Epoca, octombrie 1937 (nr. 2593-2619)

1937-10-14 / nr. 2604

No. 2604 Lei _..­!.AUP JIJUL­I«IU REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI. PASASIUL ROMAN (INTRAREA DIN CALEA VICTORIEI) RECLAME INSERȚII SE primesc la administrația ziarului si I« toate agențiile de publicitate Telefon: 3.82.11 Director: GRIGORE N. FILIPESCU Aspecte liberale Incă­erările din partidul li­beral se înmulțesc și în curând vor ajunge distracția de sea­ma a fiecărei dimineți. Ce-a fost cu celebrul conflict Dorobanțu-Gh­iață, rămas până azi pe ordinea de zi si conducerii liberale, se știe. Cei a doi dușmani ireductibili, între cari duelul a ajuns până la a­­cuzări de incorectitudine, au răma­s la locurile lor în partid, fruntași și șefi de organizații și de curente, vorbind amân­doi in numele ideii liberale. Nici­ o jenă, nici­o dată fulge­rarea­ gândului că lămurirea trebuie să vie cu orice preț după ce a fost în public răfu­iala cea mai tristă. Pe aceeași linie de nedume­rire și cazul unui ziar al parti­dului liberal care duce de mult cea mai furioasă campa­nie contra d-lui Al. Donescu, primarul general al Capitalei. Ce nu s’a afirmat în această campanile ? Nici unui pungaș de buzunare nu i se pot spune câte s’au spus despre d. Do­nescu. Și totuși chestia este consi­derată glumeață. Nimeni n’a găsit că este lo­cul unei lămuriri. Ziarul libe­ral cu atacurile este patronat de un ministru în funcție, d. Donescu rămâne primar al Ca­pitalei, apreciat și lăudat fără rezerve de oficiosul guvernu­lui, și de multe ori cei doi fruntași liberali trebue să se întâlnească, și să-și strângă mâna afabil, ca doi buni prie­teni, ori ca doi oameni cari se stimează și-și recunosc reci­proc meritele. Nimeni nu se întreabă ce spune lumea și nici ce pilde se dau astfel. " Mai departe , miniștrii libe­rali în funcție, ori fruntași din primele rânduri, vorbesc des­pre alți miniștri ca despre cei mai de rând aventurieri. Am citat ce-au sf­us d-nii Lapedatu și Nistor, la Cluj, despre d. Valer Pop. Rar am auzit mai crâncene calificări. Nici o urmare, to­tuși. Rămâne fiecare la locul său, senin, surâzător ca și cum nimic nu s’ar fi întâmplat. Acelaș ziar liberal scrie a­­cum foarte agreabile lucruri despre d. Sassu. Un scurt ci­tat : „Mai fericit decât d. Lapedatu,­­1. Sassu este sultanul nedi­scutat și ab­solut al Dobrogei. Deși e vorba de mai puține județe, concurenții serio­și n’au lipsit, insă d. Sassu a știut să manevreze abil și să rămână mereu singurul ministru al provinciei de dincolo de Dunăre. De altfel când n’a fost abil d. Sa­­ssu? Când din ,,di nisi” înfocat Și convins, te pomenești membru al gu­vernului Tătărăscu, pentru ca apoi, jucând­ ca și alții, echilibristica „Di­nu—Guță” să devii indispensabilul ministru călare pe două departamen­te, sfătuitor nelipsit al guvernului de „tineret”, Tătărescu, este de­sigur un record de care ar putea fi gelos și d. Valer Pop, care n’a reușit încă să ob­țină absolvirea „sfintei tradiții”­, Interesante aspecte. Și aces­ta este, în întregul lui, parti­dul liberal de azi. D. Tătărescu este dominat de chestii mai importante, d. Dinu Brătianu are partidele sale de vânătoa­re, alții amână lămuririle pen­tru zilele opoziției. Alegerile generale, se spune, vor da cer­tificatele de validitate. Iar când se stă nu­țeluș de vorbă și cu „prostimea” este strigat cu aerul convingerii a­­dânci „cel mai perfect acord”. Admirabil partid Í­o Joi 14 Octombrie 193? Ziar al partidului conservator.­Fondat in anul 1885 de NICOLAE FILIPESCU Eroi în timp de pace... ...sunt ceferiștii, căci, nu e săp­tămână, să nu fie câte o victi­mă mai ușoară sau mai grea. In ultimele săptămâni au fost chiar cazuri mortale, de pe urma unor ciocniri de trenuri, în Ardeal și Bucovina. Nu e leac pentru aceasta? In tot cazul, nu pedepsele noului Cod Penal ne vor mau­lina­de acest rău. Nu cumva im­piegații de mișcare sunt slabi pregătiți ori au prea multe ore de serviciu? Paralel cu aceste triste întâmplări — și nu vor fi nici ultimele — am cetit în ziare următoarea știre îmbucură­toare: „Din ultimele­­ date, sosite la direcțiunea financiară C. F. R., din întreaga țară, rezultă ca în ziua de 16 August 1937, căile fe­rate au încasat din toate traficu­rile, 58 milioane 690.679 loi. Este o sumă record, această încasare fiind cea mai mare pe care a realizat-o, într-o singură zi, administrația căilor ferate, de când există drum de fier în România”. Nu-ți vine să crezi așa ceva. Reprezintă 2.445.444 lei 91 bani pe ceas și 40.757 lei pe minut. Să nu fie vreo greșală?! Și dacă aceasta este realitate, se cuvine laudă destoinicilor conducători, dar și marea mulțime a armatei ceferiste ți se cuvine laudă. Pe arșiță ca și pe viscol, noap­tea ca și ziua, mecanicul stă cu ochii fixși și mereu cu privirea înainte. Foc­ destul, numai în blu­ză și tot la 5 minute, toarnă ne­numărate lopeți de cărbuni, —­­oare­cum lasă de dorit, — ori asvârle într’una despicături de lemne de câte un metru în gura balaurului, care fuge cu iuțeală de 70—90 kilometri pe ceas. Frânarul stă la veghe ca și cel mai de sus, la căsuța lui fără geamuri de multe ori și fără co­joc iarna. Lucrătorii de întreți­nere, acei cari îngrijesc de linie la fel stau la lucru, fără niciiun adăpost pe orice vreme. Cantonierul și nevastă-sa stă la barieră cu fanionul roșu și cu lanternă, la orice ceas de zi și noapte. Impiegații de la mișcare câte 12—24 ore de serviciu, în stațiuni mai mici, făcând și pe telegrafistul, aleargă și la ace. Acolo e pericolul. Impiegații de birou se ofb­­­­esc, sunt cei mai prost plătiți, fără primă. In general tubercu­loza face printre dânșii mai ales victime. Cheltueli de zeci de mi­lioane se fac cu întreținerea tu­­berculoșilor la sanatoriu. Dar accidente, câți rămân ologi, ba fără o mână, ba fără un picior, 1e cunosc toate acestea din cei 20 de ani cât am fost medic la C. F. R. Sunt funcționari neavansați de 10—12 ani și dacă se încasea­ză lei 40.757 pe minut, socot că se cuvine să ne gândim și la ma­rea mulțime, care cu capacita­tea lor, cu sănătatea și viața lor contribue la aceste încasări, se cuvine și este chiar în interesul Statului ca acești funcționari, a­­ceste albine când se duc la trea­bă, să nu aibe gândul acasă, să știe că au o bucată de mămăligă îndestulătoare și că dânșii sunt priviți ca cetățeni laolaltă cu alții. Decât cheltueli de zeci de mi­lioane pentru sanatorii, decât alte zeci și zeci de milioane des­păgubiri pentru accidente, n’ar fi mai logic, să meargă pentru îmbunătățirea stării lor! Dr. Alex. Manolescu ATMOSFERA LIMPEZITĂ Unul din bărbații poli­tici francezi cari au con­tribuit mai mult la răstur­narea cabinetului Blum, zicea in luna August: „Senatul și-a făcut da­toria. Să nu-și închipue însă cineva că această a­­d­unare ar fi dispusă să a­­sume încă o dată aseme­nea riscuri, dacă starea o­­piniei publice nu evo­luează11. M’am gândit la aceste cuvinte citind rezultatul alegerilor cantonale. N’aș dori să fiu rău, înțe­­­es. Cred că guvernul Blum a făcut cea mai bu­nă politică externă pe ca­re a dus-o un guvern în Franța de la război încoa­ce. Dacă rezutatele nu sunt mai palpabile, faptul se datorește exclusiv nu­mărului greșelilor pe care le-au înșirat cârmuirile precedente și pe cari­e. Delbos a trebuit să le re­pare încetul cu încetul. Nu este ușor să dictezi Marii Britanii o politică continentală. Vreme de câteva luni, în 1935, An­glia a avut nevoe de alții. Asemenea fenomen se în­­tâmplă odată la cincizeci de ani. D. La,#al n’a price­put toate foloasele ce se puteau trage din aseme­­­nea împrejurări. Ocazia a trecut. Astăzi Parisul este constrâns să-și adapteze acțiunea diplomatică, me­todei britanice. In domeniul politicei in­terne, guvernul frontului popular prezidat de d. Blum a mers prea depar­te, așa cum s’a întâmplat în Anglia sub prima câr­muire laburistă a d-lui Ramsay Mac­Donald. Teo­ria valului de prosperita­te datorit urcării salarii­lor n’a corespuns câtuși de puțin ateptărilor doc­trinarilor socialiști. Lipsa de încredere s’a întărit. Francul într’un an a pierdut jumătate din va­loarea sa. In lumea eco­nomică de luni de zile se cere un guvern de mână tare. Cabinetul Chantemps s’a străduit să joace acest rol.Declarațiile d-lui Bon­net, au fost cât se poate de ortodoxe. încrederea nu a revenit însă, toată lu­mea știind de ce greutăți se so­vește ministrul de fi­­nanțe în sânul cabinetu­lui. Problema politică de­venea de zi CG trece mai greu de rezolvat. O con­centrare spre dreapta și cu actuala Cameră, în at­mosfera alegerilor din 1936, era o quasi imposi­bilitate. Disolvarea parla­mentului, când toți oame­nii de centru socoteau că nouă alegeri vor da ace­leași rezultate, era un lu­cru prea riscat, pe care nici președintele Republi­cii nici Senatul nu păreau dispuși să-l încerce. Rezultatul alegerilor cantonale limpezește at­mosfera. Opinia publică a început să priceapă. O nouă con­sultare electorală ar da altă Cameră. Iată un lucru pe care toți bărbații politici il știu astăzi. Este cert că dacă guver­nul de concentrare este răsturnat de socialiști și comuniști, capul statului de acord cu Senatul va di­­solvă acum Camera. Această sperietoare o va da de gândit unora și al­tora. Noul guvern va putea deci lucra în liniște. Rezultatul alegerilor de Duminică este deci inte­resant. GR­IGORE FIULESCU Lipsa de control , trecute Curtea de apel festuos, adică compus ch­ișinău a judecat proce­­deni nepricepuți și abse Zilele din Chișinău sul fraudatorilor de la pepinie­ra Statului din Copanca jud. Ti­­ghina. Cu ocazia acestui­ proces au ieșit la iveală foarte interesante lucruri în privința felului cum a operat principalul fraudator— • șeful pepinierei, de pe urma căruia statul a fost păgubit, cu o sumă aproape de un milion lei. Șeful pepinierei a operat după bunul său plac, nestinghe­rit de nimeni timp de zece ani și descoperirea fraudelor se da­­­torește numai unei simple în­tâmplări fericite. Dacă un com­plice, tot un funcționar de la pepinieră, n’ar fi mărturisit fraudele și n’ar fi sesizat minis­terul, încă și astăzi la Copanca s’ar fi continuat fraudarea Sta­tului. Reeșă din toate acestea un lu­cru important și de care noi am mai scris în nenumărate rân­duri. Se învederează tot mai mult pe zi ce trece lipsa unui control, serios a gestionarilor statului. Pe lângă fiecare minister, ca­sa autonomă etc., există o serie de controlori, inspectori, inspec­tori speciali și generali în căde­rea cărora este dat controlul ca­sieriilor publice. Acești pretinși controlori și inspectori sunt plă­tiți cu lefuri și diurne pentru inspecții și nu au altă ocupație de­cât acela de a preveni și a des­coperi orice fraudă ce se comite în dauna statului. Și la Copanca ca și la toate celelalte instituțiuni, inspecțiile se făceau în fiecare an și cu toate acestea timp de mai mulți ani s’au comis fraude. S’a mers până acolo că la pepiniera din Copanca se lucra cu două rân­duri de registre de casă și cu dhitanțe false pentru portofoliu. Șeful pepinierei opera ca un co­dru sub ochii inspectorilor ce veneau acolo. Și atunci se naște întrebarea firească și logică: Ce este cu a­­paratul nostru de inspecție și control? Este acest aparat de­din­ea­­absolut ne­pregătiți pentru această sarcină importantă? Sau organele de inspecție din neglijență ori din rea credință nu-și fac datoria cum trebue? Ori care ar fi răspunsul la a­ceste întrebări, pe care le pune opinia publică ori de câte ori se descoperă târziu de tot fraude, se constată lipsa supravegherei în mânuirea banului public. Trebuiește o urgentă modifi­care a legei contabilității publi­ce și a apărării patrimoniului public în sensul că în orice frau­dă descoperită târziu să fie an­gajată responsabilitatea și a controlorilor respectivi. Altfel fraudele vor continua. Mihail A. Mereaczi A Situația francului după alegerile cantonale PARVS. 12. (Ager).­­ Felul in care corpul electoral francez a votat Duminecă întărește mult poziția francului. Lira sterlină a rămas cu­ toa­tă ziua sub 150. Tehhniclienii semnalează ca presiunea asupra francului s’a atenuat considerabil. Fon­dul de egalizare a schimbului nu numai că nu a pierdut lire sterline și dolari, dar a reușit chiar să achiziționeze astfel de devize. Ziarele americane și engleze vorbesc chiar despre un „val de optimism”. Această întărire a francului este cu atât mai remarcabilă, cu cât s’a produs pe o piață fi­nanciară nervoasă și agitată. . Enescu in tara După o absență Îndelungată, tita­nul muzicii românești, George E­­nescu, incomparabilul maestru in ale muzicii, vine în țară, după ce a fost sărbătorit în America, unde a dirijat mai multe concerte simfo­nice și a dat recitaluri de vioară, și în Franța, unde i s-a jucat gran­dioasa sa operă „Oedip“ și unde, la Paris, în cadrul Expoziției Interna­ționale la care participă și Româ­nia,­­ a dirijat mai­ multe concerte. Maestrul Enescu va dirija trei concerte simfonice extraordinare, formând un ciclu Wagner. Orche­stra Filarmonicei noastre va avea, din nou, marea cinste de a cânta sub bagheta acestui incomparabil artist. La aceste concerte ,iși vor da concursul soprana Elena Basarab, mezo-soprana Maria Marinescu-Mo­­reanu, noua angajată a Operei Ro­mâne, N. Apostolescu, tenor ‘și* P. ștefănescu-Goangă, bariton. Aceste concerte au fost pentru zilele de­­ 2L Noembrie fixate 1937 executându-se Meșterii cântăreți și Siegfried (actul III), 21 Noembrie 1937 (Suita II de Enescu și Sieg­fried­ de Wagner) ,­ și 28 Noembrie 1937 (Simfonia, do major op. 12 de M. Jora și Siegfried). In ziua de 5 Decembrie 1937 va avea loc un alt concert simfonic di­rijat de maestrul George Georgescu când se vor executa concertele la minor (3 părți) de J. S. Bach, în mi bemol major (3 părți) de Mozart și în re major­­(3­ părți) de Brahms. La vioară apare maestrul George Enescu. Nu Încape nici o îndoială că la aceste Concerte, patru epocale eve­nimente în viața muzicală a Capi­talei, își va da Întâlnire tot ce cer­curile noastre muzicale au mai se­lect. Concertele Enescu, fie cele diri­jate de dânsul, fie cele în care apare ca solist-violonist, reprezintă o ade­vărată școală chiar pentru muzi­cienii noștri consacrați. Iată de ce­­ aceste concerte sunt așteptate cu multă nerăbdare de bucureștenii a­­matori de muzică cu adevărat supe­rioară, NIC I. SARRU . ■, , fie scumpa fara, puterea r­ea de munca și puterea mea de iubire. Nicolae Filip##t* Pacea și literatura revizionisti Deabia se așezase ceața războiului și morții nici, nu începuseră să pu­trezească, când aria — atât, de înve­chită și­­ blazat­ă; azi — a revizionis­mului și-a strunit, în falset, primele acorduri. Un cântec cobitor, sumbru ca sufletul morții și în acelaș­ timp dureros de ridișoi prin încăpățâna­rea cu cârc, s’a cramponat de-o ilu­zie. 'vi­l. . . .. Trebue. insă,fsa recunoaștem că grație consecventei..bolnăvicioase, și. vroit contam­nabilă, ecoul­ 'revizio­nismului a­ trecut deseori hotarele lui de baștină. SV văicării­­ tuturor somităților internaționale, mai mult sau mai puțin cunoscute, mai mult sau m­ai puțin documentate asupra rostului lui, a câștigat simpatii­ și a­­deziuni, în nădejdea puerilă că ast­fel va ajunge să convingă lumea de presupusa lui dreptate. S’au oameni de bună credință cari găsit s’au lăsat incluși; alții cari să amenințe; iar cei cu vederile limpezi, cunos­cători ai adevăratei situații au răs­puns așa cum se cuvenea. Pe bază de drepturi firești preexistente, cât și în numele statorniciei­­ concluziilor dreptului internațional. Ne este des­tul de cunoscută metoda, a vecinilor noștrii Unguri de propagandă" și tot ceea­ ce ei au făcut peste, graniță în favoarea revizionismului. Aceeași­ luptă o duc și vecinii no­ștrii Bulgari, însă fără a dispune — trebue s-o recunoaștem — de inge­niozitatea Ungurilor, care deseori frizează ridicolul. Au în schimb atitudine revizionistă pe care și-o o justifică și susțin pe bază de drept internațional. " In afară de micile scăpări de sub imperiul rațiunii, și care trădează atitudinea firească. Le știm cu toții și ca atare nu de ele va fi vorba. De câte­ ori s’a ivit prilejul, sau de câte ori a simțit neapărata ne­­voi a mărturisirii constatărilor in problema ce-l preocupă, d. A. Nico­­loi,­­jurist și ziarist bulgar, a avut slobozenie să vorbească și să scrie despre strânsa corelație dintre pace și revizionism. Ba chiar le-a socotit rever­smile aceleeași medalii. Ui­tând însă­­ să menționeze punctul de vedere ciin­ care judecă, cât și ade­văratele izvoare de inspirație ce-i că­lăuzeau rațiunea. Străvezim­ea dialecticei sale — să-i facem, această plăcere.­— a­ îmbra­­cat haina improvizata, a autori­tații. Juridico și pornit pe calea asp&urucci­tației îndrăznețe, a profetismului ne­gativ. Și cu asta d-șa, și mai vârtos cei ce-l elogiază, vor să ne convingă de marele aport pe care lucrarea sa asupra revizionismului din studiul­ „Revizuirea dreptului internațio­nal public” l-a adus științei dreptu­lui și siguranței păcii. Totuși noi vom avea curajul să nu fim de a­­ceeași părere și chiar să adăugăm că valoarea lucrării este limitată în ca­drele unor aspirații ce îndepărtează nația bulgară de prietenia cu cele­lalte popoare. D. Nicolai este foarte exagerat, chiar dintru început. Definiția bom­bastăă a revizionismului, situarea lui pe un plan cu totul superior, sub­­ordonându-i însăși existenta păcii, evidențiază lipsa unor convingeri firești. S'a împământenit mentalita­tea care consideră pacea care pe an bolnav ce amenință să ia căile văz­duhului și, improvizate în chirurgi, atâtea babe dofiorone îi cercetează beteșugul. Slăbiciune devenită cal de bătae pentru­ orice ocazie. O fi vre­un pic de adevăr și aci, dar cine mai e dispus să-l caute când diletantismul, țipă la toate răspântiile­? Pricepeți deci cum o întoarce și d. Nicolai. Il­sa vrea să ne demonstreze că­ re­vizuirea tratatelor ți a situațiilor in­ternationale, a cărora menținere ar putea pune in primejdie pacea lumii, e una din instituțiile dreptului in­ternațional public pozitiv modern, pe care e așezată toată construcția so­cietății internaționale din zilele noa­stre. Așa­ e începutul și vă­ închipuiți mai departe unde se poate ajunge cu o logica­ arbitrară, care trebue să ducă­ la o concluzie dinainte stabi­lită — pe care are prudența să n’o formuleze, dar se străvede destul de tine. Chiar mai limpede decât dac’ar fi spusă direct. Cred că nu era ne­­voe de un întreg studiu pentru ca să spună lucruri ce-ar fi încăput — precum altădată — foarte bine, în­tr’un articol de­­ gazetă. Poate că e un capriciu, poate o credință «așa că pentru autorul studiului există o jus­tificare. E lamentabil cum în peste o sută de pagini d .Nicolaf, care se dovedește a fi un bun jurist, păcă­­tue­ște împotriva dreptului, recur­gând încontinuu la supremul argu­ment amenințare: pericolul păcii. Dar, cine știe, poate că idealurile își­­ au legile lor aparte, chiar atunci când se ch­iamă, revizionism, însă â. Nicolai­ nu vrea să recunoască și vorbește în numele dreptului­­ in­ternațional și raționează după legi­le silogismului revizionist, ca să ne demonstreze ceea ce nu mai era de demonstrat, ceea ce știam, și noi ca o­ greșeală a neamului d-sale. De la început până la sfârșit studiul e dis­cutabil, iar autorul uită să dea sau, mai curând ii e imposibil, — so­luția, adevărata soluție a realizării mult­uinduitelor revizuiri. Nu așa prin sisteme bi­rocratice cu repre­zentații deplorabile și eșecuri sigu­re. S’ar părea că devenim, și noi re­vizioniști. Dar vroiam să spun­ că un rest de judecată, pură, sau intuiția adevărului îi spune d-lui Nicolai că, ceea ce preconizează —­ și cei in nu­mele cărora vorbește — e departe de a deveni fapt împlinit, pentru ca dreptul internațional n’a făcut, de­cât, să recunoască ceea­ ce de fapt, se câștigase. Desecări revizuiri ale cu­noștințelor istorice și mai mult simț al realității pot fi mai elocvente, m­ai edificatoare, decât, un studiu — chiar­ de­ o sută de pagini — in­ care se încearcă mistificarea adevărului la adăpostul dreptului internațional. Aci iarăși poate începe discuția. Dar renunțăm. In jud­cere, am dori să știm, cam in ce ar consta revizuirea pentru vecinii noștri dela Sud. Dar, precis! Negru pe alb, fără­ plutiri in abstract. Nu pentru ca, pen­tru noi ar fi un mister, dar așa ea să o auzim deschis, față către față. Și din aceeași dragoste pentru pace. D. Ursul esteu Târg­ovi­ște (Sau ceva despre carte) M’am întors, după câteva zile de hoinăreală, în Capitală. Plecasem cu intenția să nu întârzii, intr’un oraș de provincie decât timpul necesar desfășurărei unei seri literare l­a ca­re, împreună cu câțiva colegi, fuse­sem invitat. Poate toamna care a Început sa călătorească franzele, poate aproape totala indiferență­­ a publicului mare față de o manifestare de artă, poate amintirile m’au făcut să rămân. Sau poate, în seara aceea, în sala plină ochiu aproape numai cu elevi a tre­buit să cred că sunt și eu în anii cu uniformă și număr reglementar și să-mi permit nebunia unei hoinăreli de câteva zile prin târgul acesta, fos­tă cetate domnească, poi... pe vremea când târgul era tot așa, numai oamenii alții. Recunosc, din trăsura care mă poartă huidu­când, ulițele, văd casele, aceleaș ca­se mici, cu pridvor, cu gard vopsit verde, verde aprins, acelaș croitor în­ colțul de pe Calea Domnească, ceeaș lampă cu gaz la brutăria de pe strada Tabaci. S’a mai dărâmat o bi­serică. — Biserica Roșie îi spunea - au mai fost doborâți doi castani din curtea școlii primare, o fată e acum­ fenice trecută, mamă, a mai murit tutungiul șchiop; încolo, târgul a rămas acelaș. Poa­te mai trist. La fel de murdar, la fel de neîngrijit, copil bastard de care părinții adoptivi din fruntea servi­ciilor administrative n’au vrut să se putureasă, verde,­ din șanțurile stră­zilor din imediată apropiere și cen­trului n’a secat niciodată, gunoaiele de pe­­ maidanul numit „Obor” n’au fost niciodată ridicate. Și Târgovi­ștea este la­ doi pași de București și fostă cetate domnească. Mă gândesc acum la masa unei ca­fenele că toate eforturile pe cari ge­nerația plină de avânt­­— cu toată sărăcia ei mater­ială —• le­ încearcă zi de zi,­­sunt inutile. In afara elevi­lor și a câtorva profesori cu drago­ste de cartea literară — țin să în­semn aici numele d-lui Negoescu și a d’-nei și" d-lui Ion Cal­bore­anu —~ târgul n’a înțeles­,că o seară, de lite­ratură este mai mult decât un turneu al lui Iulian. Dacă n’am cunoaște realitățile, concluzia ar fi eronată. Așa Insă, noi nu vom acuza cetățenii Tâ­rgoviștei că nu pot înțelege ce este aceea literatură. Cum să înțelegi asta când îți rupi picioarele în bolovanii ulițelor de zeci de ori pe zi, când din șanțuri­le­ci amintirea m’a dus cu mult m­a­ îngrijească niciodată. Cred că apa ridică mirosuri puturoase și nurr­ă­tori , de microbi, când o hală stă ne­isprăvită de ani și gunoaiele nu se ridică niciodată, când grădina publi­că­ n’are mai mult de două sute de metri, patrăți și­­ y totuș neîngrijită, cân­d viața e îngrozitor de scumpă?. Cum să fii tentat să­­ citești, cum să te intereseze arta când de zeci de ani visul cetățeanului târgoviștean și preocuparea lui de fiecare clipă este un canal ca lumea, o hală igienică, puțină lumină cumsecade? Iată pentru ce iram fost surprins când trei sferturi din­ Sala de Arme am văzut-o ocupată de elevi, de ge­nerația pentru care grijile n’au de­venit, încă povară. Am fost însă în­durerat la gândul că peste puțină vreme vor lua și ei viața în piept așa cum au luat-o cei mai în vârstă, se vor îngriji de canalizarea care nu se va face niciodată, vor privi gu­noaiele cari nu vor fi ridicate nici­­atunci, vor călca în băltoacele cari nu vor fi secate nici atunci. Pentru­­că edilii orașului situat la doi pași de Capitală sunt de totdeauna părinți vitregi. Și am mai fost îndurerat gândindu-mă la ce trebuie să fie în altă­ parte. La depărtări de sute de kilometri și in sate. In satele acelea în care ne trudim noi — sau poate că numai o spunem — să introdu­cem cartea. Ce trebuie să fie acolo dacă, l­­a o oră jumătate de București, am­ văzut ce am văzut. Daca situația n’ar fi decât aceea? ar trebui să ne îngrozim. Și să lăsăm deoparte,­ pentru ani îndelungați preocupările culturale. Să le dăm oamenilor săpun, lumină, să le dăm ulițele târgului curățate de bălării și de gunoaie, băltoacele secate, piețe din care alimentele să nu treacă al­terate la consumator. Numai după aceea să încercăm in­troducerea cărții. Nu-i așa domnule primar, dumnea­ta care prin funcție atești aceasta­?! Nu-i așa că există încă o explicație logică aproape de mintea oricui, ebig! de mintea d-tale, a faptului că nu Se oștește în țara aceasta și că ti­rajul uniei cărți, de zeci de ani nu poate depăși 3000 de exemplare? Silviu Cent«« é&TM­SEMNAR:* Un necunoscut ne-a adus la redac­ție ,trei pagini bătute la mașină cu­prinzând grave acuzații contra unui înalt funcționar. " Lămurim, și pentru acest­a­ res­pondent, și pentru oricine nejrimețe denunțuri, că în materie de incorec­titudine acuzatorul nu poate rămâ­ne anonim de­cât dacă adaugă de­nunțului său și dovezi indiscutabile. Altfel rămâne să facem noi cerce­tări pentru a aduna aceste dovezi, și de multe ori n'avem cum se aduna. E mult mai ușor să ne procure cei cari știu de aproape cum­ s’au petre­cut lucrurile, măcar unele începu­turi de dovadă. Nici un fel de cruțare pentru cei cari confundă banul public cu ave­rea lor personală, dar nici acuzare fără dovadă, într’un ziar de azi lămurirea că un bloc de dreapta intenționat, nu se va­ mai constitui pentru ca, în convor­birile premergătoare anumite per­soane „au pus condiții de ordin e­­goistic cerând asigurarea, unor sa­tisfacții personale sau de partid”. Ea bine că nu. A fost vre­o­dată altfel? ■" . . . Aceiași oameni, aceleași obiceiuri. Numai firmele au fost Schimbate. * „Vestul” despre ziariștii din Capi­tală.­ „...Mai sunt însă și altfel de solici­tatori, la Prefectură. O categorie spe­cifică: gazetarii. Gazetarii de la Biu­curești. Vin ca lăcustele. Ii atrage Banatul, ca un pământ al­­ făgăduin­ță. Toți cer bani: abonamen­te, sub­venții sau sub orice alt­ titlu. Deunăzi, fură doi ifiși.­c’âșa vin e­i: unul cu geanta, altul cu vorbele! Cum era in cabinetul prefectului, redau „taparea”. Ni se pare că „Vestul” ar fi,al d-lui Sever Bocu, i­ țr­ atunci se explică de ce nu se știe că domnii cari vin în Banat să, tapeze, nu sânt „gazetari din Bucu­rești”, ci numai simpli borfași. Con­fuzie, ca altă dată, când a fost pri­lejul, intre banul public și averea personală. THER. * Aviatorii noștri S’a scris poate prea m­ult­e­ despre intenții unora dintre așii a­­viației noastre. Fără îndoiala, că­­ acești ași au a­­dus servicii țării,­­prin propaganda făcută peste ■ hotare, ducând faima aviației noastre până și peste Ocean. Dar aviația noastră are multe po­sibilități, nebânuite, de realizări. Se muncește mult și­ s’a ajuns, la înfăptuiri cari trebuiesc relevate. Nu se cunoaște străinătatea și ce e mai trist, nu le cunoaștem nici noi. A trebuit să­ vie de general Ciante­­liu­ în vizită, să mergem la Pipera, să asistăm la o paradă aviatică în toată puterea cuvântului, ca să ne dăm seama de posibilitățile aviato­rilor români. A început-o locotenentul aviator Dumitru Popescu, cunoscut sub nu­mele de Pufi. Pe un avion fabricat în țara, la uzinele LA. R. din Brașov, cu mo­­­tor P. Z. L. 24 — ultimul tip fabri­cat la noi — cu o viteză de peste 420 km. la oră, în două minute a urcat la 1200 metri, de unde a înce­put coborîrea într'o viteză impre­­sinantă, făcând cele mai grele acro­bații posibile în materie de aviație. Apoi, au decolat alte două avioane de vânătoare, acelaș tip, conduse de locotenenții Hulea $­ Stoian, ce au executat uimitoare exerciții. Formația celor două grupe în e­­vol­uție ar fi fost invidiată chiar de americani — primii ce au introdus acest fel de demonstrație. Deci, 40 de­­ aviatori au arătat dintr’odată marile lor calități. Avem mulți aviatori bine pregă­tiți, cari muncesc serios, depărtați de orice gând de reclamă. Dacă va fi sa sune ceasul aviatorii noștri nu ne vor înșela nădejdile. C. GIURGIOVANU Coloniștii italieni părăsesc Abisinia? LONDRA. 12. — Corespon­dentul special al ziarului „Daily Herald” pentru Egipt, anunță că situația italienilor în Abisinia este foarte grea, pe de o parte din cauza atacurilor repetate ale bandelor de indigeni, pe de altă parte din cauza greutăților apro­vizionării. In unele cercuri se zvonește, cum că peste 30.000 de coloniști italieni sunt pe punctul de a pă­răsi Abisinia, unde nu mai pot rezista.

Next