Ecoul Moldovei, 1894-1895 (Anul 4, nr. 1-52)

1894-10-27 / nr. 16

Şcoala de Bele-Arte Se ştie că şcoala de bele-arte, aruncată afară din palatul ce’l avea strimtorată şi neglijată câţiva ani în foastele case ale şcoalei centrale, din strada Muzelor, unde tablourile zac fără nici o ordine din cauza îngrămădirei, ministerul a hotărît în sfîrşit se-i deie casa foasta externatul liceului. Pentru aşazarea ei acolea era de nevoe oarecari transformări, şi chiar şi adausuri căci aşa cum se găsea nu era cu putinţă să încapă şi Penacoteca şi şcoala. S’a afectatprin urmare în budget o sumă pentru îndeplinirea acestor nevoi şi lucrările se începură târziu de tot, aşa că nu credem să se poată termina în toamna aceasta. Ceia ce vedem însă făcându-se acolea nu numai că nu ni se pare lucru mare, dar încă un ce meschin de tot şi mai cu seamă că după planul de restaurare, încăperile nu vor corespunde cerinţilor, nici ca amenajare nici ca lumină şi cu atâta mai puţin ca estetică. Nu mai vorbim de exterior, care pentru un palat al artelor ar fi trebuit să i se deie o înfăţoşare mai demnă de destinaţiunea ce o are acuma, şi că i s’a pastrat aceiaşi formă ordinară şi posomorită, cu rotundul eşit afară, cu colţul despre strada Arcu şi ferestrele, ce-i da aerul unei căzăture pospăite, dar ne punem din punctul de vedere al aranjerei interioare care e rou din toate privinţele şi ne mirăm cum dl. arhitect Sterian, ce ştim că e un om cu gust deosebit în ale arhitecturei, se execute un aseminea plan, mată, şi drept recunoştinţă, ceia ce a găsit mai buna face pentru patria lui adoptivă !—citeşte ţară de esploatare, a fost de a o trada, a fost de a vinde la străini planurile de imobilisare ale corpului al 15-lea de rmată. Fie dar de învăţătură aceasta Franciei, celorlalte popoare şi mai ales pentru naivii de români care cred că vreo dată nu se poată face ca pisica se nu mai mănânce cioarici. De ale legei maximului Numeroşi producători ni s’au plîns în diferite rînduri că taxele împovorătoare impuse de comune sunt ucigătoare a orice fel de producţie. Aşa un vinicultor din Iaşi nu asigură că pentru a trimite una sută litruri de vin, a fost supus la şepte franci spese de espediţie ! Ce va trebui să coste pe primitor când predătorul numai pentru formalităţile impuse trimiterei a fost nevoit să plătească asemenea sumă ! Iara aceasta trebuie să fie locuită numai de păpuşoi, nu de oameni, pentru ca să îngăduie atâtea apăsări Până când oare ? ECOUL MOLDOVEI Jidanul tot Jidan rămâne, macar ori ce bine ai face pentru el, căci cum vrei că cei ce din generaţiune în generaţiune de mai bine de patru mii de ani, aproximativ se nasc rîpitori, spioni şi trădători, se nu nască şi ei mai departe tot rîpitori, spioni şi trădători, căci ceia ce se naşte din pisică şoareci mănâncă. Un exemplu, recent ni-l dă Jidanul Dreyfus (monstru cu trei picioare) din Francia, care din cauza prea marii toleranţe au oploşit pe toţi unii care-i pricinuesc felurite neajunsuri, a parvenit, prin mijloacele proprii neamului său, a fi căpitan în arz Concursul de Istorie de la Universitatea din Iaşi Concursul de istorie ţinut la Universitatea din Iaşi a dat mult de vorbă ieşenilor. Din trei candidaţi cari au concurat, doi au fost obiectul celor mai înfocate discuţii şi critice ; aceştia sunt Neculai Iorga şi Ioan Georgian. Cel dintâiu avea deja o popularitate în Iaşi, de când acum trei ani pusese pe cei mai mulţi în uimire prin talentul său. Cel al doilea s’a făcut cunoscut ca bun profesor de istorie la liceul din Botoşani, unde încă de la 1879 a obţinut o catedră prin concurs. Şi unul şi altul au frecventat cursurile de istorie la Hautes Etudes, din Paris. Unul din ei—Georgian—s’a însemnat ca bun orator, puţin însă cam declamator şi care ţine foarte mult să excite pasiunile şi să culeagă efecte : al doilea— Iorga—este citit ca nimene altul şi se bucură de o memorie extraordinară, ce îl ajută să reţie faptele şi criticele citite, cu o diferinţă in plus de 90 la sută din materialul acumulat. Din momentul în care s’a început concursul toată societatea ieşană a intrat în ferbere. Unii susţineau pe Iorga din convingere, alţii pe Georgian ; pe lângă cei convinşi, fiecare din convinşi, fiecare din concurenţi aveau şi amici, de la cari nu se poate cere convingere, căci prietenia ca un efect al comunităţei de simţire în aduşă raţiunea. Nu putem şti, nici spune, în ce măsură au avut dreptate unii sau alţii din partizanii acestor concurenţi ; cea ce voim să dovedim este că comisiunea examinatoare a fost foarte încurcată în pronunţarea resultatului , ba putem zice chiar nedreaptă. In adevăr, doi candidaţi, cu aptitudini deosebite,se prezintă înaintea unei comisiuni universitare; unul din ei posedă cunoştinţele cele mai aprofondate ale istoriei omenirei ; al doilea, mai puţin nutrit cu acestea, dispune de o îndrăsneală necesară avocatului, căci şi avocat este, posedează şi o originalitate în păreri, ba de multe ori chiar se hasardează voind a fi original. Noi nu voim, ca Lupta sau ca Evenimentul, să înjosim pe un candidat în favoarea celulalt , ci din contra atribuim în materie de istorie deopotrivă merite şi unuia şi altuia din cei doi candidaţi, cu observaţiunea că aceste merite sunt datorite unor aptitudini deosebite. Ei bine, comisiunea examinatoare de abia s a îndurat să ungă ochii candidaţilor cu câte un plus 2 sutimi la unul şi 5 sutimi mai mult la altul, şi după cât se spune să se abţie de a recomenda pe vreunul din ei ministerului spre aprobare. Areopagul Universitar a preferat se vede să mai prelungiască cu ceva timpurile fericite când un profesor de Universitate se putea numi fără concurs, ci numai prin promovare. In acelaş timp se observă şi un pas mai mult spre perderea independenţei şi autorităţei de care ar trebui să fie geloasă o instituţie universitară, alăturea cu un pas înainte ce se dă Ministerului ca autoritate ad-tivă. Era o dată un timp când Universitatea îşi lua asupră-şi răspunderea numirei cutărui membru ; era drept ca şi acum să facă acelaş lucru comisiunea din Iaşi, căci ori între care din cei doi candidaţi ar fi ales, nu putea fi o alegere rea , mai ales că actualminte fiind două catedre de istorie vacante la ambele Universităţi, era demn din partea comisiunei, să dea candidaţilor nişte note mai demne de talentul lor şi să’i recomande pe amândoi ; nu s’a făcut aşa , cu atât mai rău pentru comisiune. Opinia publicului care a urmărit acest concurs este, că nu candidaţii au căcut ci juriul esaminator. Sophistus. --------© 10*" 1------------ De la Societatea ştiinţifico-literară In şedinţa de Vineri 21 a curentei membrii societatei fiind convocaţi ca de obiceiu, s’au cetit mai multe lucrări foarte interesante ; între altele putem cita o dare de samă făcută de dl. N. Iorga, asupra călătoriei unui Englez în Moldova în secolul trecut ; a doua este o dare de samă statistică asupra veniturilor Epitropiei Sf. Spiridon din Iaşi, pe un period de ioo de ani (1793—1893), făcută de dl. Ioan Tanoviceanu, harnicul colaborator al Arhivei. Recomandăm cetitorilor doritori de ştiinţă, organul Arhiva al Societăţei noastre ieşene şi li cerem ertare că nu putem rezuma aceste articole, cari sunt un drept de proprietate al sus zisei Reviste. Breslele şi bisericele din Iaşi IX. De de la vale de Trei-Brahi şi strada Sf Andrei locuiau ferarii şi prin strada Moţoc de la vale de Mitropolie şedeau caldararii, cari erau mai toţi robi ai Mitropoliei. Peste Bahluiu, spre Nicolina, erau aşezaţi dubalarii şi tot pe şes peste şoseaua Socolei spre răsărit , cărămidarii, iar petrarii şi teslarii se aflau împrăştieţi mai mult pe la marginele oraşului. Strada Cismăriei din respintenea de lângă casele bancherului Mihel Daniel, pănă în strada numită Podul Vechiu, erau aşazaţi cu magaziele lor cizmarii şi talpalarii, cari se scoborau şi pe strada lui Ghica până la Monastirea Barnovschi, construită şi dotată de Barnovschi Voevod, la sfinţirea căria s’au intîmplat incidentul acesta: era sara la asfinţitul soarelui când domnitorul eşise de la rugăciunea de seară, făcută în această biserică ce era să se sfinţescă a doua zi şi uitându se spre răsărit, a vizat în culmea tataraşilor o altă biserică mare şi nouă, în formă ca şi a lui, înfrumuseţată pe dinafara cu sfinţi, soare şi lună şi cum bâtea soarele la apus întrinsa, lumina tot coloritul ei şi i s’a părut mai frumoasă decât a sa. Mirat de aceasta, au întrebat pe hatmanul Nicoara, ce din întîmplare se afla chiar cu el în trăsură, că cine au înalţat acea biserică aşa de frumoasă ? Hamanul, care era fondatorul acelei biserici, măgulit de întrebarea domnitorului, i-a spus că el este întemeitorul ei şi că îl roagă să bine voiascâ al autoriza ca să o sfinţască ca şi el. Barnoschi atuncea s'au mâhnit întru atâta, în cât nu numai că nu leau lăudat de fapta bună ce făcuse, —cum se aştepta Hatmanul —dar încă nici autorizare pentru sfinţire nu a dat cât a stat el în domnie. In Podul Vechiu din strada mare de la poarta Trei-Erarhilor până la casele vămei vechi din faţa hudiţei ce duce la pieaţa halei, se aflau blănării, între cari era şi Poghirca care au fost starostile breslei şi care a ramas proverbial despre jocul lui de preferans—ce’l învăţase de la ofiţerii ruşi în timpul ocupaţiunei de la 1829 , el începea totdeauna a trage aşii şi totdeauna întră platcă, în cât şi acum se zice la jucătorii rei, că joacă ca Poghirca. De la casa vămei înainte până la capătul stradei Armeană, se aflau argintarii, între care mai vestit şi staroste al lor era Constantin argintariu Ropală din poarta monastirei Sf. Sava, care au lucrat în timpul Mitropolitului Veniamin pentru catedrala nouă ce se zidia atuncea Candelabrul cel mare şi frumos, făcut în formele şerpilor şi stă în Mitropolia veche de nu-l mai poate admira nimene. Tot pe strada Veche, începend din capătul stradei armeneşti spre răsărit pănă la biserica Bărboiu şi strada Goliea se aflau mindirigii, cari fiind mai toţi armeni, nu aveau de patronă vre-o biserică moldovenească, ci se închinau la propria lor biserică din strada Armeană. (Va urmai Partea literară AH ! PLINSUL. PLINSUL! Ah ! plinsul, plînsul de femeie, Protivnic cine e să-l steie, C’o lacrimă cînd ne’nblînzeşte. Cu alta cînd ne amăgeşte ! Erai bucuros cînd dînsa plînge ; Manian sinul tău reofringe, Şi plînsul bine o se-i seală, Şi cine-atunce să nu-i creadă ! A ! lacrimile ei sublime. De le-am putea preface’n time, Bobiţele în vorbe sfinte, Precum la oameni nu’s cuvinte; Ar fi ca lumea’n loc să steie, S’asculte cîntecul «Femeie», Şi’n farmec să se prosterneze Şi pe stăpâna s’adoreze ! Grigori N. Laru Brată. In numerul ultim, in versurile sub titlul «Pe margini de mor’ minte» s’a strecurat o eroare tipografică; la strofa a 3-ia, versul al 2-lea s a zis «stîng» în loc de string, facem cuvenita rectificare.