotind pe război şi-i zboară firul defect pe sub nas. In loc să vină odihnită la lucru, ziua umblă hai-hui. Or, asta nu se poate. Trebuie să ai o disciplină şi la locul de muncă şi în viaţa particulară. Zic: Şi totuşi în secţia „repansat“, pe care o conduceţi, au venit multe fete cu „defect" — cum se spune la dv. — care sunt acum fruntaşe în muncă. Zice: Şi asta e adevărat. Căci cum e adevărat că mărul rău le strică pe cele bune, este mai adevărat că exemplul fruntaşilor devine molipsitor, ca să zic aşa. Secretul e să afli cum acest exemplu bun, înaintat, să-i transforme pe toţi, să-i influenţeze. Important este, după părerea mea, să-l faci pe fiecare conştient că e nevoie de el acolo unde munceşte, să simtă răspunderea muncii. In fine, cu sufletul omului munca e gingaşă, poţi şi greşi uşor. Zici Pentru că aţi pomenit de greşeală, aş vrea să vă întreb: un Erou al Muncii Socialiste poate să şi greşească? Zice: Poate, că şi el e tot om. Uite, chiar eu. O fată de-a mea, dintre cele noi, îşi cam dădea în petic. Am luat-o la rost, aşa mai aspru, mai bărbăteşte, şi ca să vezi: nu mi-a mai venit la lucru! Am trimis după ea, acasă. Cînd a revenit, am schimbat „tactica". Am luat-o mai cu binişorul, dar n-am slăbit-o din ochi, deşi secţia noastră numără 300 de lucrătoare. Acum este printre fruntaşe, iar eu mi-am mai cîştigat o prietenă. Altă dată — că a fost 0 poveste de pomină — dintr-o greşeală de raportare (cineva pusese o cifră în plus), ne-am pomenit cu planul depăşit pe hîrtie, dar, în realitate, cu restanţă. Atunci am adunat toată lumea, le-am explicat greşeala şi împreună am hotărît să recuperăm rămînerea în urmă cu orice preţ. A fost o „încercare" pentru colectivul nostru şi tare m-am bucurat cînd, la sfîrşitul lunii, ambiţia tuturor fetelor s-a materializat chiar cu o depăşire a planului. Acesta este colectivul nostru şi munca mea de comunist. Dumitru RUJAN Salea adevărată a tinereţii Intr-o superficială trecere prin atelierul de uzinare al secţiei de carburatoare al întreprinderii nr. 2, ai senzaţia că ai nimerit, printr-o întîmplare, in mijlocul unui stup unde nimic n-are sens, unde agregatele dau metalului "formele cele mai ciudatei canale care se desprind unul din altul sau altele ce se întilnesc, ascunse ochiului, în corpul carburatorului. Curînd însă poţi afla cu uimire că totul, absolut totul, este rezultatul unor calcule precise, că de fapt „întimplarea“ este dirijată de ochii şi mîinile unor tineri. Ei, tinerii aceştia, aşezaţi în lungul benzii transportoare, stăpînesc acţiunea burghielor asupra metalului. — Cum vedeţi, sintem între tineri, îmi spune familiar maistrul Anton Firică, la fel de tînăr ca şi colectivul pe care-l conduce. Aceste agregate complexe, de mare productivitate, pe care le vedeţi în lungul benzii, le-am încredinţat tot tinerilor, deşi sînt introduse de curînd şi nu sînt prea uşor de mînuit. In jurul meu priviri concentrate, mîini executind cu siguranţă operaţiile de găurire, unde cea mai mică neatenţie duce la piese rebutate. Sunt tineri întîlniţi zilnic pe stradă, mai buni sau mai puţin buni, dar in aceste ceasuri încordate toţi sunt adevăraţi creatori. Să sune oare pretenţios acest cuvânt de creatori, mi-am zis? Bineînţeles că nu. Pentru că sunt cei ce făuresc „drumurile“ pe care, intr-un viitor apropiat, benzina va curge spre a da naştere mişcării, vieţii maşinii, setei nepotolite a omului de a parcurge spaţiul. — Desigur şi problemele întilnite în munca de zi cu zi au un alt specific, continuă maistrul Firică. Tînărul este un „material“ foarte sensibil. Or, maistrul trebuie, după mine, să fie un bun psiholog. Trebuie să le cunoşti caracterul cit se poate de repede. Sunt veniţi din toate colţurile ţării. Uneori se descurajează imediat, cînd văd un coleg la sfîrşit de lună cîştigînd mai mult. Le este asigurată cazarea, au cantină şi totuşi te pomeneşti la un moment că pleacă. Cu o vorbă blajină, cu răbdare, pe unii am reuşit să-i reîntorc, pe alţii nu. Caut să le explic că după un timp, urmind şi un curs de calificare, o să-l ajungă pe cutare sau cutare coleg. Asta ar fi una din problemele care mă preocupă, îmi creează necazuri, să spun. Dar sînt și destule bucurii, de pildă realizarea planului. Sînt bucurii simple, pe care le împart atît cu colegul meu maistru Leonard Fleischer, cit și cu întreg colectivul. Urmîndu-mi drumul printre agregate, am întîlnit pe strungarul Petrea Boacă. Acesta mi-a mărturisit că a fost şofer și că a venit de la Bacău; aici, la Braşov, a cunoscut o fată tot din Moldova, s-au plăcut și s-au luat: — Te-ai gîndit vreodată pe cînd erai şofer la cei ce construiesc carburatoare? — Da. Mai ales cînd se strica maşina din pricina lui. Acu’ cînd eu fac conurile difuzoare ori centratoarele, mă silesc să le dau de calitate, să nu mai șadă șoferii în ploaie și ninsoare. Vă spun drept, cînd văd vreo mașină în pană, mă gîndesc dacă nu-s eu cel de vină. — Te-ai gîndit vreodată să pleci?, l-am „descusut" în continuare. S-a uitat la mine cu mirare. Ochii lui mă întrebau parcă ce rost ar avea o asemenea întrebare. — Cum adică să plec? Eu nu-s unul din aceia care cînd se văd cu un salariu în buzunar pe o lună, o și iau din loc. Nici la început nu m-am gîndit să fug cînd greșeam uneori și maistru] se mai răstea la mine. Să plec acu’ cînd sînt în familie, să zic aşa? Simţeam în vocea lui acea dăduire caracteristică vîrstei. Atunci am repetat în minte întrebarea: Care este deci calea adevărată a tinereţii? Răspunsul l-am dedus din cuvintele lui Petrea Boacă, l-am aflat şi de la muncitoarea Elisabeta Chiru, care mi-a spus: „Ştii, cînd eram mică şi vedeam un lucru frumos, mi se dădea mereu aceeaşi explicaţie: e făcut la fabrică. Acum fac şi eu lucruri frumoase. Uneori nu-mi vine să cred". Şi l-am mai aflat şi în cuvintele lui Ioan Ioviţă, un adolescent poate puţin prea serios pentru anii săi, ce-mi spunea cu voce domoală: „Sînt nou aici, la „carburator". Vreau să mă calific, să rămîn cu tatăl meu în această uzină. Ce aş cîştiga dacă aş bate la porţile altor fabrici? Cei care o fac sînt aceia ce nu se firea „înghesuie" cu munca. Am învăţat din experienţa mea puţină că adevărata cale a tinereţii e munca, munca făcută cu pasiune". In acea zi am putut afla valoarea cuvintelor simple. Am căutat să le folosesc şi eu, căci simplitatea e una din marile însuşiri pe care viaţa ţi le descoperă şi pentru aceasta mulţumesc maistrului Firică, lui Boacă, Chivu sau Ioviţă, pe care îl întîlneşti de fapt oriunde ai merge, muncind, iubind, visînd. Liviu COMŞIA GRIDANU PROFIL CE SPUI COLECTIVUL DESPRE COMISTUL BOTA ? Contrastând violent cu verdeaţa din împrejurimi, albul imaculat al adăposturilor pentru animale, proaspăt văruite, îţi atrage privirea de cum intri pe poarta întreprinderii agricole de stat din Prejmer. Urmărind geometria precisă şi alinierea acestor construcţii, care ar putea stîrni invidia multor conducători de întreprinderi industriale, ţi se prezintă în faţa ochilor o mostră a ceea ce înseamnă agricultură modernă, intensivă, iar gîndul te poartă involuntar la similitudinea ei cu industria. Ajunsesem aici la vremea amiezii, cînd liniştea predomina întreprinderea, părind nefirească pentru cineva neavizat de modul cum se desfăşoară programul de lucru in zootehnie. Un singur om trecea de la adăpost la adăpost, zăbovind cite puţin în fiecare, probabil pentru a verifica odată mai mult ce-i fac animalele. M-am apropiat şi l-am recunoscut: era medicul veterinar Gheorghe Bota, de care ştiam că deţinea funcţia de epizootolog al întreprinderii. „Vedeţi juninca aceea, mi-a spus indicîndu-mi un exemplar minufiat de „Bălţata românească“, are abia 8 luni şi cîntăreşte peste 320 kg., cu peste 100 kg. mai mult decit ar fi normal". Din vocea calmă cu care îmi relata aceste amănunte ale activităţii sale răzbatea satisfacţia muncii împlinite a unui specialist, care de aproape un an, renunţînd la funcţia de conducere, la nivelul întreprinderii, s-a dedicat muncii concrete de fermier. Aflasem aceasta ulterior de la Ioan Toma, directorul întreprinderii. Şi tot de la dînsul am aflat că ferma nr. 4, pe care o conduce comunistul Gheorghe Bota, secretarul comitetului de partid al întreprinderii, a obţinut în acest an cele mai bune rezultate economice dintre toate fermele zootehnice cu acelaşi specific din judeţ. Astfel, cantitatea medie zilnică de lapte obţinută de la fiecare vacă furajată se cifrează în prezent la peste 12,5 litri. A părăsi o funcţie de conducere pentru una „inferioară“, operativă, ar părea pentru unii un fapt incredibil. Dar în cazul comunistului Gheorghe Bota, argumentele au fost convingătoare. „Ca medic şef al întreprinderii acumulasem o experienţă vastă, dar nu puteam urmări direct rezultatele muncii mele. Am vrut să-mi încerc puterile. Faptul că ferma nr. 4 care mi-a fost repartizată se repopula cu un efectiv de elită m-a ambiţionat şi mai mult". Ce spune colectivul despre comunistul Bota? S-ar putea sintetiza în declaraţia unuia dintre muncitorii cu care am discutat: „Ne este apropiat, dar nu trece cu vederea nici cea mai mică abatere". Nucleul, inima acestui colectiv de 35 de oameni este, firesc, organizaţia de bază, formată din 12 comunişti, aflaţi permanent în fruntea întrecerii. Fără îndoială, s-ar putea spune multe despre medicul veterinar Gheorghe Bota — acum 17 ani tînăr absolvent al facultăţii de medicină veterinară, actualmente specialist cu tîmplele argintii, exigent şi pasionat de munca sau despre experienţa lui în munca cu oamenii, cîştigată în cei 15 ani de cînd a fost ales consecutiv secretar al organizaţiei de bază sau al comitetului de partid. Privind prin această prismă, putem înţelege mai uşor opţiunea lui pentru munca concretă din fermă. Desigur, pentru a-l prezenta mai bine am fi putut recurge la multiple exemple din activitatea sa anterioară. Cu toate acestea, am recurs la unul recent, poate chiar banal, dar plin de semnificaţii, cu cîtva timp In urmă se punea problema găsirii unui spaţiu care să fie transformat in „cameră filtru“ (vestiar) pentru muncitori. Intrucît nu exista un asemenea spaţiu construit, şeful fermei şi-a cedat biroul, instalindu-se în aceeaşi încăpere cu restul personalului. „Aşa puteam fi şi mai aproape de producţie, de problemele ei de fiecare zi, puteam participa chiar la rezolvarea unor situaţii concrete, de competenţa tehnicienilor sau a economistei" - şi-a motivat el gestul. Alin DRUGA DUM NOU Cum văd unii bărbați orizontul femeii. Arde gazul de pomană. — ? ! — Mi-a spus medicul că am nevoie de ceva „fier“ la ficat. Desene de C. CAZACU V Nr. 9115 Inginerul comunist Nicolae Stan, mecanicul şef al secţiei de strungarie de la întreprinderea „Rulmentul“, mi-a fost recomandat ca unul dintre cei mai destoinici ingineri tineri ai acestei puternice unităţi industriale, şi totuşi, cu numai cîteva luni in urmă, necazuri mari încruntau fruntea tînărului specialist. Fusese promovat de curînd în această muncă, după ce vreme de mai mulţi ani lucrase ca proiectant şi chiar condusese un birou de proiectare. De la o muncă de concepţie, trebuia să treacă la o activitate de intervenţie, să probeze spiritul de iniţiativă, receptivitate, operativitate şi o desăvârşită cunoaştere a tuturor utilajelor din secţia — cu o uzină — pe care avea datoria să o servească în calitate de mecanic şef. — Gradul înalt de tehnicitate al utilajelor, de a căror bună funcţionare trebuia să răspund, lipsa mea de experienţă în domeniul organizatoric, nu m-au scutit de necazuri. Echipele de intervenţie pe care primisem sarcina să le conduc nu puteau face faţă solicitărilor şi deseori sectorul de care răspundeam era arătat cu degetul, drept cauză a multor stagnări de scurtă sau mai lungă durată. Am primit critici şi „de jos“ şi „de sus“, am fost chiar şi sancţionaţi — ne spune Nicolae Stan — dar astăzi pot spune că suntem stăpîni pe situaţie. Că tinărul inginer şi colectivul pe care îl conduce cu o pricepere astăzi necontestată au ajuns intr-adevăr „Stăpîni pe situaţie", se poate vedea şi din rezultatele concrete ale muncii: indicele de folosire a utilajelor a crescut de la 94,5 la sută (cit era planificat) la peste 95 la sută (angajamentul întrecerii socialiste), fiind acum de 95,1—95,2 la sută, ceea ce a contribuit ca încă de pe acum secţia să poată livra peste plan 150.000 de inele de rulmenţi din 230 de mii cit era angajamentul anual. Strungăria îşi poate pune astăzi problemarevizuirii şi reînnoirii angajamentelor pe care şi le-a luat în întrecerea socialistă. Dar mai mult decit aspectele tehnice şi statistice ale situaţiei, m-a interesat traiectoria îmbunătăţirii ei. Cum a ajuns mecanicul şef să nu mai fie punctul de bătaie al criticilor administrate în adunările de partid, în grupele sindicale, in şedinţele operative? — Am reuşit, pentru că am fost ajutat — explică Nicolae Stan. Dar m-am ajutat şi singur. Deşi la început mă descurajasem şi mă bătea gîndul să mă declar învins, cerînd să mi se dea o altă muncă, pînă la urmă am început să-mi analizez mai bine munca, mai lucid. Am ascultat cu răbdare criticile şi nu m-am dat înapoi de la a-mi face eu însumi autocritica, recunoscîndu-mi slăbiciunile atunci cînd a fost cazul. Nu mi s-au şifonat epoleţii, şi cred că oamenii pe care îi conduc mă stimează mai mult după ce au văzut că nu mă tem să recunosc deschis atunci cînd am greşit şi mai ales să acţionez pentru îndreptarea greşelilor. Cu sporul de autoritate pe care îl conferă oricărui conducător, acea calitate de a fi realist, sincer şi lucid în aprecierea fiecărei situaţii, tinărul inginer a luat măsuri care au dus la consolidarea disciplinei muncii, la creşterea competenţei şi responsabilităţii profesionale pentru toţi oamenii din subordine. Dar comunistul Nicolae Stan nu se declară nici acum satisfăcut. — Pentru a creşte mecanici şi electricieni diagnosticieni, capabili de intervenţii sigure şi rapide, este nevoie de timp. Dar timp nu avem. Adică nu ne putem permite să aşteptăm. Tocmai de aceea, cred că n-ar trebui să neglijăm perfecţionarea şi reciclarea cadrelor prin care am putea grăbi specializarea ■ şi menţinerea la zi cu tehnica nouă. Mă preocupă, de asemenea, stabilizarea cadrelor. Mărturisesc, mai avem mult de făcut pînă la a ne permite să socotim totul perfect. — Şi cu ce veţi Începe ? — Cred că deja am început. Cu tăria de a privi bărbăteşte, cu curaj, critica şi autocritica. Daniel DRAGAN AUTOCRITICA 1 ŞlfdAZA EPOLEŢII NIMĂNUI in bătălie cu minutele, pentru om Marţi, 30 aprilie, ora 12 şi 10 minute. La staţia „Aviasan“ Braşov este solicitat urgent un elicopter de către Spitalul din Mediaş. „Viaţa muncitorului Ion Core este în pericol" , sună cu febrilitate apelul. Pilotul Ion Stanciu şi mecanicul de bord Ioan Roşu răspund cu promptitudine. In timpul zborului un nou apel, de data aceasta din partea Spitalului din Tîrgu Mureş. Un alt caz la fel de grav (blocaj renal, insuficienţă renală acută): pacienta Mező Palkó Irina are nevoie de o intervenţie chirurgicală extrem de urgentă. Deci, şi o escală la Tîrgu Mureş, declanşîndu-se astfel o aprigă bătălie cu minutele... Datorită măiestriei recunoscute a acestor oameni ai zborului, spiritului lor de dăruire şi înalt umanism, ambiipacienţi ajung în timp util la Bucureşti, aflîndu-se in prezent în afara oricărui pericol. ÎN MISIUNE, DE-O VIAȚĂ „Cînd am venit, In urmă cu aproape optsprezece ani in FeldiOCna, nu credeam că o să rămin aici tot restul vieții. In primele luni mi-a fost tare greu. Lăsasem familia departe, eram tare singur, problemele de rezolvat erau multe. Unii aveau tendința de a mai uita de lege. Alţii mă priveau pieziş, oricum, eram un străin... Dar partidul şi statul îmi ceruseră să devin apărător al ordinii şi nu puteam da înapoi“. Şeful postului de miliţie din Feldioara, Manole Tudor, vorbeşte cu glasul rar al ardeleanului aşezat. S-a născut undeva în judeţul Covasna, într-o familie cu opt copii. La 16 ani a rămas fără tată. A intrat de tînăr în partid, îl las să-şi depene mai departe amintirile. „Cînd am rezolvat primul caz, un furt nu prea mare dar încîlcit, am simţit că încep să cîştig teren. Feldiorenii au suflete mari, deschise, dar ca să te accepte ca pe unul de-al lor trebuie să te dovedeşti că meriţi. Acomodarea s-a produs mult mai rapid decit mă aşteptam. Mi-am adus familia şi am rămas“. Au urmat ani, zile şi nopţi de trudă, de încordare. Manole Tudor nu a avut în cariera sa nici o infracţiune cu autori necunoscuţi, chiar dacă uneori anchetele au durat luni de zile. „Pentru ca să poli face treabă bună în meseria noastră — spune el — trebuie să rămîi intr-un loc, să cauţi să cunoşti cit mai bine sufletele oamenilor, să te legi de ei şi să-i legi de tine. Singur nu pofi face nimic. Dacă nu ai sprijinul celor din jur, nu răzbatii în mîiniie lor se află de cele mai multe ori capătul tirului care te conduce la identificarea infractorului, la scoaterea adevărului la lumină“. La început a fost singur, apoi i-a fost trimis un ajutor, Victor Bejat, care s-a „naturalizat" și el feldiorean. Acum postul are cinci oameni. Subalternii îşi iubesc şeful„Noi, îmi spune acesta, suntem în primul rînd militari şi ca militari trebuie să spunem numai adevărul, direct, iară a menaja pe nimeni care greşeşte. In meseria noastră orice greşeală costă scump, puţind spulbera un edificiu clădit cu trudă. Lucrăm cu oamenii. .. li cunosc aproape pe fiecare■ Începind cu copiii. Periodic ţinem şedinţe la şcoală, popularizînd legile, punctînd teoria cu exemple cit mai concludente. Cei cu tendinţe parazitare, cu tendinţe de comitere a unor fapte antisociale, rămîn sub observaţia noastră atentă. Este o metodă eficientă, care a condus spre o scădere vertiginoasă a indicelui infracţional. De la ordinul sutelor, la ordinul zecilor. Poate dacă nu se deschidea şantierul, ajungeam la zero. Pe şantier lucrează oameni veniţi din toate părţile, care, datorită faptului că umblă din loc un joc, au scăpat de sub o supraveghere atentă a familiei, a colectivului de muncă. Avem probleme cu ei, dar le rezolvăm. Ducem mai ales muncă de prevenire. In momentul în care ajungi să iei o măsură aspră, dar evident dreaptă, ai sentimentul că pe undeva nu ai făcut tot ce trebuia Scopul activităţii noastre este în primul rînd prevenirea faptelor antisociale.. Zilele şi nopţile şefului de post (fără infracţiuni cu autori necunoscuţi) sunt uneori tare lungi. Soţia, Maria, s-a obişnuit să-şi aştepte bărbatul plecat în misiune. O noapte, o zi, cit este nevoie. Aşteaptă cu convingerea că soţul ei nu poate să nu reuşească. Vasile, acum student la conservator la Cluj, avea aceeaşi încredere deplină in tatăl său, se mîndrea şi el cu succesele tatălui. „Să scrieţi frumos despre şeful de post■ Este prietenul nostru“. Mă aflam la primărie cînd un om între două vîrste, auzind că venisem să scriu despre Manole Tudor, mi-a adresat aceste cuvinte. Ioan Chiculilă, vicepreşedintele Consiliului popular, mă lămureşte: „Şeful nostru de post este prietenul tuturor. Este unul din cei mai iubiţi oameni din comună. Nu numai pentru felul In care îşi face meseria.cf® unul din cei mai activi deputaţi, este membru în comitetul executiv, este... Ce mai, e un om care depune mult suflet pentru ridicarea comunei, pentru înfrumuseţarea ei, pentru educarea oamenilor■ Un om drept, integru, un bun cetăţean“ Soarele scapără spre asfinţit Manole Tudor merge agale prin comună. — Sara bună, tovarăşe şef , de post. — Sara bună Oamenii îşi văd mai departe de drum. Sînt veseli. O zi de lucru s-a sfîrşit, urmează o noapte de odihnă binemeritată. Cu pasul măsurat, cel ce de aproape douăzeci de ani veghează la liniştea lor îşi continuă rondul- Un om între oameni... Ed. HAIDAN