Drum Nou, mai 1974 (Anul 31, nr. 9114-9116)

1974-05-03 / nr. 9115

Pag. 2 Să porţi o convorbire despre muncă, cu un Erou al Muncii Socialiste, iată un subiect gene­ros, care îl onorează pe oricare slujitor al condeiului. Şi chiar dacă, în atîţia ani petrecuţi prin­tre oameni, scriind despre ei, ciş­­tigi o firească in­de­minare a dia­logului, în faţa maistrului Euge­nia Flueraş, Erou al Muncii So­cialiste, de la întreprinderea de stofe din Braşov, am fost, real­mente, emoţionat. De ce? In pri­mul rînd pentru că acest OM nu-i cunoscut doar in întreprin­dere, ci şi de multă altă lume. Apoi, pentru că biografia sa, chiar prezentată foarte pe scurt, înnobilează o încărcătură de fap­te, de realizări şi succese ce de­păşesc cu mult obişnuitul unui reportaj. Să recapitulăm! Euge­nia Flueraş va sărbători în cu­­rîr.'d 29 de ani de cînd a intrat prima oară pe poarta fostei fa­brici „Scherg". încă în primul an după Eliberare a fost primită in rindul comuniştilor, iar în 1945 a fost aleasă secretară a organiza­ţiei de partid din întreprindere. A participat direct la naţionali­zarea fabricii şi la instaurarea primului director al muncitorilor. A fost apoi preşedinta comitetului sindicatului, a îndeplinit diferite alte munci obşteşti, s-a aflat în tot acest timp printre fruntaşii în muncă, de fapt principala „vo­caţie“ a dumisale. Zic: Şi totuşi munca nu este o „vocaţie“, nu-i aşa? Zice: Munca este mai întîi o datorie, o datorie de onoare şi o cinste. Dar este şi vocaţie puţin. Uite, eu cînd am venit la „Scherg“, mi-am zis că stau pînă îmi cumpăr o pereche de pantofi. Apoi am zis că mai stau să-mi string şi bani de-o plapumă, şi uite-aşa, m-a prins meseria şi aici am rămas. Nici nu mi-a fost tare greu. Tata a lucrat în între­prinderea noastră pină la 75 de ani. Trebuie să fie şi vocaţie în lucrul ăsta. Mai acum cîţiva ani, mă apucase inima şi doctorii ţi­neau una să mă pensionez. Nu­mai la gîndul să stau acasă (chiar dacă ieşeam cu o pensie bună) parcă mă îmbolnăveam mai rău. Şi după cum vezi, sînt tot prin­tre fetele mele. Aici trebuie să facem o paran­teză. De fapt tovarăşa Flueraş n-are decit o fată (este elevă în clasa a 12-a). Dar cînd rosteşte „fetele mele“, o face ca şi cînd ar vorbi de propria fiică, cu tandreţe şi dragoste maternă. Şi fetele, subalternele dumisale, o iubesc şi o stimează ca pe o soră mai ma­re, sau ca pe o mamă. Au invi­tat-o de cîteva ori la căminul în­treprinderii şi au stat de vorbă despre toate: despre modă, des­pre comportament, au discutat şi probleme ale viitoarelor gospodi­ne şi altele mai intime. Zice: Cînd sînt cu fetele, mă simt mereu tînără. Majoritatea au familia, părinţii, la zeci şi sute de kilometri. Este bine să te ştie aproape, să te caute şi să-ţi spu­nă deschis necazurile. Că mai sínt pe la noi şi necazuri. Zic: Se spune că sinteţi şi aspră cîteodată. .. Zice: Sínt, sínt tare aspră cu cine vrea să ia bani fără să mun­cească. Nu-mi place de cine în­­tîrzie de la serviciu, de cine nu-şi organizează viaţa după străbune­le reguli de cinste şi demnitate. Mai văd cite o fată picotind pe război şi-i zboară firul defect pe sub nas. In loc să vină odih­nită la lucru, ziua umblă hai-hui. Or, asta nu se poate. Trebuie să ai o disciplină şi la locul de muncă şi în viaţa particulară. Zic: Şi totuşi în secţia „repan­­sat“, pe care o conduceţi, au ve­nit multe fete cu „defect" — cum se spune la dv. — care sunt acum fruntaşe în muncă. Zice: Şi asta e adevărat. Căci cum e adevărat că mărul rău le strică pe cele bune, este mai ade­vărat că exemplul fruntaşilor de­vine molipsitor, ca să zic aşa. Secretul e să afli cum acest e­­xemplu bun, înaintat, să-i trans­forme pe toţi, să-i influenţeze. Important este, după părerea mea, să-l faci pe fiecare conştient că e nevoie de el acolo unde mun­ceşte, să simtă răspunderea mun­cii. In fine, cu sufletul omului munca e gingaşă, poţi şi greşi uşor. Zici Pentru că aţi pomenit de greşeală, aş vrea să vă întreb: un Erou al Muncii Socialiste poate să şi greşească? Zice: Poate, că şi el e tot om. Uite, chiar eu. O fată de-a mea, dintre cele noi, îşi cam dădea în petic. Am luat-o la rost, aşa mai aspru, mai bărbăteşte, şi ca să vezi: nu mi-a mai venit la lucru! Am trimis după ea, acasă. Cînd a revenit, am schimbat „tactica". Am luat-o mai cu bini­şorul, dar n-am slăbit-o din ochi, deşi sec­ţia noastră numără 300 de lucră­toare. Acum este printre frunta­şe, iar eu mi-am mai cîştigat o prietenă. Altă dată — că a fost 0 poveste de pomină — dintr-o gre­şeală de raportare (cineva pusese o cifră în plus), ne-am pomenit cu planul depăşit pe hîrtie, dar, în realitate, cu restanţă. Atunci am adunat toată lumea, le-am ex­plicat greşeala şi împreună am hotărît să recuperăm rămînerea în urmă cu orice preţ. A fost o „încercare" pentru colectivul nos­tru şi tare m-am bucurat cînd, la sfîrşitul lunii, ambiţia tuturor fetelor s-a materializat chiar cu o depăşire a planului. Acesta este colectivul nostru şi munca mea de comunist. Dumitru RUJAN Salea adevărată a tinereţii Intr-o superficială trecere prin atelierul de uzinare al secţiei de carburatoare al întreprinderii nr. 2, ai senzaţia că ai nimerit, printr-o întîmplare, in mijlocul unui stup unde nimic n-are sens, unde agre­gatele dau metalului "formele cele mai ciudatei canale care se des­prind unul din altul sau altele ce se întilnesc, ascunse ochiului, în corpul carburatorului. Curînd însă poţi afla cu uimire că totul, abso­lut totul, este rezultatul unor cal­cule precise, că de fapt „întimpla­­rea“ este dirijată de ochii şi mîi­­nile unor tineri. Ei, tinerii aceştia, aşezaţi în lungul benzii transpor­toare, stăpînesc acţiunea burghielor asupra metalului. — Cum vedeţi, sintem­ între ti­­neri, îmi spune familiar maistrul Anton Firică, la fel de tînăr ca şi colectivul pe care-l conduce. Aces­te agregate complexe, de mare pro­ductivitate, pe care le vedeţi în lungul benzii, le-am încredinţat tot tinerilor, deşi sînt introduse de cu­rînd şi nu sînt prea uşor de mînuit. In jurul meu priviri concentrate, mîini executind cu siguranţă ope­raţiile de gă­urire, unde cea mai mică neatenţie duce la piese rebu­­tate. Sunt tineri întîlniţi zilnic pe stradă, mai buni sau mai puţin buni, dar in aceste ceasuri încor­date toţi sunt adevăraţi creatori. Să sune oare pretenţios acest cuvânt de creatori, mi-am zis? Bineînţeles că nu. Pentru că sunt cei ce făuresc „drumurile“ pe care, intr-un viitor apropiat, benzina va curge spre a da naştere mişcării, vieţii maşinii, setei nepotolite a omului de a parcurge spaţiul. — Desigur şi problemele întilnite în munca de zi cu zi au un alt spe­cific, continuă maistrul Firică. Tî­­nărul este un „material“ foarte sen­sibil. Or, maistrul trebuie, după mine, să fie un bun psiholog. Tre­buie să le cunoşti caracterul cit se poate de repede. Sunt veniţi din toate colţurile ţării. Uneori se descurajează imediat, cînd văd un coleg la sfîrşit de lună cîştigînd mai mult. Le este asigurată caza­rea, au cantină şi totuşi te pome­neşti la un moment că pleacă. Cu o vorbă blajină, cu răbdare, pe unii am reuşit să-i reîntorc, pe alţii nu. Caut să le explic că după un timp, urmind şi un curs de calificare, o să-l ajungă pe cutare sau cutare coleg. Asta ar fi una din proble­mele care mă preocupă, îmi creează necazuri, să spun. Dar sînt și destu­le bucurii, de pildă realizarea pla­nului. Sînt bucurii simple, pe care le împart atît cu colegul meu mais­tru­ Leonard Fleischer, cit și cu întreg colectivul. Urmîndu-mi drumul printre agre­gate, am întîlnit pe strungarul Pe­­trea Boacă. Acesta mi-a mărturi­sit că a fost şofer și că a venit de la Bacău; aici, la Braşov, a cunos­cut o fată tot din Moldova, s-au plăcut și s-au luat: — Te-ai gîndit vreodată pe cînd erai şofer la cei ce construiesc car­buratoare? — Da. Mai ales cînd se strica ma­şina din pricina lui. Acu’ cînd eu fac conurile difuzoare ori centra­­toarele, mă silesc să le dau de ca­litate, să nu mai șadă șoferii în ploaie și ninsoare. Vă spun drept, cînd văd vreo mașină în pană, mă gîndesc dacă nu-s eu cel de vină. — Te-ai gîndit vreodată să pleci?, l-am „descusut" în continuare. S-a uitat la mine cu mirare. O­­chii lui mă întrebau parcă ce rost ar avea o asemenea întrebare. — Cum adică să plec? Eu nu-s unul din aceia care cînd se văd cu un salariu în buzunar pe o lună, o și iau din loc. Nici la început nu m-am gîndit să fug cînd greșeam uneori și maistru] se mai răstea la mine. Să plec acu’ cînd sînt în fa­milie, să zic aşa? Simţeam în vocea lui acea dă­­duire caracteristică vîrstei. Atunci am repetat în minte întrebarea: Care este deci calea adevărată a tinereţii? Răspunsul l-am dedus din cuvintele lui Petrea Boacă, l-am aflat şi de la muncitoarea Elisa­­beta Chiru, care mi-a spus: „Ştii, cînd eram mică şi vedeam un lucru frumos, mi se dădea mereu aceeaşi explicaţie: e făcut la fabrică. Acum fac şi eu lucruri frumoase. Une­ori nu-mi vine să cred". Şi l-am mai aflat şi în cuvintele lui Ioan Ioviţă, un adolescent poate puţin prea serios pentru anii săi, ce-mi spunea cu voce domoală: „Sînt nou aici, la „carburator". Vreau să mă calific, să rămîn cu tatăl meu în această uzină. Ce aş cîştiga dacă aş bate la porţile altor fabrici? Cei care o fac sînt aceia ce nu se firea „înghesuie" cu munca. Am învăţat din experienţa mea puţină că ade­vărata cale a tinereţii e munca, munca făcută cu pasiune". In acea zi am putut afla valoa­rea cuvintelor simple. Am căutat să le folosesc şi eu, căci simplitatea e una din marile însuşiri pe care viaţa ţi le descoperă şi pentru a­­ceasta mulţumesc maistrului Firică, lui Boacă, Chivu sau Ioviţă, pe care îl întîlneşti de fapt oriunde ai mer­ge, muncind, iubind, visînd. Liviu COMŞIA GRIDANU PROFIL CE SPUI COLECTIVUL DESPRE COM­ISTUL BOTA ? Contrastând violent cu verdea­ţa din împrejurimi, albul ima­culat al adăposturilor pentru a­­nimale, proaspăt văruite, îţi a­­trage privirea de cum intri pe poarta întreprinderii agricole de stat din Prejmer. Urmărind geo­metria precisă şi alinierea aces­tor construcţii, care ar putea stîrni invidia multor conducă­tori de întreprinderi industria­le, ţi se prezintă în faţa ochi­lor o mostră a ceea ce înseamnă agricultură modernă, intensivă, iar gîndul te poartă involuntar la similitudinea ei cu industria. Ajunsesem aici la vremea a­­miezii, cînd liniştea predomina întreprinderea, părind nefireas­că pentru cineva neavizat de modul cum se desfăşoară pro­gramul de lucru in zootehnie. Un singur om trecea de la adă­post la adăpost, zăbovind cite puţin în fiecare, probabil pen­tru a verifica odată mai mult ce-i fac animalele. M-am a­­propiat şi l-am recunoscut: era medicul veterinar Gheorghe Bo­ta, de care ştiam că deţinea funcţia de epizootolog al între­prinderii. „Vedeţi juninca a­­ceea, mi-a spus indicîndu-mi un exemplar minufiat de „Bălţata românească“, are abia 8 luni şi cîntăreşte peste 320 kg., cu pes­te 100 kg. mai mult decit ar fi normal". Din vocea calmă cu ca­re îmi relata aceste amănunte ale activităţii sale răzbatea sa­tisfacţia muncii împlinite a u­­nui specialist, care de aproape un an, renunţînd la funcţia de conducere, la nivelul întreprin­derii, s-a dedicat muncii con­crete de fermier. Aflasem aceasta ulterior de la Ioan Toma, directorul întreprin­derii. Şi tot de la dînsul am a­­flat că ferma nr. 4, pe care o conduce comunistul Gheorghe Bota, secretarul comitetului de partid al întreprinderii, a obţi­nut în acest an cele mai bune rezultate economice dintre toate fermele zootehnice cu acelaşi specific din judeţ. Astfel, can­titatea medie zilnică de lapte obţinută de la fiecare vacă fu­rajată se cifrează în prezent la peste 12,5 litri. A părăsi o funcţie de condu­cere pentru una „inferioară“, o­­perativă, ar părea pentru unii un fapt incredibil. Dar în ca­zul comunistului Gheorghe Bo­ta, argumentele au fost convin­gătoare. „Ca medic şef al în­treprinderii acumulasem o ex­perienţă vastă, dar nu puteam urmări direct rezultatele mun­cii mele. Am vrut să-mi încerc puterile. Faptul că ferma nr. 4 care mi-a fost repartizată se re­popula cu un efectiv de elită m-a ambiţionat şi mai mult". Ce spune colectivul despre co­munistul Bota? S-ar putea sin­tetiza în declaraţia unuia din­tre muncitorii cu care am dis­cutat: „Ne este apropiat, dar nu trece cu vederea nici cea mai mică abatere". Nucleul, inima acestui colectiv de 35 de oa­meni este, firesc, organizaţia de bază, formată din 12 comunişti, aflaţi permanent în fruntea în­trecerii. Fără îndoială, s­-ar putea spu­ne multe despre medicul vete­rinar Gheorghe Bota — acum 17 ani tînăr absolvent al facul­tăţii de medicină veterinară, ac­tualmente specialist cu tîmplele argintii, exigent şi pasionat de munca sa­u despre experienţa lui în munca cu oamenii, cîşti­­gată în cei 15 ani de cînd a fost ales consecutiv secretar al or­ganizaţiei de bază sau al comi­tetului de partid. Privind prin această prismă, putem înţelege mai uşor opţiunea lui pentru munca concretă din fermă. De­sigur, pentru a-l prezenta mai bine am fi putut recurge la mul­tiple exemple din activitatea sa anterioară. Cu toate acestea, am recurs la unul recent, poate chiar banal, dar plin de semni­ficaţii, cu cîtva timp In urmă se punea problema găsirii unui spaţiu care să fie transformat in „cameră filtru“ (vestiar) pentru muncitori. Intrucît nu exista un asemenea spaţiu con­struit, şeful fermei şi-a cedat biroul, instalindu-se în aceeaşi încăpere cu restul personalului. „Aşa puteam fi şi mai aproape de producţie, de problemele ei de fiecare zi, puteam participa chiar la rezolvarea unor situa­ţii concrete, de competenţa teh­nicienilor sau a economistei" - şi-a motivat el gestul. Alin DRUGA DUM N­OU Cum văd unii bărbați orizontul femeii. Arde gazul de pomană. — ? ! — Mi-a spus medicul că am nevoie de ceva „fier“ la ficat. Desene de C. CAZACU V Nr. 9115 Inginerul comunist Nicolae Stan, mecani­cul şef al secţiei de strungarie de la între­prinderea „Rulmentul“, mi-a fost recomandat ca unul dintre cei mai des­toinici ingineri tineri ai acestei puternice uni­tăţi industriale, şi to­tuşi, cu numai cîteva luni in urmă, necazuri mari încruntau fruntea tînărului specialist. Fusese promovat de curînd în această mun­că, după ce vreme de mai mulţi ani lucrase ca proiectant şi chiar condusese un birou de proiectare. De la o mun­că de concepţie, trebu­ia să treacă la o acti­vitate de intervenţie, să probeze spiritul de ini­ţiativă, receptivitate, o­­perativitate şi o desă­vârşită cunoaştere a tu­turor utilajelor din sec­ţia — cu­ o uzină — pe care avea datoria să o servească în calitate de mecanic şef. — Gradul înalt de tehnicitate al utilajelor, de a căror bună func­ţionare trebuia să răs­pund, lipsa mea de ex­perienţă în domeniul or­ganizatoric, nu m-au scutit de necazuri. Echi­pele de intervenţie pe care primisem sarcina să le conduc nu puteau face faţă solicitărilor şi deseori sectorul de ca­re răspundeam era a­­rătat cu degetul, drept cauză a multor stag­nări de scurtă sau mai lungă durată. Am pri­mit critici şi „de jos“ şi „de sus“, am fost chiar şi sancţionaţi — ne spune Nicolae Stan — dar astăzi pot spune că suntem­ stăpîni pe si­tuaţie. Că tinărul inginer şi colectivul pe care îl conduce cu o pricepere astăzi necontestată au ajuns intr-adevăr „Stă­pîni pe situaţie", se poa­­te vedea şi din rezul­tatele concrete ale mun­cii: indicele de folosire a utilajelor a crescut de la 94,5 la sută (cit era planificat) la peste 95 la sută (angajamentul în­trecerii socialiste), fiind acum de 95,1—95,2 la sută, ceea ce a contri­buit ca încă de pe a­­cum secţia să poată li­vra peste plan 150.000 de inele de rulmenţi din 230 de mii cit era an­gajamentul anual. Strun­­găria îşi poate pune as­tăzi problema­­revizui­rii şi reînnoirii angaja­mentelor pe care şi le-a luat în întrecerea soci­alistă. Dar mai mult decit aspectele tehnice şi sta­tistice ale situaţiei, m-a interesat traiectoria îm­bunătăţirii ei. Cum a a­­juns mecanicul şef să nu mai fie punctul de bătaie al criticilor ad­ministrate în adunările de partid, în grupele sindicale, in şedinţele operative? — Am reuşit, pentru că am fost ajutat — explică Nicolae Stan. Dar m-am ajutat şi sin­gur. Deşi la început mă descurajasem şi mă bă­­tea gîndul să mă declar învins, cerînd să mi se dea o altă muncă, pînă la urmă am început să-mi analizez mai bine munca, mai lucid. Am ascultat cu răbdare cri­­ticile şi nu m-am dat înapoi de la a-mi face eu însumi au­tocritica, recunoscîn­­du-mi slăbiciunile a­­tunci cînd a fost ca­zul. Nu mi s-au şifonat epoleţii, şi cred că oa­menii pe care îi con­duc mă stimează mai mult după ce au văzut că nu mă tem să recu­nosc deschis atunci cînd am greşit şi mai ales să acţionez pentru îndrep­tarea greşelilor. Cu sporul de autori­tate pe care îl conferă oricărui conducător, a­­cea calitate de a fi re­alist, sincer şi lucid în aprecierea fiecărei si­tuaţii, tinărul inginer a luat măsuri care au dus la consolidarea disci­plinei muncii, la creş­terea competenţei şi res­ponsabilităţii profesio­nale pentru toţi oame­nii din subordine. Dar comunistul Nicolae Stan nu se declară nici acum satisfăcut. — Pentru a creşte me­canici şi electricieni di­­agnosticieni, capabili de intervenţii sigure şi ra­pide, este nevoie de timp. Dar timp nu a­­vem. Adică nu ne pu­tem permite să aştep­tăm. Tocmai de aceea, cred că n-ar trebui să neglijăm perfecţionarea şi reciclarea cadrelor prin care am putea grăbi specializarea ■ şi menţinerea la zi cu teh­nica nouă. Mă preocu­pă, de asemenea, stabi­lizarea cadrelor. Mărtu­risesc, mai avem mult de făcut pînă la a ne permite să socotim to­tul perfect. — Şi cu ce veţi În­cepe ? — Cred că deja am început. Cu tăria de a privi bărbăteşte, cu cu­raj, critica şi autocri­tica. Daniel DRAGAN AUTOCRITICA 1 ŞlfdAZA EPOLEŢII NIMĂNUI in bătălie cu minutele, pentru om Marţi, 30 aprilie, ora 12 şi 10 minute. La staţia „Aviasan“ Braşov este solicitat urgent un elicopter de către Spitalul din Mediaş. „Viaţa muncitorului Ion Core este în pericol" , sună cu febrilitate apelul. Pilotul Ion Stanciu şi meca­nicul de bord Ioan Roşu răspund cu promptitudine. In timpul zborului un nou apel, de data aceasta din partea Spitalului din Tîrgu Mureş. Un alt caz la fel de grav (blocaj renal, insufici­enţă renală acută): pacienta Mező Palkó Irina are nevoie de o intervenţie chirurgicală ex­trem de urgentă. Deci, şi o es­cală la Tîrgu Mureş, declanşîn­­du-se astfel o aprigă bătălie cu minutele... Datorită măiestriei recunoscu­te a acestor oameni ai zborului, spiritului lor de dăruire şi înalt umanism, ambii­­pacienţi ajung în timp util la Bucureşti, aflîndu-se in prezent în afara oricărui pericol. ÎN MISIUNE, DE-O VIAȚĂ „Cînd am venit, In urmă cu aproape optsprezece ani in FeldiOCna, nu credeam că o să rămin aici tot restul vieții. In primele luni mi-a fost tare greu. Lăsasem fa­­milia departe, eram tare sin­gur, problemele de rezolvat erau multe. Unii aveau ten­dința de a mai uita de lege. Alţii mă priveau pieziş, ori­cum, eram un străin... Dar partidul şi statul îmi ceruse­ră să devin apărător al ordi­nii şi nu puteam da înapoi“. Şeful postului de miliţie din Feldioara, Manole Tu­dor, vorbeşte cu glasul rar al ardeleanului aşezat. S-a născut undeva în judeţul Covasna, într-o familie cu opt copii. La 16 ani a rămas fără tată. A intrat de tînăr în partid, îl las să-şi depe­ne mai departe amintirile. „Cînd am rezolvat primul caz, un furt nu prea mare dar încîlcit, am simţit că în­cep să cîştig teren. Feldio­­renii au suflete mari, des­chise, dar ca să te accepte ca pe unul de-al lor trebuie să te dovedeşti că meriţi. Acomodarea s-a produs mult mai rapid decit mă aşteptam. Mi-am adus familia şi am rămas“. Au urmat ani, zile şi nopţi de trudă, de încordare. Ma­nole Tudor nu a avut în ca­riera sa nici o infracţiune cu autori necunoscuţi, chiar da­că uneori anchetele au du­rat luni de zile. „Pentru ca să poli­ face treabă bună în meseria noastră — spune el — tre­buie să rămîi intr-un loc, să cauţi să cunoşti cit mai bine sufletele oamenilor, să te legi de ei şi să-i legi de tine. Singur nu pofi face nimic. Dacă nu ai sprijinul celor din jur, nu răzbat­ii în mîi­­niie lor se află de cele mai multe ori capătul tirului care te conduce la identificarea infractorului, la scoaterea a­­devărului la lumină“. La început a fost singur, apoi i-a fost trimis un aju­­tor,­ Victor Bejat, care s-a „naturalizat" și el feldio­­rean. Acum postul are cinci oameni. Subalternii îşi iu­besc şeful­„Noi, îmi spune acesta, suntem­ în primul rînd mili­tari şi ca militari trebuie să spunem numai adevărul, di­rect, iară a menaja pe ni­meni care greşeşte. In me­seria noastră orice greşeală costă scump, puţind spul­bera un edificiu clădit cu trudă. Lucrăm cu oame­nii. .. li cunosc aproape pe fiecare■ Începind cu copiii. Periodic ţinem şedinţe la şcoală, popularizînd legile, punctînd teoria cu­ exemple cit mai concludente. Cei cu tendinţe parazitare, cu ten­dinţe de comitere a unor fapte antisociale, rămîn sub observaţia noastră aten­tă. Este o metodă eficientă, car­e a condus spre o scăde­re vertiginoasă a indicelui infracţional. De la ordinul sutelor, la ordinul zecilor. Poate dacă nu se deschidea şantierul, ajungeam la zero. Pe şantier lucrează o­ameni veniţi din toate părţile, care, datorită faptului că umblă din loc un joc, au scăpat de sub o supraveghere atentă a familiei, a colectivului de muncă. Avem probleme cu ei, dar le rezolvăm. Ducem mai ales muncă de preve­nire. In momentul în care ajungi să iei o măsură as­pră, dar evident dreaptă, ai sentimentul că pe undeva nu ai făcut tot ce trebuia­ Scopul activităţii noastre este în primul rînd preveni­rea faptelor antisociale.. Zilele şi nopţile şefului de post (fără infracţiuni cu au­tori necunoscuţi) sunt uneori tare lungi. Soţia, Maria, s-a obişnuit să-şi aştepte bărba­tul plecat în misiune. O noapte, o zi, cit este nevoie. Aşteaptă cu convingerea că soţul ei nu poate să nu reu­şească. Vasile, acum stu­dent la conservator la Cluj, avea aceeaşi încredere de­plină in tatăl său, se mîn­­drea şi el cu succesele ta­tălui. „Să scrieţi frumos despre şeful de post■ Este prietenul nostru“. Mă aflam la primărie cînd un om între două vîrste, au­zind că venisem să scriu despre Manole Tudor, mi-a adresat aceste cuvinte. Ioan Chiculilă, vicepreşedintele Consiliului popular, mă lă­mureşte: „Şeful nostru de post este prietenul tuturor. Este unul din cei mai iubiţi oameni din comună. Nu numai pen­tru felul In care îşi face me­seria.­­­cf® unul din cei mai activi deputaţi, este membru în comitetul executiv, este... Ce mai, e un om care depu­ne mult suflet pentru ridi­carea comunei, pentru în­frumuseţarea ei, pentru edu­carea oamenilor■ Un om drept, integru, un bun cetă­ţean“ Soarele scapără spre asfin­ţit­ Manole Tudor merge a­­gale prin comună. — Sara bună, tovarăşe şef , de post. — Sara bună Oamenii îşi văd mai de­parte de drum. Sînt veseli. O zi de lucru s-a sfîrşit, urmează o noapte de odihnă binemeritată. Cu pasul mă­surat, cel ce de aproape douăzeci de ani veghează la liniştea lor îşi continuă ron­dul- Un om între oameni... Ed. HAIDAN

Next