Epoca, octombrie 1930 (nr. 501-527)

1930-10-14 / nr. 512

Ne. 512­3 lei Marti 14 Octombrie 1330 REDACȚIA ȘI ADMINISTRAI» BUCUREȘTI: «M.« VICTORIEI No 33 Reclame și inserții Se primesc la ad­trația ziarului și la fest« agenții!» <ie publicitate Telefon 36211 e FONDAT IN ANUL 1335 DENICUAE K­SIPESCU­ - Director: Gr N. R­LIPESCU­­ se, scumpă­tara, puterea mea de munca și puterea mea de iubire. Nicolae rotpescu Cuvinte regale . Pentru prima oară Carol II, Regele nostru, a avut ocaziu­­nea să exprime convingeri ale Lui, nu ca de obicei către sau prin dregătorii țărei, ci direct către popor, făcând adică act nu de „factor constituțional“ în sensul strâmt și ipocrit pe care îl afișează politicianii in­teresați, ci act de Domn al ța­rei în sensul mai larg și sănă­tos pe care poporul nostru (nu e el autorul constituției?) l-a dat totdeauna capului statului adică: conducător suprem în război și în pace. Regele nu a vorbit țăranilor din Suceava ca unor delegați ai unui singur județ, ci ca u­­nor delegați ai întregului po­por, căci lozinca „muncă și e­­conomie“ e generală, ba încă ele recomandat și mai mult al­tor clase sociale decât celei țărănești. Cuvintele regale au fost pur­tate de presă, în toate colțurile țarei și de­sigur ele au ajuns azi la cunoștința oricărui ce­tățean. Maiestoasa lor rezonanță tre­bue să fie însă nu numai de suprafață, ci și de adâncime. Ele nu trebuesc lăsate să plutească numai în aer, să devină apoi simplu ecou, și să dispară, ceia ce din nenorocire e cu putință. In adevăr, „muncă și eco­nomie“ sunt cuvinte severe, care­ pot inspira respect într’o societate în care există cât de puțin pudoarea cinstei,­­ dar care nu sunt primite cu căl­dură, pentru motivul că ele însemnează o concomitentă ne­plăcere dacă nu chiar sufe­rință. Cine zice muncă zice e­­forturi fizice sau cerebrale, cine zice economie zice abți­nere fiziologică. Oamenii fug în general de asemenea situa­­țiuni, iar pentru oamenii de astăzi în special, ele apar ca insuportabile de vreme ce sunt­­ pur și simplu ignorate. Oamenii de astăzi — înțeleg cei de zece ani încoace — vor să-și câștige pâinea, ba chiar toate­ bunătățile, oricum altfel clar nu cui sudoarea frunții. O explicație ar fi: după re­gimul forțat de privațiune de atâtea bunuri pământești în timpul destul de lung al răz­boiului, a urmat — printr’o cu­noscută lege de reacțiune psi­­hofiziologică, — o destindere a organismului uman, adică o alergare după acele bunuri, ca și cum omul ar fi voit nu numai să revină imediat la re­gimul normal al vieței, dar și să recupereze ce perduse. E­­xemplul profitorilor de război a fost apoi fatal: în exerci­tarea generală fiecare și-a zis că ce s’a putut la unul e posi­bil și la el. Și alergarea după procopseală — după una mare — a devenit curând goa­nă: fiecare — individ și stat — a fost convins că poate face ceva din... nimic. S-au împru­mutat deci, cu convingerea că vor câștiga așa, încât să plă­tească datoria și să rămână și cu câștig! O socoteală nebu­nească, mai ales dată fiind ne­siguranța valutei. Logica lucrurilor, inflexibilă a­ ad­us scadența fatală. Și as­tăzi, istoviți de goană și sub panica dezastrului la care au ajuns, stau cu toții pe margi­nea abisului. Cuvintele Regelui nu sunt acum decât un mântuitor: îna­poi­ înapoi spre ceia ce trebuia să facă cetățeanul de a doua zi după încheierea păcei, și a­­dică, d­ându-și seama — se ve­dea doar cu ochii — că răz­boiul a nimicit atâtea bunuri, să se resemneze ca în fața ori­cărei forțe majore, și să-și ducă mai departe viața pe baza numai a celor rămase, singure valori neimaginare. Inchipuiți-vă un gospodar căruia focul i-a­ distrus trei di­n cele cinci camere ale casei. Ce va face dacă e om înțelept? Se va strânge în cele două, ră­mase, și treptat, din econo­miile muncii lui, acum inten­sificată, va reface ce a ars. Nu se va repezi la un împrumut pentru a reface imediat, fiind­că știe bine că economiile lui mi ajung să plătească capital și dobânzi în timpul relativ scurt al scadenței unui împru­mut (căci dacă scadența, e mai lungă dobânzile înghit singure toate economiile). Și încă, în ipoteza mea e vorba de o chel­tuială­ necesară, cât sunt însă ele vinovați aceia cari au fă­cut cheltuelî pentru îmbogă­țire! Și acum tocmai ăștia simt mai mult greutatea de a plăti și au cinismul de a cere să se anuleze dobânzile! condamnat și această Revele a­ție cu care politicianii alera­înce­puseră să contamineze și ță­rănimea. Așa ar fi trebuit făcut. Nouă însă ne-a lipsit simțul priva­țiunii. Și iată, aci­stă cauza, primă ori ultimă, a crizei, de astăzi. Criză, nu numai gene­rală, dar și integrală, căci nu e numai economică, ci e și mo­rală, ce însemnează în ade­văr, lipsa de debandadă în ordine până la viața publică de astăzi, decât abuzul de li­bertate, în loc de autolimita­­rea necesară unei sănătoase ac­tivități sociale și care până la un punct e natural o privațiu­ne de libertate. De altfel istoria știe de mult că orice problemă socială e o problemă morală. Iar proble­ma morală de astăzi este toc­mai aceasta:­­simțul privațiu­nii nu funcționează. De aceia este o deplorabilă mistificare de însuși, de a cău­ta soluția crizei în savante combinațiuni politice, înterven­țiuni de stat, tratate interna­ționale etc. Toate astea sunt soluțiuni mecanice, care ating numai suprafața vieței și pot avea efecte numai trecătoare. Răul trebue istovit de la ră­dăcină, iar rădăcina e înfiptă în sufletul omenesc: individul om trebue să înțeleagă că via­ța lui — dacă­ nu-l interesează și a urmașilor — are suișuri și coborâșuri — bucurii și sufe­rințe — în material ca și în spi­rințe — immaterial ca și în spi­cum e alternarea luminei și a întunericului, căreia trebuie să se supună.. Trebue deci făcută educația simțului privațiunii. Nu e vor­ba să se creieze ceva nou, căci toată istoria culturei nu e de­cât descrierea străduințelor de trecere de la omul biologic, care nu vrea să știe de nici o privațiune, la homo sapiens care e numit așa tocmai pen­­tru că înțelege să se priveze de unele bunuri, pentru a ob­ține altele mai mari. Dar omul are recăderi, și azi e mai mult biologic decât înțelept. Cine să-i facă educația sim­țului privațiunii, cine să des­chidă ochii poporului? S-ar crede că aceia cari prin funcțiunea lor obicinuită sunt indicați: preoții și învățătorii de toate gradele, și nu numai prin discursuri, ci mai ales prin exemplul vieții lor per­sonale. Dar vai, cei mai mulți au ei înșiși nevoie de aseme­nea educație! Peste tot domnește brutal ori inconștient biologicul... O singură speranță rămâne, ca de acolo de unde au pornit cuvintele înțelepte, să por­nească și ordinul de execu­tare. Și va porni, pentru că nu e­­xistă altă eșire nici pentru noi nici pentru. EI, Va­porul- Cl. A. SPULBER Dumpingul sovietic și Romania O scrisoare o «mi­­ritor c niipescN Sub acest titlu, „Figaro“­ cu data de 9 Octombrie publică următoarea scrisoare a d-lui Grigore Filipescu: Sănătoasa campanie pe care o duce „Figaro“ contra anar­­hiei economice creiată de Rusia și întreținută de Euro­pa, mă îndeamnă să profit de ospitalitatea atât de largă a d-voastră, trimițându-vă ace­ste câteva rânduri. Aparțin unei țări, care a fă­cut războiul, al cărei teritoriu și a cărei populație, au mai mult decât dublate, fost dar care, ca atâtea altele, nu și-a regăsit încă așezarea sa eco­nomică. Moneda noastră a căzut la a treizecea parte din valoarea sa dinainte de război. Pentru a stabiliza „leul“ său România a avut nevoe de spri­jinul țărilor, a căror monedă a fost însănătoșită. Pretutindeni î s-a­ răspuns: „Nu vom trata cu voi, decât după ce veți fi aranjat dato­riile dinainte de război, dar nu în lei, ci in monedă forte“. și România a făcut înconju­rul pământului, pentru a re­valoriza datoriile sale, înainte de a proceda la stabilizare. Fiind dintre aceia cari au propovăduit respectul angaja­mentelor, nu pot să strig con­tra punctului de vedere aspru, dar legitim, al creditorilor no­ștri. Dar ce se poate spune des­pre morala „lumii“, când doi ani după această dureroasă o­­perație, ne vedem asfixiați de ofensiva economică­ a Sovie­telor, cari inundă cu produsele lor atâtea țări ale Europei, și de peste Atlantic, după ce au declarat cu cinism, că nu re­cunosc nici unul din angaja­mentele Rusiei?! Această morală poate fi te­melia Europei, care se visează la Geneva? Reacțiunea contra dumpin­gului rus trebue să se pro­ducă, de­oarece, el va lovi mai curând sau mai târziu, nu numai lumea capitalistă, dar toată clasa muncitoare. • Aparținând unei țări agri­cole, care a suferit primele e­­fecte ale dumpingului sovietic — căruia ar fi copilăresc să se creadă că-i vor scăpa țările in­dustriale, nu pot decât să mă bucur de primele măsuri luate de guvernul francez. Să sperăm că și alte țări vor vedea pericolul atât cât este încă timp! GRIGORE FILIPESCU Casația și inovațiile d-lui Madgearu Sprei ,sfântul lunii Mai c.,­ într’un articol în care mă ocu­pam de legea Regiei monopo­lului gazului metan, arătam pentru ce această lege nu va putea trăi, iar, acum, prin decizia înaltei Curți de Casa­ție, toți cei cari am luat atitu­dine contra inovațiilor de le­giuitor sovietic ale d-lui Mad­­geam, am căpătat dreptate. Cu toate însă că înalta Curte a de­clarat ca neconstituționale ar­ticolele 6 și 24 din sus pomenita lege, se mai găsesc totuși naivi cari să afirme că Statul n’a pierdut procesul întru­cât fon­dul legii a rămas neatins. Nu știui dacă trebuie să-i socotim pe toți aceștia de naivi sau de îndrăsneți, dar fapt cert e ca hotărârea Curții nu mai poate fi schimbată, iar motivele ei se vor cunoaște cu de amănuntul îndată ce va fi redactată. " Nu numai că fondul legii nu a rămas intact dar, îndrăsnesc să afirm, că toată legea nu mai face doi bani prin desființarea art. 6 în care se stabileau drep­­turile de acaparare ale Statu­lui asupra averii întreprinderi­­lor de gaz metan existente. Vreți să­ știți motivele pe cari se sprijinea d. Madgearu în hotărârea ce luase de a da în sarcina Statului exploatarea zăcămintelor de gaz metan ? Le puteți găsi în expunerea de motive : „exploatarea parti­culară s’a dovedit păgubitoare pentru Stat, prea oneroasă pen­tru consumatori și prădalnică în ce privește folosința, zăcă­mintelor“. Dar lucru curios. Pentru ce Statul a recurs numai decât la această lege de jefuială a avu­tului unei societăți, când con­cesionarii exploatării obținuse­ră concesiunea în virtutea legii comercializării și erau ținuți să respecte anumite prevederi ? Statul avea deci posibilitatea să impue concesionarilor respecta­rea condițiunilor sub cari li s’a dat exploatarea, iar în caz con­trariu să se fi adresat Justiției. Nu s’a făcut așa pentru că, s’a căutat să se ia pe cale adminis­trativă, cu forța,, o avere pe care în mod judecătoresc n’ar fi putut niciodată s’o capete, societatea So­na Metan respec­tând cerințele concesiunii. Prin decizia Curții de Casa­ție se dă un semios avertisment acelora dintre miniștrii cari caută sa fa­că legi pentru a lovi pe la spate pe cei cari nu le sunt simpatici, anunțându-i din vreme că în țara românească sunt judecători. Pentru străinătate de asem­e­­nea hotărârea Curții va dovedi siguranță pentru capitalurile străine, arătând că o conven­­țiune odată încheiată și respec­tată nu poate fi dărâmată pe calea bunului plac, iar în cazul neîndeplinirii clauzelor contrac­tuale, justiția va avea să-și spue cuvântul și numai ea. GEORGE BUDIȘTEANU Violentă furtună la Veneția Paris. 12. (Rador). — O furtu­nă extrem de violentă s­a abătut eri asupra Veneției Apa din la­gune a fost împinsă până la piața San Marco, care a fost complet inundată. S-au trimis ajutoare pentru sal­varea unui mare număr de vase in primejdie. Vor fi In stare si priceapă ? Orice s-ar spune, Parlamentul a primit o mare încurajare. Regele a ținut să se știe că ac­tualul guvern este cel dintâi gu­vern eșit din rândurile­ parlamen­tului, este exponentul lui, întru­cât, până acum odată cu demi­­sionarea guvernului se dizolva automat și parlamentul respectiv-Așa­dar, cei cu demisia în­ alb, au aflat ,și ei, că d. Maniu depin­dea de parlament sau­ nu viceversa și au mai învățat încă un lucru că, dacă vor fi oameni de treabă, muncitori și cu scaun l­a cap, a­­poi, atunci mai pot schimba și alte guverne. Se pune însă întrebarea: dacă deputații și senatorii vor fi la­ înă­lțimea la care s-a urcat regele, dacă își vor da seama de presti­giul atribuit și mai ales dacă vor căuta să menție și ei parlamen­tul la nivelul ridicat .De­ această mare problemă de­pinde grozav de mult viitoarea­­ viață politică­. Dacă ambele adunări vor în­țelege și vor da cuvenita însem­nătate parlamentului, atunci se vor schimba multe lucruri în țara noastră și se vor schimba în bine și spre folosul obștesc. Dimpotrivă, dacă, trimișii na­țiunii se vor mărgini numai să încaseze diurnele, pentru oficiul de mașină de­votat cum a func­ționat până acum, atunci desigur că oricât ne-ar pretinde Consti­tuția, o atare instituție, țara o va găsi anacronică și păgubitoare căutând să se dispenseze de ser­viciile ei. Căci să ne închipuim un lucru: ce-ar fi, de exemplu, d­acă la re­facerea legilor găsite defectuoase, parlamentul s'ar arăta sever cu ele, la reducerea budgetului mai strâns decât guvernul, iar la re­facerea generală a țării mai atent și mai dispus decât oricare altul? Aici, în parlament, rezidă în­treaga problemă, începutul s'a­ făcut. El a fost înălțat pe un piedestal de unde poate să domine toată situația ori să cază, pr­ăbușindu-se pentru totdeauna. Vor fi în stare să priceapă, și gestul și menirea lor? A C. Războiul de mâine de Lt. C-dor N. CONSTANȚINESCU (Claps) Răsboiul s'a născut pe pământ o­­dată cu viața, și pare a fi un impe­rativ categoric al ei. El este unes­ta, de care se servește na’im­a pentru a selecționa, și per­fecționa, viețuitoarele care trăesc în sânul ei. ...Se întâlnesc doi cerbi, pe o că­rare de munte, sau doi cocoși pe un drum. Din senin, și fără o cauză apa­rentă, se încinge între ei o luptă a­­prigă, ca între doi vrășmași secu­lari. Și iau rar ori învinsul rămâne mort, pe când învingătorul, e accep­tat cu voluptate de femelă, adesea martoră oculară și impasibilă a luptei.în aceste conții tiuni, răsboiul fiind o necesitate de perfecțiune a spe­ciei, el devine un imperativ catego­ric, o lege sine qua non, a vie­­ ei. Dacă pășim mai sus, pe scara zoo­logică, observăm că legea persistă integrală, cu deosebire că în loc de o cauză unică apar o complecsita­te de cauze. Dacă nevoia perfecționăm speciei, justifică adesea conflictele între in­divizi, ea nu mai poate justifica con­flictele între colectivități de indi­vizi , popoare. Cauzele răsboaelor intre neamuri, au fost și sunt într'o continuă evo­luție. Exceptând cazurile izolate, care au aspecte de mituri: răsboiul pentru frumoasa Elenă a lui Meneldos, ră­pirea Sabinelor, etc. mai toate lup­tele celor vechi au avut de scop fap­tul: egoiste,și lacome, popoarele se băteau ca să se jefuiască. Dar dacă scopul acestor răsboaie era inevitabil, felul și mijloacele cu care se duceau, aveau o aparență, de o nobleță care strângea mai tot­deauna admirația. Nici azi după aproape 200 de ani nu ne putem sustrage acestei admi­rații, când privim de exemplu pe Columna lui Traiant, o hartă anga­jată intre un soldat Roman și unul Dac. Ei, par doi semizei, șlefuiți din granit, cu pietpuri masive de tauri, și mușchi de oțel» purtând platoșa tot dreapta și «curai în stânga... Lupta atunci era frumoasă pentru că era egală și dreaptă. Din ea eșea victorios numai cel mai tare și mai isteț. Dar asta a durat , numai până la călugărul german Schwartz, care pisând la un loc, silitră, pucioasă și cărbune a descoperit praful de pușcă. Din acest moment Goliat a putut fi răpus, nu numai de David, ci de orice nevolnic care purta o armă, și care pândea ascuns în dosul unui copac, sau în fundul unei tranșee. De la această dată armele răsboiu­l­ui au devenit din ce în ce mai lașe. ■și aceasă lașitate a atins culminanții, nu răsboiul cu gaze,­­O fi o simplă coincidență, sau ceva drăcesc, în faptul că atât pul­berea cât și gazele au pornit dela Germani ? ? ...Și lupta­ de mâine nu va mai fi frumoasă, pentru că nu va mai fi nici egală, nici dreaptă.­­ Va­ fi pur și simplu un asasinat în massă, un măcel sălbatic, desgustă­­tor, nedemn și rușinos, care va sco­­bori pe civilizatul secolului al 20-lea pe treapta omului primitiv, căci, ce deosebire mai poți face între luptă­torii Africei Centrale care își mă­nâncă prizonierii,­­ și aviatorii de mâine, care vor ucide femeile, copiii și moșnegii asfixiindu-i cu gaze? Un luptător din Evul Mediu, — pe care civilizații de azi îl numesc Evul întunericului —­ ar fi fost linșat de proprii lui­ tovarăși, dacă ar fi în­drăznit să atace un copil sau o femee. * Dar să revenim la cauzele răsboiu­lui modern. Ele s'ar putea reduce la următoarele : : a) Dezvoltarea anormală a mași­­nismului. b) Cerințele copleșitoare ale unui trai rafinat, derivând din civiliza­ție specifică, a secolului 20-lea. c) Tranzacția prea bruscă de la re­ligie la ateism provocată prin­­ pro­gresul prea accelerat al Științei. Caracteristica veacului al 20-lea, este o des­volta­re anormală a mași­­nismului. Creerul oamenilor vechi, era pre­ocupat cu căutarea adevărului și frumoasului. Pictura, sculptura, ar­hitectura, filozofia, știința dreptu­lui, erau câmpuri, care absorbeau activitatea oamenilor din trecut. Părăsind aceste îndeletniciri, preo­cuparea aproae­m­ică a omului­ din secolul al 20-lea este mașina, sau mai bine zis, tendința de... a înlocui omul prin mașină. Și cum o mașină puternică lucrea­ză cât 1000 de oameni (un singur e­­levator e capabil să încarce într'un vapor, 1000 de vagoane de cărbuni în 24 ore) ea a isgonit pe oameni de la lucru și a provocat­­ supraproducția. Și astfel mașina, născocire­a omu­lui, s-a întors contra lui, producând șomajul și mizeria, care com­itîn în ele germenul războiului. Apoi cerințele omului din veacul al 20—lea au ajuns absurde : omul modern și-a complicat amarnic viața. De deosebire între el și sobrul filo­zof din vechime- Diogene, care vă­zând cum un­ vis bea apă din pumni, și-a spart — considerând-o inutilă — cana de apă, care constituia unicul mobilier al apartamentului său? Și după cum se știe, apartamentul lui lui Diogene, nu era pretențios ca ca cele de azi : salon, sufreigerie,­bu­cătărie, beac, sală de radio etc... El era un smplu butoi ! Și pentru a face față acestor ce­rințe multiple și adesea inutile, omul modern face eforturi supra, u­­mane, din care cauză a ajuns :• sur­menat, neurastenic, irascibil și re­­volu­tst; stări sufletești care nu numai că justifică răsboiul, dar îl doresc, cu ardoare, considerând-1 salvator. Urmare în pagina 11 l-a Presa engleză despre guvernul Mironescu LONDRA 12 (Rador). — Presa en­gleză comentează favorabil guvernul prezidat de dl. Mironescu. Ziarul „Times“ relevă discursul de plecare a d-lui Iuliu Maniu, prin ca­re a cerut partidului să se poarte real față de noul guvern. ,,Manchester Guardian“. atribuie djud ministru Bancilescu planuri im­portante pentru dezvoltarea economi­că a țărei. „Traven Sunday Referee“, relevă optimismul provocat de n­oul guvern și aduce elogii M. S ale Regelui pen­tru tactul și inteligența­,dg Nu ura, tra tactul și înțelepciunea de­­ bărbat de Stat, cu care a salvat noui alegeri, și a inaugurat țara, de la o nouă eră economică. Dl. prim ministru Mironescu, va ne­tezi raporturile dintre partide, iar o­­pinia generală e că noua situație va întări mâna M. S. Regelui,­ in marea sa operă de reformă. m Opt ani In America de D. CUCLIN II Fui trezit de un fenomen brutal, a­ legilor inexorabile, fizice. O durere acută la brațul drept. Pă­rea ca o mână invizibilă mă apu­case de braț. Mâna nu era invizi­bilă decât doar din cauza intune­­recului profund ce ee lăsase. Nouri, dușmani, ne interziseră ra­zele­­ stelelor, ochii, cerului, pentru ca Providența să nu ne mai vadă, ș­i nu mai știe ele,noi, să nu ne mai u­imează luciri inspiratoare ale realității și adevărului. Dure­rea provenea dela o vaccinare la care fuseserăm supuși. Curioasă, greoae, mai e și stăpânirea, care tot din grevae­­fire, a rămas stă­pânire, oricât ar vrea să se facă mamă ! Sântem zilnic martori la câtă vreme și câtă trudă și luptă trebue să­ se speardă până când o­­oialitățile respective să poată fi convinse a se pune la curent cu progresele spiritului filozofic, știin­țif­ic, artistic și chiar politic, tot așa trebue să­­ se fi întâmplat și cu introducerea vaccinelor „de stat“. Pasteur și Pasteur și celorlalte ramuri de activitate intelectuală au urmărit, binele omenirii. Dar când, în­­ urmărirea acestui bine, devenit simpla platformă, se des­coperă o sursă de alimentare a ne­­sa­ți­ulu­i de profituri, toți Pasteurii pot strigă: Opriți,­­ am greșit ! Iscusiții, cu firma învățăturii, cu scutul legilor, îi vor trimete la spânzurătoare. Căci în loc de o mamă luminată și devotată, avem, în toată lumea, o stăpânire grea ne­si curioasă. In zadar, în America, cel puțin, după cât a avui ,să cons­tat în urmă, rațiunea a început dii: vaccinul e o salvare momen­tană. El însă ucide lumea. El de­­vitalizează globulele sângelui, în­cetați cu această murdărie coro­­zivă! Rasa omenească e în peri­col de degenerare, grație lui! Nu! Când e vorba de câștiguri, ce poate chiar și minunea de a se prefera o mortalitate generală unei mortalități parțiale. In zadar se demonstrează metode de com­batere a posibilității tuturor rele­lor fizice prin mijloace proprii a intensifica și prelungi vitalitatea și puterea de rezistență a organiz­­mului! La eșafod cu sufletul lui Pasteur ! Noi, să­ î ridicăm statui încununate cu străluciri de glorie! Și vaccinul, filozofic, științific, ar­tistic și chiar politic, s’a generali­zat. Mâna care mă prinsese de braț era a fiinfii care se încercase cu partea cea mai bună a sufletului meu — ca să mi-l prezerve și să m­i-i întoarcă la nevoe; înțelese­ră m atunci că întunerecul de ra­fală era neputincios ; că Provi­dența nu mai avea nevoe de ochii cerului ca să ne vază și de razele stelelor ca să ne călăuzească ; căci ea se sălășlui­se întru nod­­.Urmă despărțirea, înfunda­rea prin cabine, amețeala largilor os­­cilațiuni ale vaporului, grija sin­gurătății, vîslitul insomnii- Mă urmărește și acuma huruitul rit­mic, lipsit de viață psihică pro­prie,­­ al mașinelor, contrapunct­at de scârțîitul leneș și îndărătnic al lemnării vaporului, decrepit, îmi aduc bine aminte. In momentele acelea trăiam evenimentul dezas­trului care avea să­ lovească neno­rocitul vas peste vreo cinci—șase ani. Minune că nu s’a întâmplat chiar atunci ! Marea părea ca da a se cam gudura cu noi , marea Neagră ! Pontus nu tocmai Euxi­ 1111« ! ■ [UNK] O frică făcu să mi se perindeze prin minte multe din pățaniile de dinainte. E drept că fusesem obiectul multor solic­itu­dini . In iarna precedentă " mă­­ îmbol­năvisem. Maestatea - Sa Regina Maria," auzind,­"îmi trimise lemne, bani, compoturi americane, ame­­ricăn­ești, și o mașină de făcut onon­im casă. Mai în primăvară, elevii mei din Conservator sacri­ficară fiecare ce putut, strânseră o sumă însemnată cu care, să am putința a merge undeva, pentru refacere. Mi se propusese, desigur fără intenție specială, localitatea Pân­­gărați ,d­e unde nimeni nu se mai întoarce. Aceasta fu poate și cau­za că,­ fără să știu lucrurile, fără să vreau, când mi se aduse banii, îm­i păru că mi-i destinaseră pen­tru înmormântare. Eu însă, mai târziu, m’am însurat eu; ei­ Petrecui primăvara la Brașov, unde scrisei vreo două din suitele mele pentru vioară solo, apoi, vara, la Săcel, unde avui însărci­narea oficială de a aduna cântece populare. Strânsei puține vreo sută douăzeci de cântece și frag­mente. In schimb terminat orches­trația operei mele Agamemnon, întors în București, spre toamnă, dificultățile materiale se agravară. Nu mă mai putui opri, de a decide să­­ plec Undeva, pentru a-mi salva viața și opera. Primii indem­nuri, — indemnuri numai, de a nu pleca. Intre timp, schimbam­­ stu­diul gramaticelor străine, după cum îmi schimbam locul unde să plec : Germania, Franța, Italia, Anglia. Insfârșit, cu rememorări de cuvinte englezești proaspăt în­vățate adormit în zori, ne văzurăm ancorați in fața mărețului Cons­tanti­no­pol. Era frumos, dar măreț, probabil mai mult prin sugerările fantasti­celor istorii din trecut. Admira­răm cât puturăm prinde din­ de­taliile atât de mult descrise și­­cântate. Departe, spre N. W., se făceau, în, imaginația noastră, Coarnele de Aur. Câțiva turiști, colectori de cadavre geografice și istorice, se lăudau mult că le vi­zitaseră, acele faimoase minunății. Și ne priveau cam­ele sus. Știau ei ce văzuseră ?. Doar lucrul­ și-i re­ținuseră numele. Dar unde era su­fletul care atașase numele­ de­ lu­cru Nu eram noi mult mai bogați că prin sugestiva magie a nume­lui căutăm sa explorăm adevărata realitate, realitatea­­ vitală, a ima­ginații, poarta spiritului, inovarul simtmlor nesecate nesup­use ?, ;/

Next