Familia, 1972 (Anul 108, nr. 1-12)
1972-11-01 / nr. 11
20 FAM1IJ \ carnet teatral orădean EUGEN HAIZONENOV Născut la Galați, în 1938. Student la clasa de actorie a prof. Ion Olteanu. Absolvent al I.A.T.C. promoția 1962. Eugen Horizomenov, actor cunoscut îndeosebi pe scenele teatrelor din Cluj și Tg. Mureș. începînd din stagiunea 1971/1972 este angajat al Teatrului de stat Oradea. Prezența sa aici este relativ recentă. Din dorința de a stabili un dialog între scenă și cititor în prelungirea dialogului scenă-spectator, într-una din pauzele repetițiilor la Regele gol am solicitat actorului cîteva răspunsuri: AC. — Afișul recentei premiere a teatrului cu „Vlad Țepeș" cuprinde și o rubrică in dreptul căreia descopăr numele tău scris in chenarul destinat asistentului de regie. E.H. — Pentru cei care mă cunosc mai demult nu-i nimic surprinzător, încă din anul I la institut, împreună cu colegii mei de-atunci Raul Serrano și Grigore Gonțu, obținusem aprobarea rectoratului ca pe lîngă examenul de actorie (ce avea loc la sfîrșitul fiecărui semestru) să prezentăm și fragmente din piese regizate de noi. Am lucrat în acei ani în calitate de actor-regizor la minispectacole ca „Nora", „Nevasta evreică" „Ultima etapă". Apoi, în primul an de actorie (ca profesionist) am pus în scenă un spectacol, pe baza textului piesei lui Peter Karvas — „Antigona și ceilalți". „ Care este, de fapt, mobilul acestei pasiuni? E.H. — Curiozitatea, dar mai ales dorința de a descoperi — din mijloc și pe o rază cît mai mare — cum concură și se subordonează actorii cu artele ajutătoare în producerea unui fenomen întotdeauna nou-născut: Spectacolul. • Totuși nu ai abandonat actoria. Acum, știindu-te intr-un fel regizor, bănuiesc că efortul de a împăca cele două aspecte ale interpretării actoricești, — luciditatea (care nu trebuie să-l părăsească aproape nicicind pe regizor) și momentele de trăire autentică a actorului (știu că ești capabil de ele), — te solicită foarte mult E.H. — Depinde de partitură. Cu cît rolul conține un mai mare și autentic adevăr de viață, cu cît te chinuiește mai mult efortul de a Înțelege, cu atît fără îndoială, crește luciditatea, iar drumul spre trăire trece printr-o analiză sau chiar autoanaliză împinsă adesea pînă la cruzime. • Mi-ai putea da un exemplu? E.H. — Eu, ca actor, știu doar că această trăire este pregătită. Clipa cînd ea se naște și se produce mi-ar fi greu să ți-o explic. Aș putea analiza un astfel de moment doar dacă m-aș putea înstrăina de el, urmărindu-l, de pildă, proiectat pe pînza unui cinematograf. • Rolul îndrăgit? E.H. — Ștefaniță din „Viforul". • Satisfacții actoricești la Oradea? E.H. — Treplev din „Pescărușul". • Decepții? ... E.H. — Dan din „Omul care.. .". • Rolul visat? E.H. — Caligula din piesa cu același nume de Camus. • In actuala stagiune Eugen Harizomenov poate fi urmărit In rolurile Mehmed din „Vlad Țepeș” și Bufonul din „Regele gol“. Al. COLPACCI Nu există o obligație expresă pentru teatru față de dramaturgii locali și e bine că nu există, pentru că dacă ar fi s-ar constitui urgent un „repertoriu de provincie", bîntuit de mediocritate și obligații birocratizante. Pe de altă parte, teatrele au o datorie morală de a privi cu atenție in jurul lor pentru a detecta prezența unor virtuali dramaturgi sprijinindu-i (in sensul major al termenului) și lansindu-i, nu pentru a agita flamura localpatriotismului, ci pentru a îmbogăți patrimoniul literaturii noastre dramatice. Invingîndu-și unele rezerve inițiale, teatrul orădean se vede astăzi in postura de benificiar al debutului unui dramaturg in deplinul înțeles al cuvintului, dincolo de orice suspiciune de provincialism, pentru că formula de dramaturg orădean in cazul lui Mircea Bradu trebuie redimensionată la proporțiile reale. Știu că nu-i va fi ușor să cucerească scenele bucureștene, despre care se spune că ar fi singurele in măsură să ateste consacrarea (cunoscindu-le neîncrederea in numele noi , mai ales fără buletin de București), dar „Vlad Țepeș in ianuarie" este de pe acum o realitate in dramaturgia românească și faptul că numai o problemă de planificare a făcut ca premiera absolută să aibă loc la Oradea și nu la Brașov dovedește că noul dramaturg a început să intre in circuitul teatral. Am trăit nu cu mulți ani în urmă o modă a dramaturgiei de inspirație istorică, oscilantă între evocarea poematică și alegorie. Mircea Bradu, nu face nici frescă, nici alegorie, drama sa nu reproduce faptul istoric, ci ii caută implicațiile și rațiunea politică. Descompune acest act, ii caută resorturile declanșatoare, ii stabilește finalitatea, îi pune in valoare semnificația, nu odată pe un ton polemic. Figura lui Vlad Țepeș — pasionantă, misterioasă și controversată — se pretează de minune unei astfel de drame. Mircea Bradu are excepționala idee (din punct de vedere dramatic) de a imagina un Vlad Țepeș care se scoală din mormint pentru a discuta cu cronicarii săi, de varii apartenențe, explicîndu-și faptele. Se știe că acești cronicari, in special cei germani, au acreditat ideea unui Vlad Țepeș (Dracula) de o nemaipomenită cruzime, făcind din el protejatul tiranului sangvin, partizan al crimei gratuite, idee care s-a perpetuat peste veacuri, fiind și astăzi inspiratoarea unor cărți și filme de groază denaturante, in care nu se mai păstrează nimic din esența marelui domnitor, uneori nici măcar apartenența națională. Pledoaria lui Vlad nu este nici scuză, nici apărare, ci o explicare a necesității măsurilor externe. Scena cu boierii este foarte elocventă; aceștia se manifestă fățiș, pentru supunere față de Poartă și manevrează pentru diminuarea puterii centrale, impiedicind-o să se împotrivească asupritorului. Apelul lui Vlad la solidaritate in vederea luptei pentru neatirnare rămîne fără ecou în rindul boierilor care, pentru păstrarea privilegiilor, preferă autoritatea externă celei a domnitorului. Măsura lui Vlad este de natura unei intervenții chirurgicale: taie in carne vie pentru a opri cangrena să cuprindă întregul organism. In cazul dat numele cangrenei este dat de niște substantive comune: frica, lașitatea, cupiditatea și turpitudinea. Vlad nu cere supușilor săi decit solidaritate, credință in puterile țării și demnitate. întreaga sa acțiune este îndreptată înspre ridicarea țării la demnitatea ce i se cuvine, aceasta fiind ceea ce cere supușilor și apără in fața vrăjmașilor. Măsurile sale extreme și neprotocolare față de solii turci sunt reacția fermă a demnității ultragiate, Vlad neințelegind să facă nici un fel de concesii atunci cină sînt nesocotite drepturile și obiceiurile pămintului. O altă idee pe care o abordează piesa lui Mircea Bradu este aceea a raporturilor țărilor mici cu istoria. Vlad se plînge mereu că țara sa e mică și tocmai de aceea nu are dreptul să piardă momentele favorabile afirmării pe care împrejurările i le oferă. Avind conștiința propriei valori, Vlad se simte chemat să-și conducă țara spre libertate („Dacă tot suntem un trimis al domnului pe pămînt, am vrut să fim și un trimis a neamului meu la poarta cerului”), dar pentru asta nu are prea mult timp la dispoziție, opera sa este o cursă contratimp, actele sale trebuie să fie rapide, atacurile surprinzătoare și fără posibilitatea de replică: „N-am osindit fără dovezi, dar nici prea multe dovezi nu mi-au trebuit. Dușmanii nu i-am căutat, dar nici nu m-am ferit de ei”. Este „intr-un fel* o reeditare a mitului lui David, care pentru a-l învinge pe Goliat nu are la indemînă prea multe soluții și nici timp. Intrarea fulgerătoare a lui Vlad in Giurgiu, acolo unde tocmai i se întinsese o capcană, a fost un asemenea act în care îndrăzneala și priceperea au fost stimulate de disperare. Este ceea ce explică și Vlad lui Mehmed în discuția ce urmează bătăliei, cînd și revendică dreptul de a face totul pentru libertatea țării sale. Sa spus despre piesa lui Mircea Bradu că ar fi deficitară sub raportul construcției dramatice și al ritmului. Afirmația conține o bună doză de adevăr, dar pentru perspectivele noului dramaturg nu ni se pare a fi vorba de o deficiență esențială. Meșteșugul construcției se învață, important rămînind talentul, adică posibilitatea de a crea tipuri care să se definească oradea VLAD ȚEPES 99 in ianuarie prin acțiune și replică plină de miez. Chiar și în această primă piesă jucată, Mircea Bradu avea posibilitatea de a dinamiza acțiunea dacă rolul cronicarilor în scenă ar fi fost mai activ. In fond aceștia au fost cei care au polemizat cu un Vlad postum, așa că în discuția imaginată de autorul nostru ei puteau fi mai mult decât simpli ascultători, creindu-se astfel un conflict scenic deschis, permanent și nu redus doar la momentele evocate. Regizoarea Magda Bordeianu a simțit caracterul mai static al piesei, mai ales în prima sa parte și a căutat să-l remedieze prin montare. O măsură inspirată și de mare rafinament a fost aceea a transformării evocărilor făcute de Vlad in scene de „teatru in teatru’, soldații din garda domnitorului fiind cei care joacă pe rind rolurile boierilor, solilor sau turcilor din Giurgiu. Se realizează astfel nu numai un ritm mai alert al spectacolului dar i se îmbogățesc și semnificațiile prin sublinierea sprijinului pe care Vlad îl găsește în păturile de jos, oștenii nemai fiind pe scenă un simplu element de decor, ci o prezență pregnantă, mereu în jurul și la porunca domnitorului. Cu toate acestea spectacolul demarează lent și pînă la prima retrospectivă se menține în limitele unei lungi expuneri, poate și din cauza calofiliei scenice pe care o cultivă Magda Bordeianu, recompensată — ce-i drept — prin momente de o excepțională plasticitate, în care gestul și mișcarea in scenă capătă valori de simbol. Dincolo de aceste preocupări de formă, care atestă o lăudabilă înclinare spre frumusețea actului teatral (in contrast cu tendința multor regizori tineri care vor să șocheze prin dezagreabil), Magda Bordeianu și-a subordonat cu fermitate spectacolul unei idei — pivot: necesitatea istorică a lui Vlad Țepeș și faptele sale. Regizoarea proiectează un fascicol de lumină dinspre prezent spre trecut, dar totodată stabilește o legătură dialectică între demult și astăzi, demonstrând că întreaga noastră istorie a fost o luptă grea pentru conservarea ființei spirituale și a demnității naționale. Chemat de la Târgu-Mureș pentru acest rol, Ștefan Sileanu demonstrează că eforturile teatrului orădean de a-l avea in reprezentație au fost îndreptățite. Actor cerebral, care iși filtrează simțurile punindu-le în slujba ideii, Sileanu a trecut cu succes prin complexele ipostaze ale rolului, fiind la fel de convingător in patimă și credință, în viclenie și devotament, in iubire și ură. Poate că în prima parte a spectacolului, furat și de limba fermecătoare în care e scrisă piesa, a tratat unele scene cu un lirism excesiv, din care cauză izbucnirile temperamentale, in care se dau adevăratele dimensiuni ale personajului, apar cam târziu și se crează un decalaj intre liniaritatea primei părți și ritmurile frînte ale celei de a doua. In orice caz, interpretarea lui Sileanu rămîne un punct de referință, mai ales prin citeva momente de virf cum ar fi înfruntarea cu boierii și dialogul cu Mehmed. Spectacol de protagonist „Vlad Țepeș in ianuarie“ oferă celorlalți interpreți partituri de mai mică întindere, dar nu toate lipsite de resurse dramatice. In Laiotă, ucigașul, succesorul și antipodul lui Vlad, Mihai Păunescu ni s-a părut prea puțin convins și convingător, iar Ion Miinea (Starețul) deși a dovedit incă odată numeroasele sale resurse interpretative a fost handicapat, tipologic, de datele rolului. Vlad și Starețul sunt două personaje complementare, primul intruchipînd acțiunea, al doilea permanența spirituală, din care cauză l-am fi vrut intr-o reprezentare scenică mai imaterială, hieratică, de factura frescelor bizantine, or Miinea este un actor cu prea pitnă vitalitate, de tip teluric, pentru a se putea încadra unei asemenea viziuni. La rândul său, debutantul Theo Cojocaru s-a dovedit prea fragil și neexperimentat pentru rolul Cavalerului italian, tip de luptător și aventurier, care străbate Europa pentru a-și exprima admirația față de domnul valah (poate că acesta ar fi fost rolul adecvat lui Mihnea). Sobru și totodată pornind cu umor bine dozat— Grig Cristaru in rolul Armașului. Din grupul ostașilor-actori reținem din suita de momente cele realizate de Eugen Harzomenov (Mehmed) Nicolae Barosan (curtean și Căpitanul gărzii), Ion Abrudan (Moțoi), Ion Martin (Hamza) și Grig Schițcu (Canonicul), in timp ce grupul cronicarilor (Nicolae Toma, Dorel Urlățeanu, Marcel Segărceanu și Eugen Țugulea) se remarcă prin prezența evolutivă, posibilitățile de individualizare fiind reduse. Excelentă din toate punctele de vedere scenografia lui Sică Rusescu, sugestivă in egală măsură pentru cadrul spiritual în care se petrece acțiunea, cit și pentru ideea de permanență ideatică. In concluzie, un debust dramaturgic mai mult decit promițător, un spectacol bine gindit și realizat, un moment de satisfacție oferit de teatrul orădean care și-a deschis noua stagiune sub bun augur: Dumitru CHIRILA Parteneră: RUXANDRA SIRETEANU (in Pescărușul) 9 Ștefan Sileanu în rolul Vlad Țepeș