Evenimentul, iulie-septembrie 1900 (Anul 8, nr. 127-191)

1900-09-26 / nr. 187

SERIA II-a ANUL al VIII-lea No. 187 UN NUMĂR 10 BANI Un Hum&1 10 bani REDACȚIA STR. LĂPUȘNEANU No. 44 EVENIMENTUL ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN ABONAMENTE: înainte pe un an • . . Lei 24 I) ^ 6 luni • • 1) 12 “ „ „ 3 luni ... „ 6 -la streja&tate un an . . „ 36 MARȚI 26 SEPTEMBRE 1900 Aruncimi, Inserții și Reclame pagina 1 linia garmond Lei 4»» » 1» » 2~ » HI „ ni • ^0 » IV „ „ „ 25 Manuscriturile vechi nu te inapoie. Un număr vechi 30 hani ADMINISTRAȚIA STR. LAPUȘNENI No. 44. Domnul Skiritza in 1856 Reproducem după Buciumul Roman, un articol despre fostul oaspete al clubului de la Traian, articol, scris în epoca agitațiilor din timpul acuzărei de tradare: „După cum călătorul, care se află pe malul unui mare fluviu, ca de pildă Dunărea, privită de la Galați, e doritor să cunoască obîrșia acestui colos de apă; și nu dorința lui apucă în susul apei pînă ce ajunge la mnicul izvor din codrii Pădurii Negre din Germania . Așa și în viața politică a unui om de talia unui D. A. Sturdza, care duce destinele țării acesteia într’un mod așa de stângaciu și periculos, e de nevoe pentru politicianul doritor de origine, a cunoaște geneza vieții politice a omului, ce azi stă la șefia unui mare partid istoric. Da, este de interes și cred că voi satisface curiozitatea cetitorului scotocind unele lucruri necunoscute multora. Ne-am deprins a auzi zicîndu-se și scriindu-se de fruntașii liberali că șeful guvernului actual—în adins nu zic liberal, deoarece e contestat de ai lor—n’ar fi un liberal de baștină, ci un transfug politic, un boer liberalizat. Și au dreptate, cînd zic aceasta. Luați lista miniștrilor după vremuri și veți vedea că omul a cărui nume se perindează în cele mai variate și colorate ministere oacel al marelui om de stat D. A. Sturdza. Juca pe atunci și d Sturdza jocul fatal al omului mic în politică, dar mare în paterni, de a juca cum i se cînta, servind cu talentul său birocratic pe atiția fruntași și semi—fruntași după vremuri ! Da a fost și d. Sturdza mic, nu numai la statură,— căci în aceasta se face din ce in ce mai mic, ci și la putere. A avut și d-la un început, dar un început, care ne va colora mai bine omul.* * * Era în 1856; divanul Ad hoc alesese o comisiune de 10 membri, supt președința meritorului și energicului arhimandrit Neofit Scriban. Acea comisiune avea să întocmească un plan de reforme, care priveau: 1) îndreptarea hotarului țării, 2) desființarea jurisdicției consulare, 3) convențiuni comerciale libere cu vecinii, 4) organizarea oștilor, 5) libertatea cultului, 6) înființarea Sinodului, 7) egalitatea înaintea legii, 8) respectul domiciliului și al libertății individuale, 9) drepturi politice pentru pămîntenii creștini, 10) separarea puterilor în stat, 11) separarea puterei judecătorești de administrație, 12) responsabilitatea miniștrilor. In acel comitet de 10 figurau următoarelor persoane marcante : D. Ralet, O. Negri, An. Panu, M. Cogălniceanu, Arh. Neofit Scriban, Man. Cost. Epureanu, D. Cracui, P. Mavrojeni, D. Cozadini și C. Hurmuzachi. Sufletul acelui comitet era An. Panu și mai ales tînărul M. Cogălniceanu, leaderul partidei unioniste. Această comisiune, compusă tot din deputații divaniști, își alese ca secretar, să le scrie hîrtiile pe giovinele D. A. Sturdza. Tinărul de pe atunci secretar avea misiunea de a scrie procesele verbale, de a le duce la tipar la tipografia Buciumului Român, a face corecturile, și. atitator. Ba mai mult încă! Pe cînd trăia bătrînul T. Codrescu, proprietarul Buciumului, spunea la oricine vrea să-l asculte ca nu arare ori tînărul D. A. Sturdza, cînd erau lucrări grabnice de tipărit și citm nu erau grabnice la 1856—fiind nevoe de a se tipări și noaptea, trăgea, cît e noaptea de mare, la mașină, în lipsă de mașinisi Era și acesta un chip de a te insinua, neputînd face ceva mai mult. Care a fost urmarea unei asemenea activități de secretar? Comitetul de 10 hotărî să se fotografieze într’un tablou și pentru a face să se răspîndească mai mult se poronci litografiarea acelui tablou. Secretarul se folosi de acest prilej și în conivență cu proprietarul tipografiei și cu litograful Buciumului, veni a-și strecura chipul său neînsemnat în acel tablou istoric, care azi numără 11 figuri în loc de 10, cîte trebuia să aibă. Sermanul T. Codrescu! dus de considerente, dus de mașina tipografică, a încuviințat a pune pe D. A. Sturdza alăturea cu un Panu, Cogălniceanu sau Negri! Un simplu secretar fără a fi deputat în divan, afîndrăznit prin insinuare nocturnă și prin activitate de tras la mașină, să se cocoațe între fruntașii liberali ai Moldovei! Sunt 42 de ani de atunci; cocoțatul de la 1856 se aeață azi (1898) de pulpana celor din Pesta și prin fraudă și tradare necinstește neamul rominesc, cum în 1856 a necinstit cadrul patrioților deputați liberali unioniști. Cum se continuă omul în toate! Buciumaiileniîu Un nou asasinat bulgăresc Ziarul ,,Acropolis1i din Atena aduce știrea că Bulgarii au asasinat la Salonic pe un ofițer turc. Cauza acestei crime este că ofițerul in cestiune urmărea cu mare activitate pe membrii comitetului revoluționar, și era pe cale de a descoperi multe din tenebroasele secrete ale bandei lui Sarafoff. De asemenea, Bulgarii au‘[mai aasasinat pe Izet bey, un neîmpăcat dușman al lor. OMUL MAIMUȚĂ DARWIN ȘI VANDERBILT.GUST DE MILIONAR. HECKEL OMUL MAIMUȚĂ.—DARWINISMUL.—PITHECANTROPUL INTERVIEVAT.—DOMNUL STURDZA ȘI OMUL MAIMUȚĂ.—AMĂNUNTE. ----------------*00*1--------------S’a anunțat că D. Vanderbilt celebrul miliardar american, a trimes, cu cheltuiala lui, pe un tînăr savant, tot American, doctorul Welters, la Java, unde acesta din urmă speră să găsească pe pithecanthropus, adică, ființa intermediară între maimuță și om, pe care Darwin a presupus-o fără a-i fi dovedit existența. Se vede că prezența acestei ființe a fost semnalată la Java,—scrie „Le Temps.“—Căci încă un savant, profesorul Meckel de la Universitatea din Jena, omonim și, desigur, descendent al ilustrului filozof evoluționist, s-a îmbarcat și el în acelaș scop pentru Indiile neerlandeze. D. Vanderbilt socoate că protejatul său va ajunge cel dintăiu lăsînd cu mult în urmă pe rivalul său și după toate probabilitățile, chiar așa se va întîmpla, dacă puterea banului nu e un cuvînt zardarnic. Căci D. Vanderbilt a luat afacerea în serios și nu se va da înapoi de la nici un sacrificiu. E foarte frumos că acest milionar își pune dolarii în serviciul științei. De altfel, întrebuințarea aceasta a averei e foarte frecventă la arhimisionarii Statelor Unite, ceea ce nu se constată la confrații lor europeni, cari au rămas foarte înapoi în această privință. Cea mai mare parte din Universitățile americane au fost fondate cu milioanele simplilor particulari. Felul acesta de donațiuni a fost multă vreme necunoscut dincoace de Ocean. E drept să recunoaștem că începe să se desemneze o mișcare în sensul acesta. Totuși, capitaliștii noștri ar avea multe de învățat în America. Lucru demn de remarcat, poporul american e mîndru de miliardarii săi și nu se gîndește cîtuși de puțin la socializarea miliardelor lor. Pentru că poporul acesta vede zilnic serviciile ce le-a adus țarei și civilizației, acești nababi. Capitaliștii noștrii ar face bine să recitească paginile atit de suggestive ale cârtei lui Taine : L’anciers regime, unde se arată cum privilegiile nobiliare fură acceptate de popor, cîtă vreme nobleță a contribuit la binele obștesc De ar deveni și capitaliștii inutili, cum au devenit și nobilii, ar risca să aibă aceeași soartă, și ar fi păcat, căci o societate se poate lipsi de o aristocrație ereditară, dar nu poate decît să vegeteze fără capital. Ca să revenim la Darwin, e permis să bănuim că, în afară de dorința de a favoriza înaintarea științei, D. Vanderbilt a avut și un gînd malițios acordînd subvenția sa, și că personal n’ar fi tocmai nemulțumit dacă s’ar demonstra definitiv teoriile darwiniene. Se știe că aceste teorii s’au iubit multă vreme, și se iubesc încă, de o prejudecată vanitoasă. Multă lume simte o repulsiune în a admite că nu e decît un lanț neîntrerupt al unei serii animale. A se scoborî de la maimuță, ce groază exclamă unii oameni cari, după înfățișare, ar părea că sunt urmași direcți ai maimuței. Vanitățile acestea sunt adesea rău plasate. Americanii, deși nici lor nu le lipsesc, sunt cam umiliți de chestiunile acestea de rasă. Vechile familii europene le impun: A fi avut un strămoș în timpul cruciadelor este o condiție excelentă pentru a se căsători cu fiica unui Yankeu bogat putred, al cărui tată a fost comptabil iar bunicul hamal. Astfel, a dovedi marchizului că galeria lui de portrete ar trebui să înceapă cu o maimuță, trebue să fie o mare satisfacție pentru un Yankeu. Și dacă n’am mai considera unele familii vechi, ci omenirea în general, este oare mai nobil pentru ca să fi fost obiectul unei creațiuni distincte și nominative sau să fie, în starea ei actuală, rezultatul unei lungi serii de progrese? Unde trebue să punem nobleță, în trecut sau în prezent? Răspunsul spiritului modern, în opoziție cu, al vechiului regim, nu e cîtuși de puțin îndoios. E cert că darwinismul este o concepție mai democratică a istoriei omenirei. Nu e umilitoare; ea îndreptățește o mîndrie îmbărbătătoare, dar interzice îngînfarea ; ea ordonă să cinstim omenirea, dar nu să o divinizăm. Ci despre rezultatele expediției, de va reuși, vor fi desigur foarte interesante. Să nu exagerăm însă însemnătatea lor filozofică. * Domnul Sturdza se află foarte nemulțumit de hotărîrea d-lui Vunderbilt: dacă se descopere pithecantropus, atunci are un alter ego. Și domnul Sturdza vrea să fie Pitt, chiar picant, dar nu poate fi anthropos. Z. D. Sturdza intim Fragmente din un discurs celebru Dl. Sturdza mereu citește Evanghelia și ura crește în d-sa, biruind acest nesecat isvor de oameni, de blîndețe și de bunătate. Dușman al discuțiunei, violent fără bărbăție, plingînd fără emoțiune, acuzind fără a crede, înțestat fără statornicie, izbucnind fără sinceritate, vorbind de libertăți cu spasmul unui tiran învins, invocînd pe Dumnezeu ori de cîte ori se gîndește la o înșelătorie, neîndurat cu cei mici, umilit cu cei mari, imposibil de a fi condus, neputincios ca să conducă, inflăcărat dupe puterea pe care nu o poate păstra, exploatînd memoriile tocmai acelor oameni mari pe cari i-a combătut mai cu înverșunare și faptele glorioase la cari cu nimic n’a putut contribui, un zbuciumat în vid de o zădărnicie nețărmuită. Ce să invidiem ? Bărbăția caracterului ? In fața a 60 de deputăți și de senatori, cînd s’a încurcat în chestia Ghenadie, plîngea cu hohote și așa de puțin "demn, speriat de puterea care ’i scapa din mîni, încît trivializa lacrimile și te forța să întorci privirea. Pentru întăiași dată n’am simțit milă in fața prinsului, ci un alt sentiment, care jicnește delicatețea sufletului omenesc. Nobleță caracterului ? Dar nu se evaporaseră lacrămile domnului Dimitrie Sturdza, vărsate pentru a doua oară, nu se șterseseră bine urmele lor de pe masa de la consiliul de miniștri, căci abia dl. Aurelian izbutise a potoli tulburarea cu Ghenadie, și nobilul d. Sturza a și început să uneltească in contra salvatorului seu. Abia îmi pot stăpăni revolta cănd mă gândesc la acest exemplu de ingratitudine, fără perechiă în istoria partidului național. Ce să invidiem în d-sa ? Știința ? Două broșuri cunosc eu pretențiuni de știință. Cea mai veche se reduce la transcrierea, sub citeva imagini de monede, a numelui și data figurilor. Și cum s’a întâmplat, și numele și datele sunt destul de clare pe acele monede. E adevarat că s’a încercat să fie un curs de numismatică la Universitate. După două prelegeri cursul s’a închis. Nu mai venia nici un student. Ce e drept d-sa a publicat o serie de tomuri voluminoase, documente privitoare la renașterea României. Știință? Dar pe aceste volume figurează și numele fostului Mitropolit Primat, a episcopului de Argeș Ghenadie Petrescu. Știința lui Ghenadie Petrescu și a d-lui Dimitrie Sturza! Meritele sunt de opotrivă, căci documentele au fost publicate, de fapt, de către funcționarii bibliotecei Academiei Române. Și dacă numele lui Ghenadie Petrescu stă pe copertă, causa e o delicatețe de conștiință a d-lui. Sturza: banii nu pot. Delavrancea îxpozitia artistica a lui 0. Bani Micul salon din sala de pictură a teatrului național, atrage mulțimea ciștigată de admirația pictorului ieșan. Variată și bogată, expoziția cuprinde aproape tot ce Octav Băncilă a produs in cariera sa artistică,și înfățișează astfel pe de-o parte evoluția talentului remarcabil din care a izvorât, și pe de alta multiplicitatea acestui talent capabil de a se manifesta în toate genurile cu aceiași forță, cu aceleași virtuți estetice. Iau cîteva din pînzele mai remarcabile : Intre portrete : Acela al I. P. S. S. Mitropolitului Moldovei și Sucevei, în mărime naturală, uimitor ca expresie de viață și de adevăr. Arhimandriții Miron și Munteanu de o asemănare perfectă. D. și d-na colonel Corvin, d. și d-na Gustav Ulrich, toți, in diferite smărimi, i de o execuțiune desăvirșită și de-o frapantă corectitudine în redarea înfățișărei figure! In fine, epigramistul Giordano, prins și fixat pe fondul negru, tocmai in clipeala în care gindul unei glume îi iluminează fața și cînd buzelei încearcă un suris de ironie. Intre grupuri și figuri: O rugă, înfățișază o copiliță îngenunchiată, avînd privirea pioasă, umbrită de gene mari, îndreptată cătră cer. Intre crini, un capo-d'operă de gingășie, un vis materializat în culori clare, o figură diafană în paloarea roză a feței, în melancolia albastră a ochilor, in strălucirea aurie a părului blond. Capul fecioarei răsare dintr’un mănunchiu de flori de crin, care-i așază ca un nimb de candoare și lumină,peste toată feciorelnica dulceață a trăsăturilor feței. Tabloul acesta e din cele mai reușite ale artistului. O țigancă, e un tip idilic, de adolescență,—cu ochii negri adînci, arzînd de-o flacăra intensă, cu fața bronzată, cu buzele roșii,—o figură de romanță. Idilă, e o pînză cu totul recentă,, înfățișază doi bătrîni, un țăran și o femee, într’un moment de înduioșare, în care par a-și face destăinuiri vechi, dintr’un trecut ireparabil. Romeo și Julieta, psihologia unui sărut, scenă idilică redind perfect mișcarea și ținuta unnei îmbrățișări. Nostalgia, figura duioasă a unei fete, din privirea și atitudinea căreia sentimentul se acuză in mod perfect. Bacanta neîntrecută ca expresie, Doi vagabonzi, minunat ca execuție, Ghicitoarea, Toamnă, etc. etc. Intre capete de studiu : Băncilă lucrat de el însuși; un cap încununat de lauri (aceiași figure) ambele remarcabile ca execuție și fidelitate; un bătrân, superb ca ființă de colorațiune; o figură de artist, un LUMINI STINSE COSTACHE NEGRUZZI Am părăsit capătăile uitate ale morților neuitați, am încetat de-a descifra pe pietrele funerare istoria celor ce dorm. Dar, iată-ne întorși către cei ce dorm. Să reîncepem cu unul din cei mai de seamă scriitori moldoveni și să dăm lui Gr. H. Grandea,—alt uitat,—cuvîntul, ca să ne spue ceva din viața poetului prozator: „El s’a născut la 1809 in Moldova... Unde ? Nu știm. Unde și cum și-a făcut studiile acel care mai tîrziu avea să înzestreze literatura romînă cu Păcatele tinereților ? Ca mai toți fiii de boer din timpul seu, în casa părintească și sub dirigearea unui dascăl grec și a unui francez din acei emigranți pe cari revoluția cea mare de la 1789 ii răspîndise in toată Europa. Adăpat de timpuriu cu ideile Enciclopediștilor, calitățile minței și inimei lui luară îndată o direcție revoluționară. Nemulțumit cu cele ce vedea și auzea împrejurul lui, el î și creă o lume nouă, de aspirații generoase și patriotice, pentru a căror realizare luptă cu pana și îndemnul pănă in 1868, cînd încetă din viață. Cum a învățat el romînște, s’a însărcinat însuși a ne spune in spirituala bucată cu aceeași intitulare ce publicăm mai la vale. Ceea ce a contribuit a hotărî direcția politică și literară a lui C. Negruzzi, nu este numai starea lucrurilor din timpul său, cu al cărei spectacol era deprins, — nu este numai influența pedagogului francez, care, deși adversar al oamenilor Revoluției, cari ’l alungau cu groază din patria lui, era însă un zelos propagator al principiilor acelei Revoluții, este și cunoștința lui cu nemuritorul poet rus, Pușchin, întâmplarea a făcut ca marele Pușchin să aibă o mare influență asupra literaturei noastre din acest secol. Dar să lăsăm pe chiar Negruzzi să ne spună împrejurarea in care a cunoscut pe autorul lui Boris Godunov: „Știți că in anul 1821, a isbucnit revoluția Greciei și că își avea începutul in Iași. Precum in toate revoluțiile asemenea și in aceasta s’au făcut mai multe excesuri, căci totdeauna printre patrioți se vizau oameni de acei cari caută a se folosi de orice tulburare. După stricarea Eteriștilor la Drăgușani și la Sculeni toate căpeteniile ce erau ,mai de omenie fugind care încotro, țările noastre rămaseră in prada berbanților. Iașul se pustii. Orășenii bejeniră in Bucovina și Basarabia, unde găsiră așii“. „Tată meu cu mine, după ce am petrecut iarna in ținutul Hotinului, in vara anului 1822, ne-am dus la Chișinău, ca să ne întâlnim cu rude, prieteni, cunoscuți, refugiați ca și noi“. ..Era curios a vedea cineva atunci capitala Basarabiei atît de tăcută și deșartă, cît se făcuse de vie și sgomotoasă. Plină de o lume de oameni cari trăiau de azi pe mîni, cari nu știau de se vor mai înturna pe la vetrele lor, acești oameni, mulțumiți că și-au scăpat zilele, se deprinsesem cu ideea că n’or să mai găsească in urmă decît cenușă, și ne avînd ce face asta, hotărîră a amorți suferința prin veselă petrecere, care cel puțin îi făcea să uite nenorocirea. De aceia nu vedeai alta decît plimbări, musici, mese, intrigi amoroase“. „In toată, însă, această societate de emigrați și de localnici, două persoane numai îmi făcură o intpărăre neștearsă. Acestea erau, un tînăr de o statură mijlocie, purtînd un fes pe cap, și o lună ’naltă, învălită într’un șal negru, pe cari îl întilneam în toate zilele la grădină. Aflăm că junele cu fesul era poetul A. Pușchin, acest Byron al Rusiei, ce avu un sfîrșit atât de tragic, iar tinăra cu șalul (pe care toți o numiau Greaca cea frumoasă), o curtezană emigrată de la Iași, numită Calipso.“ „Calipso umbla tot singură. Numai Pușchin o întovărășea cînd o întilnea la grădină.“ „Cum vorbeau ei (căci Calipso nu screa decît grecește și românește, limbi care Pușchin nu le înțelegea), nu sciu. Se vede că cei douăzeci și doi ani ai poetului și optsprezece ani ai curtezanei n’aveau trebuință de mult înțeles. * „Pușchin mă iubea, și găsea plăcere a’mi îndrepta greșelele ce făceam vorbind cu el franțuzește. Citeodată ședea și ne asculta ore întregi, pe mine și pe Calipso vorbind grecește; apoi începea a’mi recita niscai versuri d’ale lui, pe cari mi le traducea.“ „Dar după o lună m’am dus din Chișinău, și în primavara anului 1823 m’am înturnat în Moldova, fără să mai văz pe Pușchin și fără să mai aud de Greaca cea frumoasă. Cîte odată însă, cînd citeam poesiile marelui poet rus, și mai ales Șalul negru, aceste versuri ce sunt un poem întreg, făcute înadins pentru acea tînără, îmi aduceam aminte de acea femee cu chip îngeresc, și doream să sciu ce se făcuse.“ „Intr’o seară a lunei Noembrie 1824, (era viscol și ploae) la poarta mănăstirei Neamțu ajunse un june, care cerea voie să intre. Hainele lui erau străbătute de apă, și el semăna sdrobit de osteneală. Portarul îl primi și îl găsdui pănă a doua zi, cînd după cererea sa, il conduse dinaintea Starețului. El arată că fiind un tînăr străin și orfan, voește a se călugări. Starețul îl rîndui spre ascultare la un bătrîn sihastru ce locuia afară din monastire un munte, unde el petrecu trei ani în cea mai mare cucernicie și umilință. Intr’o dimineață chemînd sihastrul pe ucenicul din chilioara de alături, și neavînd răspuns se duse ca să vază ce face, dar îl găsi dormind de somnul cel vecinic.“ „Cînd erau să’l îngroape, se găsi pe pieptul lui o hîrtie, în care scriea acestea:“ „Greșit’am Doamne ! Păcătuit’am, Doamne, și nu sunt vrednică a mă uita la cer, dar covîrșască îndurarea Ta mulțimea făr’delegelor mele. Doamne, miluește și iartă pe păcătoasa Calipso !“ „Tigva Grecei celei frumoase am văzut-o în catacombele monastirei.“ Vă puteți închipui ce adîncă impresie a făcut o asemenea cunoștință asupra copilului Negruzzi, laurii poesiei împreunați cu rosele amorului! Trebue să mai spunem că Pușchin, pe lingă aureola de poet iubit de o frumoasă, mai avea și pe acea de martir, era exilat pentru ideile lui democratice. Intorcîndu-se în țară, micul Negruzzi se pune singur pe studiu, citind autorii greci și francesi. Pe cînd cei dintăi îi formează gustul, cei din urmă ii desfășură idealul social, pentru a cărui realisare sufletele alese luptă din toate puterile, îndemnat de laudele ce își atrage junele Cîrlova prin oda lui la armata romînă, Negruzzi se gătește și el de scris. Pentru a ’și forma stilul, pentru a cîștiga ușurință în versificare, începe a traduce din Victor Hugo și alții. Nu putea să uite pe acela pe care -l cunoscuse în capitala Basarabiei, și traduce frumoasa lui baladă Șalul negru. . Cînd ajunge a fi mai sigur de pana lui, începe a compune. Pentru a ne da seamă mai bine de influența lui asupra societăței, să ascultăm pe un contimporan, pe amicul și soțul său de luptă, pe Alexandri: „Cînd clerul,—scrie el,—ținea într’o mînă discul drăgălaș și în cea altă fulgerile afurisenei, C. Negruzzi îndrăsnea a scrie pe Toderică, jucătorul de cărți, și să traducă cu A. Donici satirele lui Antioh Cantemir, in cari se găsesc pasagii ca următorul: „De vrei să fii Episcop, c’o mantie vărgată Infășură-ți trufia, îți pune lanț de aur, Sub mitra strălucită ascunde capul tău Și sub o barbă lungă stomacul îmbuibat. Diaconul să meargă cu cîrja înainte. Te ’ntinde ’n o caretă și tot blagoslovesce In dreapta și in stînga, cînd ești plin de venin, etc. „Cînd tradițiile istorice căzuseră în uitare și faptele glorioase ale strămoșilor noștri se perdeau în întunerecul ignoranței, C. Negruzzi avu nobila dorință de a deștepta simțul național prin poemul istoric, Ăprodul Purice. Se cunoaște că nu fără intenție Negruzzi coloră atît de viu tabloul sau, îi plăcea să pună în fața tronului imagina sublimă a lui Ștefan ca un contrast amar; îi plăcea să arăte boerilor degenerați din timpul său, cum erau acei din timpurile vitejiei, cari, în loc de a trăi în trindăvie, știau să moară cu sabia în mina pentru apărarea țarei. Aprodul Purice a fost o palmă dată de trecutul glorios presentului mișelit“. „Cînd palatul domnesc era considerat ca un soiu de templu, iar Domnul ca un soiu de rudă înfalibil, O. Negruzzi avea curagiul a scoate la lumină imagina cruntă a lui Alexandru Lăpușneanu și a spune boerilor un mare adevăr :—Poporul e mai puternic decît boerimea.“ „—Proști, dar mulți! — răspunde Lăpușneanu vornicului Moțoc, în scena măcelului de la Palat, atunci cînd poporul adunat la poarta Curței striga: Capul lui Moțoc vrem! Acel răspuns al Domnului : Proști, dar mulții cuprindea în trei cuvinte o adevărată revoluție socială. Prin urmare nuvela istorică fu rău văzută la Palat, rău primită de boem. Insă ea își dobindi pe loc rangul cel mai înalt în literatura romînă, și va răminea tot d’a un model perfect de stil, de limbă frumoasă, de creație dramatică și d’o necontestată originalitate.“ Aceste rânduri sunt de ajuns pentru a învedera ce puternică inrîurire a avut O. Negruzzi asupra societăței. Probă de aceasta este că de două ori, deși fiind deputat, a fost exilat la moșia sa Trufescu de pe malul Prutului. Iatăiui exil este pentru nuvela Toderică, iar al doilea pentru protestarea sa contra dărămărei monumentelor istorice, și amindouă exilurile după stăruința consulului rusesc....“ Gr. H. Grandea.