Epoca, octombrie 1937 (nr. 2593-2619)

1937-10-27 / nr. 2615

No. 261 / 2 Lei Miercuri 27 Octombrie 1937 REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, PASAGIUL ROMÂN (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI) RECLAME și INSERȚII SE primesc la administrația ziarului și la toate agențiile de publicitate Telefon: 3.82.11 Director: GRIGORE N. FILIPESCU Ziar al partidului conservator.­Fondat în anul 1885 de NICOLAE FILIPESCU #Src25 OCTOMBRIE 1937 Oficiosul guvernului a pu­blicat ezi următoarea notiță: „Se știe că Liga „Vlad Țepeș“ a fost organizată de d. Gr. Filipescu pe­­ vremea guvernărilor național­­țărăniste ca un mijloc de violentă reacțiune împotriva faimoaselor prac­tice de guvernare ale acestui partid. Acțiunea de atunci a d-lui Gr. Fili­pescu a avut darul să înfățișeze opi­niei publice pe unii fruntași națio­­nal-țărăniști în adevărata lor fac­tura de politiciani Azi­d. Gr. Filipescu susține că numai o guvernare național-țărăni­­stă este „salvatoare“ pentru­ țară. Iată o evoluție rapidă și mai ales semnificativă de la Vlad­ Țepeș la d. Boită“. Iată-ne, așa­dar, în flagran­tă contradicție. Prinși și exe­cutați! Și totuși rândurile oficiosu­lui d-lui Tătărescu, au nevoie, parcă de unele ușoare rectifi­cări. ^Niciodată Liga Vlad Țepeș n’a militat pentru mijloace de violență. Liga Vlad Țepeș nu s-a ridi­cat contra metodelor unui par­tid, ci contra metodelor tutu­ror partidelor. Liga Vlad Țepeș a biciuit deopotrivă pe toți profitorii vieții poltice, pe toți demago­gii și pe toți incorecții, indife­rent de partidul din care fă­ceau parte. La aceste... ușoare rectificări, ar mai fi de adăugat că parti­dul conservator n’are azi ni­mic de dezavuat din acțiunea de ort a Ligii Vlad Țepeș și că în ce privește actualul mo­ment politic, d. Grigore Fili­pescu a precizat chiar în dis­cursul rostit Duminică: „Când am înființat Liga „Vlad Țe­peș“ am fost învinuiți că suntem re­trograzi, astăzi suntem acuzați că mergem prea la stânga. Am­ zis: sunt măsuri pe cari par­lamentul nu se poate lua cu ușurin­ță, și am propus un regim excep­țional cu termeii limitat cu condiția expresă ca majoritatea țării să se rostească pentru acest regim. Când văd domnilor, că mai toate statele, au recurs de atunci la depli­nele puteri acordate executivului în­cepând cu parlamentului frontului popular in Franța, socot­ că progra­mul nostru n'a fost inspirat de nici un gând despotic. Am ales numele simbolic a lui Vlad Țepeș pentru că nu există mă­sură destul de drastică pentru pune capăt jafului în această țară. "" Tatăl meu zicea: Necinstea a ajuns un factor economic în România. Mă întreb ce ar fi spus astăzi vă­zând ce se petrece. Cred că nu mai este nevoe să vă arăt in ce măsură comisionul și bacșișul apasă asupra întregii vieți economice, începând cu bugetul fiecăruia dintre cetățeni“. Ni se pare destul de limpe­de pentru orice înțelegere. Nici­ un fel de „evoluție ra­pidă”, așa­dar. Iar în ce pri­vește cruda, zdrobitoarea iro­nie din rândurile finale ale notiței oficiosului partidului liberal, vom aminti că nu a tre­cut chiar așa de multă vreme de când a fost rostit discursul de la Câmpulung al d-lui Dinu Brătianu. Nu-și mai aduce aminte „Vii­torul” de acest discurs. Ar pu­tea, totuși, să-și aducă aminte măcar de propriul său comen­tar­ de a doua zi. Oficiosul par­tidului liberal spunea atunci: „Declarațiile făcute de d. Dinu Brătianu la Câmpulung sunt comen­tate de toate cercurile politice și întreaga presă. D-sa_ și-a exprimat mulțumirea că în sfârșit partidul național-țărănesc și-a regăsit liniștea și unitatea ne­cesară, fiindcă acest partid poate fi considerat ca cel de al doilea orga­nism politic de guvernare, care prin manifestările și ideologia sa, se si­tuează și el ca apărător al actuale­lor orânduiri politice și sociale. D. C. I. C. Brătianu a făcut a­­ceastă declarație, nu din porniri po­litice pătimașe față de alte grupări sau din preocupări mărunte, ci ca un loial adversar politic — calitate ce l-a caracterizat în toată activi­tatea sa politică, — și în grija pa­triotică pe care o poartă intereselor statului român. In tradiția sa politică, partidul na­­țional-liberal are înscris ca punct de program armonia tuturor categorii­lor sociale prin excluderea luptei de clasă sau agitarea extremismului de orice nuanță care urmărește tnstau­rarea teroarei și suprimarea libertă­­ților. Atâta vreme cât partidul național­­țărănesc nu se va lăsa influențat de unii care ar voi să-l plaseze la ex­­trema dreaptă sau de alții care ar încerca să-l arunce în brațele „fron­turilor“ de anarhie populară, desi­gur că va rămâne ca un organism politic de ordine democratică. Deasemeni, nici exagerările statu­lui de clasă, nu pot fi considerate decât motive de agitație electorală temporară, fiindcă fruntașii acestui partid știu destul de bine că acolo unde se ajunge la supremația unei singure categorii sociale, sunt pri­mejduite și așezările democratice și suporturile de rezistență ale statu­lui național. In astfel de împrejurări, declara­țiile d-lui C. I. C. Brătianu sunt ve­nite la vreme și arată cari trebue să fie orientările de viitor în viața noa­stră politică“. Este clar. Și este citat exact din „Vitorul’. Cum rămâne, a­­tunci, cu zdrobitoarea ironie de azi? Noi o retransmitem d-lui Di­nu Brătianu cu adaosul păre­­rei de rău că nu putem fi o­­biectivi cu intermitențe. A fost­ chiar și de-asu­­pra așteptărilor emoțio­nale ale tuturora­ înălță­toare sărbătoarea de la Sinaia. A fost înălțătoare prin frumusețea ei de culori, prin sem­nul care strălu­cea pe toate fețele, prin măreția defilărilor impe­cabile,­­ prin participarea atâtor înalți oaspeți, dar mai ales a fost înălțătoa­re prin acea dovadă de care de decenii nu mai este nevoe, dar care s’a făcut din nou într’un chip rar, înmărmurind în toa­te privirile lacrima caldă a bucuriei, indistructibi­­la legătură dintre Dinas­tie și Țară. Ori, la Sinaia, destinele românești s’au învest­mântat într’o nouă trai­nică asigurare. Emoția Regelui, când spunea Ma­relui Voevvod Mihai după depunerea jurământului de sublocotenent, ce gre­le îndatoriri se leagă de cariera de ofițer, retrăind astfel propriul Său tre­nului a fost a tuturor su­fletelor românești. Iar mândria lui de pă­rinte, în fața fiului care pășia voinic și sigur în viața răspunderilor, a fost deopotrivă mândria noas­tră a tuturor. 25 Octombrie 1937 va rămâne zi neuitată. Ori­cine a auzit ori a citit dis­cursul Suveranului și răs­punsul Marelui Voevod Mihai la urările primului ministru,­­va înțelege mai exact tainele cărții viito­rului și înfiorat de noui înviorări, se va simți mai puternic și mai hotărît în slujba țării. Ca rege și ca părinte, a spus Suveranul fiului său, dragostea Mea și grija mea Te vor însoți pretu­tindeni. Dragostea și încrederea întregului popor româ­nesc Te însoțesc deopo­trivă, Măria Ta. Viața răspunderilor băr­bătești a început. Ea va fi mândria noastră. O do­rim glorioasă fără vijelii, norocoasă și senină. SUVERANUL ÎMBRĂȚIȘÂND PE MARELE VOEVOD MIHAI MARELE VOEVOD MIHAI cât de mari sacrificii și de rodnice realizări, — a­­dânca emoție a Suvera­ Polemică de presa italo-franceză ROMA, 25 (Rador).­­ Agenția Stefani transmite: Toate ziarele reproduc scrisoarea trimisă unui cetățean de generalul Millan Astray, aghiotantul genera­lului Franco, cu privire la participa­rea voluntarilor italieni la răsboiul din Spania. In această scrisoare se spune textual: „Legionarii italieni se aco­peră de glorie in Spania. I-am văzut pe front în timpul bătăliei și le-am vorbit la posturile medicale de aju­tor: spiritul lor era admirabil. Un soldat italian rănit la față de un glonț de mitralieră, fiind întrebat de mine, s'a ridicat în picioare și mi-a adresat salutul roman, în timp ce sângele ii curgea din belșug de pe­ obraji pe piept. Nimeni nu se plân­gea, deși erau acolo peste 100 de le­gionari înapoiați de pe linia de luptă. ROMA, 25. (Rador). — Agenția Stefani transmite: „Giornale datalia“ subliniază in editorial „două articole insolente“ apărute în ziarul „Petit Bleu“ din Paris, care încearcă să acrediteze o veche judecată neîntemeiată asupra însușirilor răsboinice ale italienilor „Giornale d Italia“ răspunde :,a­­cestei bestiale defăimări“ printr-o lungă, amănunțită și temeinică do­cumentare asupra valorii soldaților italieni și a rolului notărilor jucat de armata italiană în timpul mare­lui răsboiu. Ziarul reproduce din scrierile și declarațiile generalilor francezi Mordacq, Mangin, Petain și Joffre, ale generalilor germani Falkenhayn, von Schulze, Luden­dorff, von Bernhardi și ale genera­lului austriac Krauss. După ce reproduce textual toate aceste mărturii, „Giornale d’Italia“, referindu-se la faptele recunoscute de șefii militari germani și austria­­ci, scrie că ziarul „Petit Bleu“ nu are decât să ia act de aceste docu­mente ale inamicului de ori mai ca­valer și mai cinstit decât aliatul din timpul răsboiului. In ceea ce privește alte afirmații ale ziarului francez, țintind să micșoreze însemnătatea victoriei i­­taliene în răsboiul din Abisinia, „Giornale d Italia“ reproduce alte importante mărturii engleze și fran­ceze asupra puterii de temut a ar­matei abisiniene din punct de ve­dere al armamentului și în special din punct de vedere al numărului precum și dificultățile extraordi­nare ale terenului, pe temeiul căro­ra toți tehnicienii militari, chiar cei mai vestiți, prevăzuseră o foarte lungă campanie cu sfârșit indoelnic. In sfârșit, „Giornale d Italia“, du­pă ce relevă, alte defăimări ale ace­­luiaș ziar asupra pretinsei incapaci­tăți a voluntarilor italieni din Spa­nia, pune următoarea întrebare: Pentru ce atunci, guvernul Frontu­lui popular francez se agită și face atâta zgomot pentru ca voluntarii italieni să fie retrași din Spania? * o Ministrul de externe austriac va semna o convenție culturală cu Polonia VARȘOVIA, 26 (Rador). — înainte de a pleca spre Varșovia, d. Guido Schmidt, ministrul afacerilor străine al Austriei, a făcut declarații repre­zentantului Agenței „Pat“, spunând între altele următoarele: „Vizita mea la Varșovia are de scop să arate cât de mare im­portanță acordăm noi bunelor noa­stre relații cu Polonia. Cele două po­poare ale noastre, cari au atât de multe aspirați comune în domeniul ideilor, sunt pe punctul de a încheia un acid cultural, pe care voi avea plăcerea de a-1 semna la Varșovia. Mă duc în Polonia sub cele mai fericite auspicii, pentru a lua din nou contact cu conducătorii Poloniei“. VENIM! Tremura multe tipografii de zar­va combinațiilor de ultim moment. Se­ știe de pe acum că d. Ion Mi­­halache a demisionat; că au fost trimiși emisari la d. Maniu ,să i se ofere din nou preșidenția partidu­lui național-țărănesc; că acest par­tid se va rupe în două, — și așa mai departe. Sânt foarte­ numeroși cei cari se sugestionează confundând, dorin­țele lor arzătoare cu realitatea. Nu ne miră." In politică și iluzia cons­­titue o hrană calorică. Mult mai hazlii sânt cei cari a­­daugă confuziei dintre dorințele lor și fapte, buletinul­ de fiecare sfert de oră al desfășurărilor politice de la Sinaia. Sânt întrebuințate literele cele mai mari din tipografii pentru ves­tirea conciliabulelor. Un surâs este semnul sigur al „dezlegărilor sen­zaționale“. încă o zi petrecută in primăvărateca adiere a brazilor înseamnă, fără îndoială, constitui­rea listei viitorului guvern. Venim ! Venim ! N'auziți victorioasele fanfare? Liberalii, ceva mai calmi, afișea­ză surâsuri enigmatice. D. Inculet știe ceva ! Ah, dacă ar putea vorbi d-sa... In orice caz, deocamdată „fie că plecăm, fie că rămânem“, formula vagă a ultime­lor zile, nu a fost încă părăsită. Ce răsunător și triumfal ar iz­bucni anunțul : — Nu plecăm ! ...Friguri fără durată. Febra va fi peste câteva zile învinsă de as­pirina soluției normale. Ceilalți vor amâna mirificul „ve­nim“ pentru timpuri mai prielnice. Tie scumpa tara, puterea mea de muncă și puterea mea de iubire. Nicolae Filipesces ECOUL FESTIVITĂȚILOR de la Sinaia In presa străină VARȘOVIA, 25. (Rador). — în­treaga presă polonă publică largi descrieri asupra primirei la Sinaia a mareșalului Sm­gly Rydz. „Gazeta Polska“ consacră un ar­ticol Măriei Sale Voievodului Mihai, in care scrie: „M. S. Regele Carol s‘a dovedit cel mai bun pedagog față de fiul său, a cărui educație a organizat-o in chipul cel mai democratic. Ca e­­lev, Marele Voevod Mihai se tiage prin însușiri remarcabile dis­cu deosebire în domeniul științelor exacte, vorbește perfect trei limbi străine și posedă un mare bagaj de cunoștințe în toate domeniile. Ziarul reamintește că Măria Sa Marele Voevod a avut cea dintâi misiune oficială la Varșovia, în mij­locul unei atmosfere de cordială simpatie din partea întregului po­por polon. Cel mai tânăr sublocotenent armatei române va deveni fără în­al­doială gloria acesteia, termină iza­­rul.Organul conservator „Czas“ scrie: In cursul tulburei istorii a Euro­pei de 16 ani încoace, alianța polono­­omână s‘a lărgit și s’a transformat în acord care nu cuprinde nici o restricțiune cu privire la colabora­rea diplomatică și militară a celor două țări. Anul trecut, colab­or­area polono-română a devenit mai strân­să decât oricând. Ziarul relevă cooperarea deosebit de intensă,dintre organizațiile tine­retului polon și român. Călătoria mareșalului Smigly Rydz va constitui in istoria relațiilor din­tre Polonia și România o dovada nouă a puterii de nesdrincinat a alianței polono - română, încheie „Czas“.* VARȘOVIA, 25 (Rador). întrea­ga presă polonă publică azi dări de seamă despre călătoria mareșalului Smigly Rydz și despre felul cum a fost întâmpinat mareșalul in Rama-IIa,Gazeta Polska” publică­­ in frun­tea ziarului fotografia Marelui Voe­vod Mihai de Alba lulia și un fru­mos articol consacrat Măriei­ Sale intitulat: „Cel mai tânăr sublocote­nent al armatei române”. „Mihai este pentru Mine, nu nu­­mai obiectul dragostei Mele, nu nu­mai mândria și nădejdea Mea de părinte, este de asemenea nădejdea întregului popor român” — astfel s’a exprimat M.S. Regele Carol II despre fiul Său. Regele Carol II, care in România este numit „Rege al e­­ducației tineretului”, s’a arătat a fi cel mai bun pedagog față de fiul Său. Desvoltarea spirituală și inte­lectuală a tânărului Principe a fost cuprinsă în cadrul unui sistem înțe­lept.. Niciun privilegiu, nici o indul­gență pentru elevul Principe”. După ce subliniază aplicația Mă­riei Sale pentru științele exacte, pentru matematică și fizică, ca și pasiunea sa pentru mecanică, ziarul descrie spiritul practic in care a fost organizată școală Marelui Voe­vod, prin studii in laboratoare și dese excursiuni In regiunile istorice. „Anul 1937 a adus un moment în­semnat in viața Marelui Voevod de­venit adolescent. Primii pași inde­pendenți i-a făcut in saloanele caste­lului din Varșovia, prima mare dis­tincție îl leagă de Varșovia. In ziua de 25 Octombrie­ 1937, in prezența principilor de sânge, a mareșalului Poloniei, și a numeroase misiuni străine, se vor prinde Principelui pintenii de cavaler. Cel mai tânăr sublocotenent al armatei română va fi desigur fața ei”. Ziarul „Czas” publică un articol in care arată foloasele aduse de a­­lianța română-polonă atât ambelor state, cât și politicei europene de pace. „Ultimul an reprezintă o fază de desvoltare deosebită a colaboră­rii polono-române, la care au data parte nu numai guvernele celor două țări, dar înseși popoarele. Colabo­rarea militară a devenit mai apro­piată ca oricând și nu s’a limitat la consfătuirile dintre statele majore, ci s’a manifestat și printr’o colabo­rare strânsă a industriilor militare. Vizitele guvernatorilor Băncilor Na­ționale polonă și română arată că vecinii de la gurile Vistulei și Dună­rii complectează colaborarea politi­că și militară prin una economică. Principală este insă colaborarea in­telectuală. In istoria relațiunilor po­­lono-române, vizita mareșalului Smigly Rydz va fi o nouă dovadă despre forta neclintită a alianței din 1921 și unul di­n puținele puncte sta­bilite in schimbătoarea și nesigura situație europeană”. VIENA, 25. (Rador). — Toate zia­rele din Viena publică amănunțite dări de seamă asupra festivităților de la Sinaia prilejuite de înălțarea Măriei Sale Voevodului Mihai la gradul de sublocotenent odată cu împlinirea vârstei de 16 ani. „Neue Freie Presse“ publică cu a­­cest prilej declarațiile d-lui Gură­­nescu, ministrul României la Vie­na, sub titlul „A­ 16-a aniversare a Moștenitorului Tronului României“, arătând marea însemnătate pentru Dinastia și poporul român a acestei aniversări. „Wiener Journal“ se ocupă de e­­venimentul de la Sinaia sub „Principele Moștenitor Mihai, titlul cel mai tânăr sublocotenent român“, iar oficiosul „Wiener Zeitung“ sub titlul „Mari festivități ale Dinastiei române la Sinaia“. PRAGA, 25. (Rador). — Cu prile­jul aniversării Marelui Voevod Mi­hai de Alba Iulia, presa cehoslovaca publică articole pline de entuziasm și de elogii pentru Marele Voevod, reproducând și numeroase fotografii. „Prager Presse” sunt titlul: „Săr­bătoarea României”, publică un ar­ticol in care spune între altele: „Această serbare nu va fi numai o măreață manifestare a Dinastiei, ci și a întregei națiuni. Prezența a numeroși reprezentanți ai șefilor de state din Europa și a delegaților străini, constitue dovada că această aniversare depășește cu mult­ cadrul unei serbări de familie. Ea este tot­odată o dovadă a interesului pe care întregul continent îl poartă Europei Centrale și mărturisește în­semnătatea României la această parte a Europei”. Primul ministru ungur și ministrul de externe vor vizita Berlinul BUDAPESTA, 26 (Ba­­dor).­­ In cercurile bine informate se afirmă că d. D­aranyi, președintele consiliului de miniștri, va face o vizită la Berlin, du­pă toate probabilitățile în jurul datei de 20 No­­embrie. RECTIFICĂRI ISTORICE I. La două articole ale d-lui prof. P. P. Panaitescu 1. In ultima fascicolă a „Re­­­vistei istorice române” (anul 1937, vol. VII, no. I-II), distin­sul profesor universitar, în ar­ticolul său „In jurul lui Mihai Viteazul”, discută (p. 24—9) di­feritele obiecțiuni și critici ce s’au adus și de alții decât de d. Iorga, lucrării d-sale despre ma­rele voevod. Am făcut și eu, despre aceasta, o recensie, din car­e însă se menționează (p­ 220—1) numai partea de laudă ce, cu dreptate, mi s’a părut că i se cuvine, trecându-se cu ve­derea cele câteva obiecțiuni pe care le-am ridicat și eu. Prin­tre acestea, principala era ne­putința pentru mine de a re­nunța la filiația domnească (de­și nelegitimă) a lui Mihai Vitea­zul, afirmată solemn în atâtea hrisoave semnate și țării, numai din cauza de bcerii conclu­ziei curat negative la care ajun­ge d. Panaitescu, că nu se poate spune categoric cine a fost tatăl marelui voevod. 2. La pag. 28, d. Panaitescu a­­firmă că traducerea, de către d. Stoica Nicolaescu , a termenu­lui snahu dintr’un doc. slavo­­nesc de la 1613, care vorbește de rudenia lui­­ Mihai Viteazul cu un Ion monahal, prin cuscru, ar fi o „fantezie”. Nu sunt sla­vist, ca să mă pronunț. Ceea ce pot afirma însă, este că, de fapt, Mihai Viteazul a fost cuscru cu Ion monahul. Am arătat aceasta în recenzia făcută lucrării d-lui Panaitescu, despre marele voe­vod, la punctul 3. Că nu s’a re­levat de d. Stoica Nicolaescu, nu mă miră, dar este mai ciudat că nu s’a observat de conștiincio­sul d. Panaitescu. 3. — Gravă însă mi se pare a­­firmația d-lui Panaitescu (p. 26), repetită la P- 185 (în darea de seamă a lucrării d-lui P. Ze­­pos din Atena despre condica de legi a lui Al. Ipsilanti) că este „perfect dovedit” și „azi stabii­lit în istoriografia noastră”, că șerbia a existat în principatele române încă din sec. XV, ba chiar că este mai veche decât întemeierea acestora. M’am întrebat care va fi supre­ma instanță ce a dat verdictul în fața căruia d. Panaitescu s’a închinat, și n’am găsit decât compilația de popularizare a d-lui C. C. Giurescu „Istoria Ro­mânilor”, vol. I. O lucrare de­sigur foarte folositoare pentru studenți și pentru marele pu­blic, dar care nu poate fi izvor de informații pentru specialiști. Autorul admite, în chestia șer­­biei, părerea tatălui său. Poate fi un simțământ respec­tabil de pietate filială, dar atât. Cât privește însă pe d. Panaites­cu, înainte de a se pronunța ca­tegoric într’o chestie atât de gingașă, era mai bine să fi cer­cetat lucrările de specialitate. Nici regretatul C. Giurescu, nici d. C. C. Giurescu, n’au avut cu­noștințe, îndestulătoare de isto­ria dreptului comparat, și de a­­colo vine greșala lor în privința vechimii serbiei în principatele române. Am tratat chestia, în mod a­­mănunțit, în trei lucrări, de care d. Panaitescu nu se poate să nu fi avut cunoștință. „Des­pre legătura lui Mihai Viteazul” (­932). „Oameni dependenți și cultivatori liberi în principatele române în sec. XV-XVII” (1933). Aceste două studii au fost apoi cuprinse în lucrarea mai mare „Proprietatea solului în princi­patele române până la 1864” (1935), p. 128—189, capitolul despre cultivatori. Am arătat, întemeiându-mă pe cercetările învățaților străini asupra insti­tuțiilor din Franța, Ungaria, sta­tele slave, ca și pe documentele noastre interne, că nu trebue confundată dependența persona­lă în care se aflau unii (nu toți, cum a crezut C. Giurescu și afir­mă încă d. C. C. Giurescu­ din cultivatori de stăpânul moșiei pe care o munciau, cu șerbia, adică legătura de glie, o depen­dență reală. Dacă, încă din pri­mele veacuri ale existenței prin­cipatelor române, se constată și cultivatori în stare de dependen­ță personală de stăpânul moșiei unde lucrau, șerbia nu se adeve­rește decât în Muntenia, abia din vremea lui Mihai Viteazul, și încă numai pentru cultivatorii din momentul când, pe la 1596, a edictat faimoasa „legătură”. Termenii de „vecini” și „ru­mâni”, au indus în eroare pe C. Giurescu și pe d. C. C. Giu­rescu, din cauza târzii în înțelesul deformației termenului „rumân” (corespunzător cu ve­chiul „vlah”) în urma șerbiei decretate de Mihai Viteazul. In sfârșit, nici măcar atunci n’a existat șerbia la noi, dacă se admite părerea lui C. Giurescu, la care revine de curând d. prof. A. V. Boldur (Istoria Basarabiei, vol. I, 1937, p. 228), că legătura lui Mihai n’a avut de scop decât împiedicarea revendicărilor re­ciproce între proprietari, a ro­mânilor fugiți. Domnul Boldur mai zice (p. 229—230) că istorio­grafia cea nouă rusească atri­­bue acelaș sens și ucazului îm­părătesc de la 1592. N’am com­petență să mă rostesc asupra a­­cestui punct. Dacă a greșit până acum istoriografia rusă, îmi va fi iertat că am greșit și eu. Ceea ce am constatat însă este că și d. Boldur cam confundă (p. 23Q— 1) dependența personală cu io­băgia și de aceea problema i se pare mai complicată decât este într’adevăr. In tot cazul, cu dreptate, atât d. prof. G. Tașcă (Cum a evo­luat d­aca, 1937, p. 2), cât și d. A. V.­­Boldur (p. 222), infor­­mându-se din lucrările de spe­cialitate, n’au luat drept defini­tiv verdictul răposatului C. Giu­rescu, însușit de d. C. C. Giu­rescu, privitor la vechimea șer­biei în principatele române și-mi pare rău că d. Panaitescu n’a procedat cu aceeași băgare de seamă. Atrag cu acest prilej atenția d-lui Panaitescu, că tot d. C. C. Giurescu mai admite în a sa Istorie a Românilor, vol. I, ed. 1, pag. 156 (menținut și în ed. 2) că boerul Andronic din vremea lui Mihai Viteazul este Cantacu­­zino, pe când, în această privin­ță, d. Panaitescu și eu suntem de acord (p. 25) că este vorba de două persoane deosebite. SI LA O COMUNICARE A D-LUI PROF. N. IORGA Intr’o recentă comunicare la Academia română (1937), intitu­lată: „Au fost Moldova și Țara Românească provincii supuse Fanarioților?”, d. N. Iorga resta­bilește adevărul despre epoca privită în­deobște ca începutul tuturor nenorocirilor ce au că­zut asupra principatelor ro­mâne. Am însă de făcut câteva o­­biecții de amănunt: 1. Suțeștii nu erau „asiatici” (p. 9). Toată istoriografia gre­cească este de acord, și memo­riile învățatului beizadea Nico­lae Al. Sutzo o confirmă, că e­rau epiroți. 2. Nu cred că Tudor Vladimi­­rescu s’a opus, de la început, lui Al. Ipsilanti, fiindcă și-ar fi dat seamă că acesta avea intenția de „pătrundere” a grecismului la noi. Socoteam a fi dovedit că ete­­ria n’a urmărit un asemenea scop, că Tudor a înțeles aceasta și că desbinarea între el și Ipsi­lanti s’a născut abia mai târziu, din pricini neatârnate de voința lor. Dar, sunt cazuri, se vede, când orice argumentare este za­darnică. 3. Nu există un Iordache Facă în divanul de care vorbește d. Iorga, la p. 13. 4. Acel „un Ștefanache me­­delnicerul”, răzvrătitul de care vorbește d. Iorga la p. 15, a fost identificat de mult, de mine, în articolul „Un grec românizat, stolnicul Ștefanache Cremnidi”, articol publicat la 1915 în „Re­vista istorică” a d-lui Iorga. De altfel, d-sa se referă la un docu­ment ce a publicat în colecția Hurmuzaki, vol. XIV, partea II, pag. 1122, unde, în notă, trimi­tea la zisul meu articol, pe care însă, acum, l’a uitat. IOAN C. FILITTI

Next