Euphorion, 1994 (Anul 5, nr. 40-48)

1994 / nr. 40-42

■ I *«?Sasis. ....................... Cum sa I fouâ reauteti pentru cunurM Q Care cradeți că sint motivele receptării Voinței doer pe pier* național (și nici atunci intr-o țnț&tegere deplină) fi cauzate suc­cesului de anverguri i Dracula? :||«A............... mnmBăm se explici făptui M ^Dracula4* 0rm Miorţa tinde devină o imagine emblematică? iiE';fc­e­? codat au avantajele/ dezavantajele spectaculosului faţă de dramă la sfît. Fatanitate/agre Dracu­la? r 'm/ Intre Mioriţa şi Dracula • Gheorghe Grigurcu n legătură cu specificul etnic româ­nesc, se confruntă două concepţii. Una ’fatalistă”, alta insurgenţă. Cea dintîi pleacă de la ideea că sîntem un popor vecin, ale cărui creaţii sînt sedimentate, reduse la schema, ritualizate. Iată punctul de vedere al lui G.Călinescu: ‘‘Vechimea se (...) confirma prin fatalismul nostru energetic (care nu-i deloc un aspect oriental). Popoarele mai noi sunt agitate de dorinţe, a căror realizare e greu sa dureze, în vreme ce românii cultiva un sănătos scepticism faţa de orice întreprindere nefolositoare. Naţiile noi sunt optimiste şi la înfrîngere inamicale în chip d­amoros. Românii sunt discreţi, răbdători”. Documentul fundamental al acestui scepticism nu ni se pare însă Goga, poet nu chiar de primă mărime, ci Mioriţa. Aici se află pecetluita acceptarea datului, ‘‘posesiunea existenţei”, opusa “spaimei de nefiinţa”, spre a utiliza terminologia lui Mircea Vulcanescu. E un soi de metafizica difuza în exis­tenţa întemeiata pe continuitate, deci scutita de criza rup­turii. In locul unei transcendenţe abrupte ori a convulsiilor spaimei, ne întîmpina calmul integrator, grija pentru dati­ni, protocolul şi hieratismul. “Plîngerea chiar, precizează autorul Dimensiunii româneşti a existenţei, nu este ruperea sfîşietoare a fiinţei împotriva neantului, ci este clamare pentru integrare în liniştea a toate, aşezare, împăcare. Desluşim, prin filtrul acestor lucruri, sensul în care istoricul grec va fi vorbit despre ››nemurirea geţilor››”. “Izvorul din care s-a născut Mioriţa­ 1, arată Mircea Eliade, este “o experienţa iraţionala, alimentata veacuri de-a rîdul de o anumita viaţă asociata”. Satisfăcut de a se fi aşezat el însuşi pe terenul acestui fatalism conştientizat, Blaga îi saluta pe “animatorii culturii româneşti”, caracterizaţi prin moderaţie, întrucît “nici unuia dintre ei nu i se poate reproşa sumeţia, sau uitarea de sine, de a fi atribuit poporului nostru o misiune mesianica în lume. Ei s-au ţinut departe de asemenea ibride extazuri şi bine au făcut”. Şi totuşi, ruptura s-a produs. “Misiunea mesian­ica”. "extazurile” au aparut cu mare efect sub pana nop­­toasa si turbulenta a lui Emil Cioran, care, la antipodul fatalismului mioritic, deplînge tocmai soarta “vegetală” a naţiei noastre: “Românii au trait o mie de ani ca plantele. Creşterea vegetala le-a determinat ritmul vieţii lor. Precum pentru a planta totul se face peste ea, aşa şi românul, totul s-a făcut peste el: biologia ca şi istoria. Unui popor de ţărani i-a făcut mare plăcere sa nu intervină în cursul lumii. Nu exista popor care sa nu fie de o mai resemnata abandonare în moarte. (...) Românii au stat subt moarte, ca subt turci. Au acceptat-o. Şi asta înseamnă a-i plaţi birul”. Echilibrul eteric al Mioriţei apare înfruntat cu o amara decizie: “Nenorocirea noastră este că am integrat moartea în ordinea fireasca şi am primit-o cu duioşie şi fara dramatism. Mai bine ne-am fi dispensat de ea, aşa cum pare ca au făcut francezii cari au creat o cultură fara spirit tragic”. Şansa noastră ar fi, prin renunţarea la “virtuţile tradiţionale”, una deliranta: “Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Nu pot iubi decit o Românie în delir­. O prima remarca se impune referitor la sorgintea diferenţiata, printr-o cronologie abisală, a celor doua poziţii. Adepţii mioritismului reflectă stratul cel mai vechi, traco-getic, al poporului român, convertit la con­templaţie, scepticism, inacţiune, ataraxie. Ei teoretizează înfăţişarea masiva, preponderenta, a mentalităţii şi con­duitei naţionale. Adversarii fatalismului aparţin unui strat mai nou. “Agitaţi de dorinţe”, revendicativi, par, tipologic­a aparţine “naţiilor noi”. Pornind, probabil, şi ei, de la o nota arhaica, dionisismul orfic al tracilor, o dilată, o aduc în prim-plan. “Vîrsta asiatica” a străbunilor noştri se cumpăneşte, astfel cea mult mai redusa a “migraţiilor”(“navalirilor barbare”). In sens pur speculativ, Cioran e un alogen (poate astfel explica împrejurarea ca a “migrat” într-o alta limba şi, implicit, într-o altă cultura). S-a aşezat în rînd cu autorii evrei de la noi ce au luat dru­mul străinătăţii, instalîndu-se într-un nou peisaj lingvistic şi spiritual. Ceea ce nu-l face însă mai puţin incitant în raport cu dinamismul culturii româneşti, pe care n-o putem concepe într-un fel purist, într-o monotonie cano­nica. Revolta autorului Silogismelor amărăciunii e un gest firesc, menit a ne scutura de consecinţa unui exces de pasivitate, de a ne scoate din letargia istorică, de a sili tradiţia la o defensiva creatoare. Lepădîndu-se de mitul Mioriţei, oneros în viziunea sa, marele gînditor franco­­român îl înlocuieşte cu o imagine a violenţei, dominată de “ardoare” (ca substituit al “omenie­i”), de “pasiune”, “foc”, “elan”, “teroare”. Atenţiune: “Va­loare” ! Cioran e un Dracula al spiritualităţii româneşti Mitul ce se pro­filează în spatele textelor sale rebele, justiţiare, spas­modice, e cel al lui Dracula. El e un profet al zbuciumatei istorii contemporane, un sumbru înaintemergator al dezas­trelor totalitarismului. Cu cel de dreapta păruse chiar a se identifica politic. Spiritul sau nihilist, anarhic, e consub­stanţial istoriei maximal distructive pe care am trăit-o în acest veac. Aparent, ar fi vorba de o utopie “progresista”. In fond, e un fel de “Scopul scuza mijloacele”, o încercare de a corecta o catastrofa prin alta catastrofa. O teatrala zbatere nietzscheana: “Dacă ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine şi compromiţătoare, limitate şi anti-umane, ele ar trebui declarate absolute şi perfecte. Ascensiunea unei ţari este singura ei morala". Categoria morala de baza e orgoliul: “Orgoliul infinit este cea mai productivă salvare din mizeria condiţiei omeneşti”. Utopiile au cusurul de a fi antitragice: “Defectul utopiilor este ca au încercat sa elimine din viaţa ceea ce are aceasta mai permananet: tragedia”. Vegetînd la “marginile isto­riei”, n-am fi cunoscut, ca popor, “deliciile naivităţii”, care, presupunînd originalul, “implica un întreg complex de izbucniri primitive și bestiale” : “bestialitatea este, în această epoca, iresponsabilă și afectează mai repede un caracter de prospeţime şi apoi, etica naivităţii este biolo­gia”. Cu siguranţa, daca ar fi fost filozof, Dracula ar fi sub­scris destule din aceste cugetări mustind de violenţă, prin ele însele crunt pedepsitoare. Şi ar fi apreciat mai cu seamă aliatul savant al sadismului cu o nobila intenţie corectiva... Dar tot atît de interesat ni­ se pare faptul ca Cioran­ Dracula nu e atît de izolat cum s-ar crede, în cadrul doctrinelor noastre etnice. Atitudinea sa antispecifica prin rebeliune e preluata,şi succedată de toţi intelectualii noştri care au avut complexul izolării româneşti, al “inferi­orităţii” neamului nostru faţa de Europa. Chiar daca sub formele cele mai calme şi mai constructive, aspiraţia para­doxala inconformista a “adaptării” ori a “sincronizării” s-a manifestat la bonjurişti şi la junimişti, ca şi la E. Lovinescu şi, în general, la modernişti. Desigur, demonia lor protestatara nu se înfăţişă în stare pura. Era departe de­­a fi purtătoare de fulgere şi tunete escatologice. Insa avea aceeaşi rădăcină de insatisfacţie, de sfîşiere istorică, de comparatism continental, cu cea care a izbucnit vulcanic de sub condeiul vaticinar al lui Cioran.Toţi europenizaţii noştri ne-au indus fiorul competiţiei. Cruzimea lor a fost polemica. Ei şi-au tras în ţeapa adversarii în efigie (Maiorescu, Lovinescu, ceilalţi critici interbelici ai autonomiei esteticului, necruţători în răfuielile lor în reg­istrul rafinat intelectual şi într-o expresie de civilitate), împrejurarea ca această postura a fost compensata de un mare echilibru ideologic, de un iluminism cu orar prelun­git sau de factori temperamentali, precum firea visătoare, vocaţia impresionistă, grefata pe un trunchi moldav, ale celui ce-a fost mentorul Sburatorului, a estompat-o neîn­doios. Dar trebuia remarcat firul roşu al antitradiţionalis­­mului, chiar daca nu e mereu înroşit de sînge precum la mesianici. Marii tradiţionalişti, deşi profund îmbibaţi de cultura lumii, au fost: M.Eminescu, N.Iorga, Vasile Pârvan, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Constantin Noica. Marii reformatori: Titu Maiorescu, E. Lovinescu, Cioran. Aceştia din urma s-au împotrivit mioritismului proteic, sub pretexte pragmatice varii, sub care se poate descifra, precum un numitor comun, tendinţa sincronizării cu Occidentul. Orice antisamanatorism, orice năzuinţă de “evoluţie” către treptele sensibilităţii citadine, poseda un rost antimioritic. Premisa acestor reacţii e judecata că tiparul rural al spiritului ar fi indiciu de tinereţe, ergo de inferioritate. Astfel a fost pus în chestiune, pejorativ, fac­torul primordial. îndepărtatele obîrşii au fost refuzate pe motivul unei hm­aturitaţi devenite nefuncţionale. V. Alecsandri e­­un caz intermediar, deoarece pe de o parte a exaltat folclorul, publicînd cel dintîi Mioriţa, pe de alta a fost un agent al apropierii de Apus. La fel şi ceilalţi paşoptişti, I. L. Caragiale ar putea fi socotit şi el un Dracula aproape perfect, prin scepticismul său sarcastic, absolutizat, şi, după cum am văzut în ultimii ani, premoni­­tor. El n-a ezitat a tortura şi a condamna la pedeapsa capi­tală, sub un val al bonomiei specioase, marea majoritate a personajelor sale care compun macheta societăţii româneşti. Şi-a bătut joc de orice forma de instituţio­­nalizare şi protocol. Exceptînd cîteva fraze patriotice, cir­cumstanţele, care au, în scrisul sau, un aer ambiguu, a negat cu virulenţa tradiţia. Cioran l-ar putea considera precursor. Apocalipsul său nietzschean răspunde în apo­calipsul burghez, sub semnul burlescului, al lui nenea Iancu. G.Călinescu alcătuieşte un caz mixt deoarece, con­comitent, a universalizat literatura autohtonă, introducînd­­o într-un context de valori general, şi a reliefat, aşa cum am văzut, vechimea noastră rasiala. La ora actuala, înre­gistrăm o ofensiva internaţionalista, graţie, în chip­ deosebit, acţiunii infatigabile a lui Adrian Marino. Respingînd mitul, a remodelat întreaga noastră cultura prin grija “ideii”, autorul Dicţionarului de idei literare constituie un exemplu tipic de repudiere a duhului mioritic. Pozitiv, febricitant în slujba unui utilitarism al “Comunicării” cît mai largi şi cît mai grabnice cu strainatatea, intolerant faţa de “literatura”, “eseism”, “divagaţie”, reprezintă azi cel mai avansat post, în critica, al mentalităţii pe care am numit-o insurgente. Mentalitate înrudita cu cea a lui... Cioran. Prin inconformism, fobia faţă de literatură a lui Adrian Marino se întîlneşte, straniu, cu discursul vizionar, atît de stilistic elaborat, al filosofului care a scris Schimbarea la faţa a României... De prisos a demonstra că ambele mişcări ale conştiinţei româneşti ce caută a se cunoaşte sînt naturale într-o perspectiva a organicitaţii, avînd un caracter com­plementar. A “exclude” pe una din ele ar fi o copilărie. Spiritul unui popor este rezultatul unei multitudini de fac­tori şi nu-l putem percepe decît prin complexitatea sa. Tradiţia “cheamă” inovaţia şi viceversa. Uneori se întrepătrund. Nici chiar demonicul Cioran nu este exclu­siv un exponent al discontinuităţii, căci el continua tradiţia recursului la Europa pe care au reprezentat-o, e drept, cu mijloace iluministe, iar nu orgiastice, cărturarii Şcolii ardelene (într-un mai vechi comentariu al meu, mă străduiesc, după cîte îmi amintesc, a-l situa pe gînditorul contemporan în descendenţa lor patriarhală). Sa ne întoarcem însă la relaţia antinomică dintre fatalitate şi inconformism. Strict teoretic putem vedea într-însa un impact între, pe de o parte, vechimea şi noutatea, în genere, iar pe de alta între elementul ancestral şi cel recent. Natural, nu e un raport genealogic, ci unul simbo­lic. Sub pavăza Mioriţei, este apărată, instinctiv, vatra unei simţiri decantate, “nobile” în seninătatea ei ce filtrează dramatismul. E o identitate care, în transparenţa ei, pare dezarmantă. Dracula reprezintă luciferismul protestului, al revoltei, cu o cruzime implicata principial în contestare. Este coşmarul cumplit al “somnului” mioritic. Negîndu­­ne răspicat specificul, susţinînd ca “literatura noastră a fost un simplu parazitism” pe seama celei franceze, o “colonie a ei”, B. Fundoianu a ilustrat, în mod acut, pornirea spre “execuţie” a legendarului voievod, înaintea lui Cioran, deşi pe alte temeiuri, a întruchipat una din cele mai viforoase porniri antiimioritice. Dar şi tentaţia obsesivă a unor cărturari români actuali (gen Adrian Marino) de a ne integra urgent în Europa (de parca aceas­ta ar putea fi un proces proiectat şi efectuat printr-un sim­plu act voliţional) nu se îndepărtează prea mult de “nega­tivistul” bard al Priveliştilor. Indirect, însă şi direct, declarativ, ei refuza tradiţia noastră mitic-sensibila, creaţia noastră ce e de alta factura decît ideatică. Abisalitatea noastră etnica nu-i interesează. Sîntem proiectaţi într-un spaţiu prea puţin specific, neutru, al unei raţionalizări internaţionale. Postură şi ea explicabila, în jocul de teze şi antiteze al culturii ce se autoelaboreaza...Se întreabă cine­va de ce Dracula a devenit imaginea emblematica a României, în vreme ce Mioriţa n-a depăşit perimetrul naţional. Nici nu putea fi altfel. Căci în timp ce păstorul sublim­ sacrificat e o răsfrîngere înăuntru a sufletului românesc, faimosul vampir reprezintă o răsfrîngere a să în afara. E o imagine potrivita pentru consumul străinilor. Marfa de export clasa-ntîi. Satisface setea de pitoresc şi senzaţional care trece uşor graniţele. Şi conţine acea trăsătură a umilirii noastre, de care autohtoniştii de pe alte meridiane ori pur şi simplu indiferenţii etnic (cu un auto­htonism topit în reflexe) iau cunoştinţa ca de un semn al superstiţiilor lor. In felul acesta, Dracula poate fi conside­rat exponentul unei cruzimi cosmopolite. Adică al uneia din cele mai vechi “desfătări” ale umanitate după cum se rostește acel Dracula german care a fost f­a socru că procura cea mai înalta voluptate a sentime. puterii”.

Next