Epoca, octombrie 1935 (nr. 2000-2027)
1935-10-27 / nr. 2024
r No. 2024 Blei REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, PASAGIUL ROMAN (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI), RECLAME și IMSENH Ce primesc la «dtrația datului și la trata agențiile de publicitate Duminică 27 Octombrie 1935 Telefon: 3.82-11 Ziar al partidului conservator,. Fondat în anul 1885 de NICOLAE FILIPESCU Teza d-lui Paul Reynaud la conferința ce a ținut la Ateneu a fost ca guvernele trebuie să accepte o devalorizare sau depreciere monetară spre a ruppe decalajul între prețurile industriale și cele agricole deoarece nu pot obține acelaș rezultat pe cale directă suprimând ajutoarele de șomaj obligând astfel pe lucrători și a accepta reducere de salariu. Conferențiarul atribue această neputință a guvernelor democrate unei nervosități a popoarelor moderne eufemism discret care ascunde recunoașterea că demagogia a înlocuit democrația și că popoarele sunt mai nervoase pentru că sunt înșelate de demagogie și speră în ameliorări utopice promise de cei ce nu au alt scop decât să escaladeze puterea. Ca argument al susținerii sale oratorul pretinde că preferă faptele. El citează experiența engleză unde lumea s’a simțit ușurată după ce fără voie a scăpat de stabilitate. La obiecțiunile ortodoxilor că chiar o ameliorare momentană poate fi inacceptabilă dacă obținută cu prea mari sacrificiu e d. Reynaud preferă să răspundăeludând chestiunea cu o butadă dă de spirit, care ar face obiecțiunea analoagă cu aceia a doctorilor, cari, în fața însănătoșirii bolnavului pretind că sănătatea e o stare provizorie de care trebue să ne temem. Acest mod de argumentare poate avea succes în fața unui auditor în mare parte incompetent, venit acolo mai mult ca să nu fie șters de pe lista a tot ce Capitala are mai select, expresiune tipică prin care presa descrie asistența. In fapt remediul care ameliorează prezentul în detrimentul viitorului nu e preferabil celui care provoacă un supliment de suferință dar asigură tămăduirea. Chirurgul care operează și tămăduie preferabil morfinei care adoareme și ușurează dar duce la agravare. Românul zice că cu o minciună boerească treci în țara ungurească. Noi vom zice că cu butadă de spirit poți demonstra orice. Este incontestabil ca devalorizarea și mai ales deprecierea aduc o ameliorare imediată, dar aceasta cu prețul unor grave, neajunsurimănătoare. Acistă tot nodul problemei și forța demagogismului stă tocmai în această procedure de a promite popoarelor fericirea prin soporifice cu efect rapid în loc de proceduri severe cu efect lent dar sigur. Este cert că devalorizarea este mai puțin eficace decât deprecierea, căci prima se produce printr-o deciziune legală care schimbă unitatea de valoare pe când secunda abandonând convertibilitatea lasă fenomenelor naturale grija de a provoca o variațiune favorabilă procentului de schimb. Prima ca brutală, cunoscută de toată lumea și atinge imediat toate prețurile și face inoperantă procedura. Secunda e înțeleasă de puțină lume, deprecierea se produce lent și atinge direct schimbul și prin urmare comerțul exterior și numai mai târziu și indirect pe cel interior. Partizanii acestei politici scontează tocmai această ușurare a comerțului exterior în perioade care succed imediat reformei. Ceia ce e cert și necontestat este că politica aceasta nu rezolvă criza pe de o parte, iar pe de alta că ameliorarea temporară se obține cu sacrificiu în disproporție cu rezultatul. Conferențiarul a enumerat foarte cinstit rezultatele nefaste ale instabilității monetare dar s’a ferit a pune în cumpănă avantajele produse de ușurarea momentană cu inconvenientele stării de nesiguranță ce urmează, deși numai dintr’o asemenea comparație putea să rezulte o concluzie. A preferi o ameliorare numai fiind că e rapidă poate forma baza unei politice de expediente pentru cei ce spun că după ei poate veni diluviul dar nu tema unei reale dorințe de a contribui la evitarea dezastrului ce amenință lumea. A ameliora prezentul este desigur un obiectiv dar a asigura viitorul este desigur țelul total și definitiv. Se întâmplă însă că orice politică care face din monedă cheia de reformă a unei stări de lucruri provoacă o parlizie generală a activității economice viitoare. Orice corp social este compus politicește dintr’un număr de indivizi iar economicește dintr’o serie de patrimonii. Atracțiunea moleculară care face dintr’o grupă amorfă un corp rezistent se compune din relații Intre indivizi din caze unele personale iar altele privesc patrimoniile lor. Toate drepturile și datoriile reciproce ale cetățenilor sunt sau generale stabilite de legi sau particulare stabilite de contracte liber consimțite. Toate aceste drepturi și obligațiuni sunt măsurate, afară de rari excepțiuni, cu unitatea monetară. A schimba unitatea monetară este a falsifica toate aceste legături existente și ceia ce e mai grav a face imposibile ca nesigure orice transacții care ar da loc la noi legături, deoarece nimeni nu știe când și în ce mod se vor face viitoarele reforme monetare odată câmpul deschis acestei proceduri. Un corp social, fără legături moleculare este ca un lichid incapabil de a avea o formă proprie și totuși cu prețul acesstei decăderi ni se oferă o destindere momentană. Orice suferință e preferabilă torturei linei săbii a lui Damocles. Nici măcar destinderea imediată nu e asigurată. Devalorizarea practicată în Belgia și Cehoslovcia nu a produs nici un efect, căci nu putem admira faptul că imediat după reformă a urmat o aprovizionare febrilă favorabilă comerțului când evident aceasta s’a făcut în detrimentul mișcării comerciale ce a urmat care a fost lipsită de cererea celor aprovizionați excesiv în prima perioadă. Abandonarea convertibilității a fost uneori impusă de evenimente și a da unele roade dar norocul acesta seamănă de al acelui ce la un accident și-a rupt un picior deși era expus să lase viața. Abandonarea voită cu deosebire în America a reușit a produce acel haos în care se sbate economia americană și care va costa enorm. In orice caz reforma propusă poate fi discutată în țările în care resistența lucrătorilor împiedică jocul natural al variațiunii prețurilor. Ea nu are ce căuta la noi unde asemenea problemă nu există. Din nenorocire, dacă politica de devalorizare nu e recomandabilă nicăeri și în special la noi, discuțiunea este inutilă fiindcă de fapt noi am abandonat convertibilitatea de mult, iar camuflarea acestei stări de fapt nu face decât să adauge la inconvenientele inerente acestei stări o serie nesfârșită de grave inconveniente provenind din procedura etatistă destinată a ascunde un fapt imposibil de ascuns. Precum adului nu-i este frică de ploaie, nouă nu ne mai e teamă de instabilitatea monetară pentru că e fapt împlinit. Alexandru Periețeanu Războiul monedelor II ' •'Steisf' t\ " 'te' ' damm; | Câteva pase Este exact că Italia a pus opt ani ca să ratifice desanexarea Basarabiei? Că arme și în special mitraliere au fost trimise de italieni, ungurilor împotriva noastră? Că Italia s’a rostit pentru revizuirea tratatelor în favoarea ungurilor? Că la Roma în 1933 cu ocazia discuțiilor în jurul pactului celor patru și la Stressa în Februarie 1935 Italia a căutat să impună textele cele mai neplăcute Micii înțelegeri? Că la Bled, la sfârșitul lui August 1935, antepromovara zilei ne-o ducem fiecare pe umeri cum putem, și-n definitiv nu ne-am plânge noi cei care zgâriem o sușenită de pământ ca să răsare grăuntele. Este lupta cu traiul așa cum ne-a impus-o împrejurările. Dar este altă luptă, poate chiar mai grea, pentru că e inegală, lupta pas cu pas cu statul. Pe capul colectivității stă acest asupritor sălbatec, injust, arbitrar și irațional. In față avem imaginea acelui aparat reprezentat și compus de toată funcționărimea mică și mare. Invinuind statul de abuzuri și nedreptăți, învinuim însăși organele sale. Funcționarii sunt tot atâția dușmani ai individului trăind în societate. Consimțind la pactul social ne-am luat și obligațiunile de a ne susține mutual și nu înțelegem să facem act de nesupunere sau revoltă de câte ori Statul își cere drepturile sale. Dar care este realitatea! Ficțiunea aceasta constituțională noi am vrut-o, noi am îmbrăcat-o cu anumite puteri și drepturi în anumite măsuri, și nu ne închipuim atunci că creatura să se ridice în contra creatorului, cauzând acestuia suferințe și neplăceri. Nusunt Statul, spunea altădată un monarh despot. Noi sântem Statul, spune azi în Democrație, armata de funcționari, mandatari ai suveranității acestuia. Sunt State civilizate, iar altele la marginea civilizației. Sunt state cinstite care-și țin angajamentele, pe când altele nu. Acestea se traduc în practică prin constatarea că cultura, educația, noblețea și moralitatea, nivelul ridicat al oamenilor care exercită puterea în Stat, vor determina și calificativele ce i se pot da. Insuficienta cultură, lipsă chiar, nepregătire în specialitate, toleranță și lichelism, venalitate și lipsă de orice simțământ moral, sânt caracteristicele funcțonarilor noștri! Al de aceștia trebue să înfruntăm zilnic în apărarea banului nostru, a drepturilor și intereselor noastre materiale. Cum să explicăm procedura comisiunilor de impuneri, care apreciază contrar evidenței, la de zece ori mai mari veniturile unui imobil, care supun la patente oneroase pe micul comerciant, cismar sau dogar de la sate, pentru a-i purta pe drumuri cu cheltuială și timp pierdut la comisiunile de apel, și pentru a se reîntoarce de acolo tot atât de greu impus! Și dacă câteodată li Se admit scăderi, spesele de deplasare și avocatul ating cifra lor, Actul de pact dunărean supus deliberărilor Micii înțelegeri prevede libertatea dată Austriei de a restaura pe Habsburgi? Acest document dă cea mai formală dezmințire a celor ce pretind că Italia satisfăcută în Africa își va schimba politica în Europa Centrală. Anteproectul de pact dunărean dovedește că în toiul greutăților sale, d. Mussolini n’a renunțat să lovească în Mica înțelegere. Este ușor de închipuit care va fi atitudinea Iaperceptor de țară incult sau rău intenționat îmi sechestrează recolta pentru impozite greșit calculate. A merg la minister și fac în fine dovada relei credinți, dar cât zdruncin și bani m-a costat! La o moștenire prin evaluări umflate a averei rămase ni se cere 20 —30 la sută mai mult. Ajung în fine să reduc lucrurile la justa lor valoare. Dar cât m-a costat! După o lungă procedură care durează ani de zile, după rapoarte, referate și adrese, după interminabile suiri și scoborâri de trepte pe la ministere, mai cu stăruinți politice plătite, cu nepoți, veri, alte rude sau metrese de directori generali, ajungi în fine să ți se restitue taxa pe nedrept încasate de stat. Restituirea e numai, în principiu, pe hârtie! Plata, în numerar efectiv nu s’a văzut. Când ai impozite de plată se admite compensația. Dar mai sânt și alte cazuri. Datorezi impozite fiscului și ei statul îți este debitor cu de 10 ori suma, ai contra lui o creanță certă și lichidă. Administrația Financiară, percepție locală, nu vor să știe nimic. Ești sechestrat și vândut dacă n’ai rude la Ierusalim. Ai fost furnizorul Statului, ai executat lucrări mari și-n așteptarea plăților care întârziau ți-a gajat averea la bănci, plătind dobânzi. Dacă nu te-ai împușcat, ai rămas calic. Ai în fine o ordonanță de plată în buzunar. Vei încasa-o la pastele caliei față de unguri de aci înainte după gestul de solidarizare a Budapestei cu Roma la Geneva. In asemenea condiții, poate un român să dorească succesul Italiei? iată o întrebare pe care o pun prietenilor d-lui Mussolini din țara românească. Știu că nu voi obține nici un răspuns, sau că mi se va vorbi de Lupoaica, de Romulus, de Traian și de perfidia Angliei, încerc totuși încă odată. GRIGORE FILIPESCU lului dacă nu consimți s-o scoatezi acolo unde trebue. Cine a adus Statul în stare falimentară? Eu sau d-ta? Nu. Dacă pensie și restanța de lefuri sânt plătite cu bonuri negociabile pe piață cu 20—30 suta, cine alții sânt vinovați decât șleahta de oameni, numească-se ei miniștri, secretari de Stat, directori generali,funcționărimea asta cumulardă, rozătoare de bugete, lume de sus până jos veroasă, prevaricatoare, avidă, nesățioasă, incorectă, risipitoare până desfrâu a banului ce-i cade in malană! Și ce v-am redat aici! Abia acele cazuri pe care din experiență proprie le-am adunat. Ferice de acel care se poate lăuda că-n viata lui n’a dat peste hydra aceasta cu atâtea capete care stă și te pândește la fiecare cotitură. In lupta aceasta dublă pe care individul trebue s-o ducă pe deoparte cu nevoile proprii traiului și pe de alta cu lepra aceasta, omul până la sfârșit sau trebue să sucombe sau să scape de aceasta plagă prin mijloace violente. Puneți în fiecare județ un om cu înaltă autoritate morală, fără partid și cu puteri discreționare peste toți și pe deasupra tuturor, și fata tărei se va schimba. Dar asta s’ar chema Dictatură, și așa ceva nu se poate! Decât cinste în Dictatură mai bine corupție în Democrație. Trăiască Libertatea! Aurel Varlam întrebări stalofililor noștri " "fericii Ploșnița din spinare O amintire pioasă In biserica Sfântul Nicolae Șelari se va oficia inâine dimineață un parastas pentru aceea care a fost Sarmiza Bibescu Alimănășteanu. Și se va întâmpla cu ea un lucru nou și rar în ziua de azi. Aceea care nu se odihnea nici odată și care din zori în noapte se cheltuia cu gândul, cu munca și sufletul, acoperindu-și cu o discreție rară activitatea în tăcere, acum când ea doarme, toate cele cari au cunoscut-o vor vorbi de ea prin jurnale, la radio, printre ele... și adunate laolaltă își vor pleca frunțile în amintirea ei. De câte ori o evoc dreaptă, senină cu înfățișarea de o enerve sânt eu vinovat pentru că un gie rară, mă întreb cu mirare cum o poate cuprinde un petec de pământ... ? Dar Sarmiza Bibescu Alimanășteanu nu moare, ea trăește ca pildă în galeria femeilor de seamă, cari și-au săpat un nume adânc și neșters nu numai departe peste hotare, cu o dragoste virilă, dar și mai perate peste hotare. Câtă lume știe că în 1884 o româncă, nu împinsă de nevoia vieții, ci de dorul de muncă rupea zăgazurile porților Facultății de drept din Paris, închisă femeilor, și le-o deschidea larg. Pe calea ei au umblat multe, la realizările ei au ajuns puține, la pilda ei să tindem toate. ATENA COTAKY NICOLAU Ut scumpa tare, puterea mea de munca $1 puterea mea de iubire. Nicolae Iinpescu Cronica aviatică O aruncătură de ochi asupra viitorului Cu drept cuvânt putem spune, că astăzi aviația a atins apogeul. Ceia ce iese din făgașul ei, nu mai este astăzi lucru de mirat. Doar ne miră faptul că nu s’a întâmplat mai de mult. Ce va deveni oare aviația peste zece sau douăzeci de ani? Banal mijloc de transport, tot așa de răspândit ca și automobilul sau trenul. La acea vreme nu va mira pe nimeni când vei spune că te duci în cutare loc cu avionul. Astăzi, când amintești de acest fel de locomoțiune, se găsesc încă mulți neghiobi care să zâmbească. De ce or fi zâmbind, cred că nici ei singuri în ignoranța lor, n’o pot spune. Așa este omul, greu se dă de la ce a apucat el cu zeci de ani în urmă. Va veni vremea când avioanele se vor vinde cu un preț maieftin ca al automobilelor, vom vedea avioanele transatlantice transportând 50 până la 100 călători cu iuțeli fantastice într-un confort desăvârșit. Când vom putea construi o cantitate de mici avioane, care să nu fie mai mari ca un automobil, și care să nu consume mai mult decât acesta la un preț moderat, câștigul va fi de partea avionului. Astăzi în 15 ore se traversează zilnic America; plecări au loc la fiecare ceas. Mai târziu, va fi învins și Atlanticul de Nord, cel de Sud de mult este străbătut de hidroavioanele Companiei Air France și de Zeppelin. Va trebui, pentru aceasta, să se construiască gigante năvi aeriene, un tip mai ameliorat ca al faimosului avion sovietic „Maxim Gorki”, capabil să transporte 100 călători într-un lux și confort demn de cel mai pretențios vapor. In 25 de ani, poate mai curând, Londra nu va fi decât la câteva ore de New York. In aceiași zi vom putea fi în America, iar seara ne vom putea înapoia în bătrânul Continent. După cât se vede, se pare că începutul se va face cu hidroavioanele și în mai multe etape, însă viitorul cred că va da întâietate avioanelor cu mai multe motoare închise în corpul aparatului, întrebuințând mai multe motoare, vom avea mai mare siguranță, în cazul când unul se defectează, celelalte vor putea să susțină avionul în aer. Tehnica actuală caută să dea posibilitate mecanicilor să poată controla mersul motoarelor în timpul zborului și să poată fi chiar reparate în zbor. Așa au fost construite hidroavioanele gigantice DO-X, Lieutenant de Vaisseau Paris, Sikorsky, etc... Actualele linii intercontinentale sufăr de o lipsă a bazelor de aterisare și alimentare. Când se va soluționa într’un chip fericit acest desiderat, atunci aviația va face un pas enorm pe calea progresului și a popularizării. Actualmente avioanele de comerț nu sboară decât la o înălțime aproximativă sub 4.500 m, însă în America, țara de unde ne vine îmboldirea către progres, se întrebuințează aparatele de oxigen, sburând foarte sus. Gazul vine prin niște țevi într-un sistem de ventilație, așa că fiecare călător poate uza de el după trebuință. Această metodă foarte repede s’a generalizat ajungând a fi întrebuințată pe toate avioanele care sboară pe lungi distanțe fără escale. O altă problemă ce se pune pentru a fi soluționată în viitorul apropiat, este aceea a construirii de insule plutitoare, în largul oceanului pentru alimentarea avioanelor. Acestea vor fi adevărate orașe, dotate cu perfecțiunile cele mai moderne. Hoteluri luxoase, cinematografe, teatre, restaurante, clinici, hangare, ateliere moderne de reparații, toate vor fi întrunite pe aceste gigantice platforme, făcând sborul din Europa în America o jucărie. Cei ce ceresc acest articol, să nu surâdă. Chestiunea insulelor plutitoare a fost soluționată, și încă într’un chip cât se poate de mulțumitor. Planurile sunt gata, se așteaptă numai finanțarea și lucrul va începe. Insula plutitoare a inginerului american Seadrames Armstrong, a găsit admirația întregii lumi științifice. Construția ei ar fi capod’opera faraonilor egipteni. Să așteptăm, din an în an faptele vor confirma prevederile. . Remus Ionescu ' Pentru cei flămânzi... Desnădăjduite glasuri vin din diferite regiuni ale țării. Constatările ultime făcute de către „Crucea Roșie” arată că foametea și sărăcia care bântue în unele ținuturi cum ar fi bunăoară Basarabia e cu mult mai mare decât ne-am fi putut închipui, în primul moment. Locuitori din unele județe își părăsesc gospodăriile Și tot ce-au putut agonisi într’o viață de’truda, plecând în căutarea unei fărâme de pâine. E mai mult decât înduioșătoare această stare de lucruri iar apelul lansat de către „Crucea Roșie” nu poate să nu aibă răsunetul cuvenit. Opera de ajutorare trebue începută cât mai neîntârziat iar oamenii de bine și înstăriți să-și dea obolul mult, puțin, știindu-se că banul luiva aduce alinare într’un cămin, va șterge ochii umeziți de lacrimi a unui copilaș flămând sau va însenina sufletul necăjit al unei văduve. Felul cum înțelege ,,Crucea Roșie” să-și îndeplinească opera de asistentă, suntem convinși va atinge felul urmărit. Metoda e simplă. Nu se vor acorda ajutoare în bani — cum foarte bine spunea d. general Radu Rosetti — căci banii vor lua drumul tejghelei cărciumarilor sau altor specimene de profitori, cari nu se dau îndărăt din a specula până și mizeria, ci se vor instala cantine în comunele înfometate iar contribuțiile benevole vor fi date în natură. E mijlocul cel mai sigur de altfel că tot ce se va strânge va căpăta destinația urmărită. Apelul lansat de d. general Radu Rosetti în numele „Crucii Roșii” nu se adresează numai locuitorilor de la orașe ci ci se îndreaptă în special păturii sătești din regiunile cari nu au fost bântuite de secetă, ca din mult puținul lor să ajute pe cei lipsiți. Opera „Crucei Roșii” e de o aleasă distincțiune morală. Ce bine ar fi dacă acest lucru ar fi înțeles și de majoritatea politicianilor, în special de cei cari se bat cu pumnii în piept pentru ridicarea țăranului, ca în loc de costisitoare întruniri aducându-se sute de mii de participanți făcând zadarnice cheltueli și-ar aminti că în unele părți ale țării sunt frați de ai lor cari jinduesc după un codru de pâine și așteaptă cu ochii înfrigurați mântuirea de undeva. Să-i ajutăm, iar nu să-i otrăvim cu discursuri. Foamea e cel mai periculos dușman al societății. — gam. — „Promoția 90746) da THEODOR RÂȘCANU După război XXVIII Se simțea mai dezadaptat și mai inadaptabil noului regim decât fusese celui vechi. Se răzvrătise altădată contra bătrânilor conservatori și contra prejudecăților clasei sale, dorise și luptase pentru votul universal, biciuise și denunțase în virulente articole de ziar falsitatea regimului parlamentar,pentru ca acum să constate că și noul regim nu-i decât aceeași „sinistră falsă”. — Mai sinistră și mai nerușinată chiar decât cea veche... Politica îl degusta cu desăvârșire. Unde era lupta dezinteresată de altădată pentru izbânda unei idei? Unde mai erau marii idealiști de altădată cari se jertfeau trup și suflet pentru o cauză mare? Unde mai erau bărbații de stat cari încărunțeau în slujba țării și cari mureau săraci? Unde erau marii gazetari cari scriau pentru idei și nu pentru parale?... In fiecare zi Râșcă auzea cu scârbă că ministrul cutare a delapidat atâtea milioane din vistieria țării în ultima lui noapte de guvern, că altul și-a turnat o vilă la Sinaia și un palat în București, că altul și-a depus câteva milioane la o bancă din Elveția, că altul a luat zeci de milioane comision de la cutare fabrică de armament pentru a-i concede ei înzestrarea armatei, că altul... Nu era zi dela Dumnezeu să nu se audă de ministrul cutare, de subsecretarul cutare, de cutare deputat guvernamental sau de cutare gazetar mare că și-a făcut casă de milioane, că a pus hapca pe vreo mină de aur în Ardeal, ori pe niște păduri în Maramureș, ori pe vreun domeniu cu castel și parc de vânătoare fost al unui magnat ungur, sau că a traficat cu permise. ..ori cu bonuri de tezaur, ori cu devize, ori cu valută, că cutare și-a cumpărat un „Lincoln” din fondurile ministerului, ca din averea lui Jat-su, sau că cutare... In fiecare zi noi panamale, noi fraude, noi scandaluri cu „dame voalate”, cu Skode, cu „I.A.R.”, cu drumurile, cu chibriturile, cu casa Agrară, etc. In toate era implicat vr'un ministru plin sau vreun quasiministru. Și toate se aranjau, se cocoloșeau, se mușamalizau și se potoleau — comme dans le meilleur des mondes — după ce izbucneau. Marii ziariști și marii pamfletari,între cari totdeauna era în frunte Pamfil Popescu-Sacalu, fostul camarad de promoție și actual director al „Șacalului” devenit ziar cotidian, ațâțau indignarea publică prin furibundele lor campanii, (adorabil moralizatoare), înfierau „hoții” și „pungașii” apoi amuțeau brusc... „comme și de rien n’était”. Bucureștiul în special, politica în general, — deveniseră o cloacă infectă. Toți feciorii de slugi, toți țărăncii îmbogățiți, toți foștii vătafi, toți escrocii și samsarii, toți ratații, toți cavalerii de industrie, toți samsarii și codoșii, toți mitocanii și mârlanii mahalalelor — cu buzunarele bucșite de bumăștile inflației și afacerilor veroase — se întâlneau în parlament, la Capșa, la Cina, în ministere, în consilii de administrație, în localurile ,’e noapte și în bordeiele de lux, amestecați într’o dezgustătoare promiscuitate de arivism integral. Războiul ridicase la suprafață toate gunoaiele mocirlei. Pentru orice om cinstit, aerul social devenise irespirabil. Râșcă resimțea un sentiment ciudat în fața vieții sociale de după război: pe de o parte era profund dezgustat de tot ce vedea în jurul lui, iar pe de altă parte invidia pe toți ariviștii. — De ce n’aș face și eu ca ei? se întreba adesea, invidiind palatele lor, castelele lor, automobilele lor, afacerile lor, jetoanele lor, dividendele lor, mandatele lor, lefurile luide zeci de mii de lei pe lună... — De ce nu m’ași integra și eu în ritmul vremii? — De ce nu m’ași adapta?... Vedea, înnotând în apele promiscuității sociale și câțiva „de-ai lui” — fara avis — câțiva feciori de-ai vechilor boieri cari izbutiseră să ajungă deputați, prefecți și chiar quasi-miniștri. Ajunseseră aproape ca și ariviștii ceilalți, feciorii de slugă.Și ei, ca și „ceilalți”, se guduraseră, se încovoiaseră, se mlădiaseră. Și ei s’au făcut „pești” ori și-au prostituat nevestele. Și ei au făcut demagogie. Și ei s’au dat după păr. Și ei au urlat cu lupii... Ba chiar, ariviștii „boieri” au avut unele „atout”uri pe care nu le-au avut ariviștii „ceilalți”: protecția rudelor cu avere, a cucoanelor, a saloanelor, a mătușelor din înalta societate, a Jockey-Club-ului, a relațiilor mondene... Râșcă nu avea niciunul din aceste atout-uri. Deși era neam de boier și chiar avea rude simandicoase la București, deși ar fi putut lesne străluci in cele mai strălucite saloane, deși avea nume și situație materială și ar fi putut recolta succese de salon și intra în grațiile lumei femenine de toate vrâstele deși ar fi putut flirta, distestona, tanga, etc. cu fetele „bine dotate", nu cultiva aceste relații. Nu juca cărți și ca atare nu fusese în stare să învețe „bridge”-ul... Nu făcuse nimic spre a se integra în lumea mondenă unde se fac combinații matrimoniale și politice. A disprețuit această lume — al cărei putregai i-a sărit în ochi — cum a disprețuit-o și la Iași unde nu s’a dat pe lângă niciun „cucon Mitică” sau „cucon Costică” nici nu s’a vârît sub pielea vreunei „tante Mathilde” ori „tante Clotilde”. In saloanele bucureștene rămânea, ca și în cele ieșene, rigid, rece, rezervat, inadaptabil. Fetele fără zestre aflând că-i „un moșier moldovan” se gudurau pe lângă el. Erau frumoase și atrăgătoare, dar... Pe lângă cele cu zestre, s’ar fi gudurat el dar... erau urîte, pretențioase, fără niciun pic de „sex-appeal”. Cu cine ar fi vrut să se însoare și încercase, nu reușise. — Nu n’ai să reușești niciodată, în nimic... — glăsuia lăuntric instinctul său propriu. De câteva ori căzuse amorezat. Dar înflăcărările lui erau mai mult senzuale decât sentimentale. Pe semne fetele simțeau aceasta. Niciuna nu s’a lăsat convinsă de declarațiile lui. Și astfel, tot vrând să se însoare nu s’a mai însurat. —• N’ai să reușești în nimic — glăsuia instinctul. De „lumea lui” se ținea,departe ,și străin. Nu se simțea intra nimic,solidar cu dânsa. Invidia și-i ura pe cei mai bogați decât dânsul cum nu-i ura un veritabil profet. Ar fi dorit să asiste la un prăpăd social cu voluptatea unui Nerone privind pojarul Romei. Ar fi dorit un cataclism în care să se prăbușească toate palatele și castelele, toate băncile și fabricile, toată avuția burgheziei capitaliste. Nu era socialist în teorie, nu era nici comunist, dar în clocotul său de ură îi amesteca deopotrivă de parveniții de dată recentă cu parveniții de altădată. Ura chiar și pe vechii posedanți. Ura pe toți cei cari aveau mai mult decât el. Și totuși, ca un vulgar parvenit, râvnea și el o anumită situație în viața publică și râvnea să adune avere. Făcea gazetărie, dar numai pentru o idee. Nu tapa miniștri și nu șantaja. Gazetăria lui era de modă veche și pentru că scria cu patimă și virulență atacând adversarul fără cruțare, își făcea numai dușmani. Temperament impulsiv, fire susceptibilă, extrem de mobil și pripit, nu se putu valorifica în niciun partid politic. Trecea prin toate fără a se statornici în niciunul căci în toate partidele susceptibilitatea-i iremediabilă și marea idee ce-și făcuse despre valoarea sa personală erau imediat jignite de nepăsarea șefilor, toate partidele erau acelaș lucru: șefii aveau nevoe și cultivau pe oamenii bogați tare, cari să „finanțeze” partidul, sau pe oamenii din popor reali puteau aduce cât mai multe voturi. Partidele nu aveau nevoe de „intelectuali” cari se pricep numai sa scrie în gazetă. In noua societate postbelică, Râșcă era situat cum e mai rău: nici mare financiar nu era, nici mare elector. Cât despre pana lui, ea nu era indispensabilă. Partidele preferau penele plătite — și la ordin — ale profesioniștilor. (Va urma) ft