Educaţie Fizică şi Sport, 1970 (Anul 23, nr. 1-12)
1970-01-01 / nr. 1
2 EDUCAŢIE FIZICA ŞI SPORT — Aprofundez de aproape o jumătate de veac studii în domeniul etnografiei şi al folclorului, şi vă rog să credeţi că am depistat o serie de elemente comune exerciţiului gimnastic propriu-zis, astfel după cum îl defineşte tehnica în materie şi cea a dansului popular. Atît sub raportul mişcării propriu-zise, al efortului fizic dezvoltat de contribuţia cerebrală, participantul la un dans popular face, simultan, o investiţie de artă şi de gimnastică, iar ritmica dansului nu este decît o manifestare, formulată în altă încadrare, a gimnasticii ritmice cu care are tot mai accentuate afinităţi de structură, de tehnicitate şi, totodată, de exprimare, ceea ce determină nota de spectacol. Am văzut — ne spune în continuare savantul austriac — într-un sat din cîmpia românească a Dunării, la depărtare de vreo sută de kilometri de Bucureşti, o desăvîrşită demonstraţie folclorică : dansul căluşarilor. Ei bine, vă rog să mă credeţi că peste divertismentul coregrafic, acest dans este un veritabil exerciţiu de gimnastică cu mişcări şi sărituri aidoma unei demonstraţii sportive. Revenind la săriturile dansatorilor, pe alocuri ele redau cu fidelitate chiar exerciţiul pe care atletul îl foloseşte în pregătirea sa pentru a sări în înălţime, înălţînd ştacheta... Dar acesta e un exemplu dintre multe alte observaţii de studiu comparat — ne subliniază interlocutorul nostru care, în completare, ţine să adauge încă un detaliu în sprijinul legăturii structurale dintre exerciţiul gimnastic şi dansul popular românesc. Eu aş veni cu o precizare de util interes în susţinerea problemei pe care aţi ridicat-o dv. acum : marele dumneavoastră gimnast Gheorghe Moceanu, despre care am citit că e ctitorul, deci părintele gimnasticii româneşti, a cutreierat patru dintre cele cinci continente ale globului pămîntesc, cu o echipă pe care şi-a alcătuit-o dintre elevii săi gimnaşti, dînd spectacole de dansuri populare româneşti la finele secolului trecut, la care şi l-a alăturat şi pe alt gimnast consacrat al vremii, profesor şi executant, Nicolae Velescu, primul dintre emulii săi. Departe de a fi organizat propriu-zis spectacole de dansuri populare, ei considerau demonstraţiile lor artistice drept exerciţii de gimnastică ritmică, producţii publice pe atît de mult apreciate de publicul din ţări străine, în care cei doi gimnaşti români s-au dovedit plenipotenţiari dintre cei mai activi şi pătrunzători în cugetele şi aprecierea maselor. — De ce oare cercetarea folclorică nu aprofundează şi evoluţiile exerciţiului fizic din adîncul vremii pe atît de frecvent aflat în preocupările popoarelor ? — am întrebat. Este drept că trînta, alergarea, umbletul şi călăria, trasul cu arcul şi mai tîrziu cu flinta, aruncarea ghioagelor, au intrat în preocupările omului din trecutele civilizaţii. Dar, dacă ele fac obiectul de studiu al cercetărilor din ştiinţele pedagogice, în care se înscrie sportul — sub raportul învăţămîntului — aria folclorică nu le cuprinde decît tangenţial, ca una care se desfăşoară într-un specific bine profilat. Pentru studii comparate, exerciţiul fizic şi divertismentul de gimnastică, pe de o parte şi cel al dansurilor populare artistice, pe de altă parte, se situează în lumea materialelor care ne oferă nouă, cercetătorilor în specialitate, splendide obiective menite să sporească şi să doteze valoric un patrimoniu care poartă amprenta miracolului cunoaşterii, miracol fin