Familia, 1973 (Anul 109, nr. 1-12)

1973-01-01 / nr. 1

FAMILIA 19 PETŐFI SÁNDOR 150 OPERĂ SI EXEMPLU Opera poetică este apărată împotriva uitării nu numai de arta cu care a fost scrisă, de ideile prin care aderă la epoca sa, o apără și discuțiile ce se poartă despre valorile sau vremelnicia ei, despre semnalele ei luminoase in contemporaneitate sau despre stingerea acestor semnale. De ce n-am recunoaș­te că Petöfi­ poetul se află in focul dis­cuțiilor, după cum se află și poezia lui?~ De ce n-am lua act de faptul că Petőfi nici până azi n-a devenit statuie, n-a apus în istoria culturii și nu s-a transfigurat în netulburată amintire es­tetică? (Deși este în același timp sta­tuie, istorie a culturii și amintire es­tetică). Poezia și viața lui Petőfi nu sunt necriticabile. Nu e vorba de valoarea poetică a creației sale, deși inevitabil, ar putea intra în discuție. Crezul poetic și viața poetică a lui Petőfi sunt acelea care intervin in discuțiile noastre de azi, in crezurile poetice, în inspirațiile și interpretările critice. Una din întrebările care se învol­­burează în jurul lui este, am impresia, oratorică: — de ce acest mare poet a trebuit să moară la 26 de ani pe cim­­pul de lupta? De ce epoca, anturajul, poporul său nu l-au păzit de această moarte lipsită de sens? Consider că este retorică o asemenea întrebare fi­indcă este neistorică și polemizează cu faptele ocolind logica lor internă, na­turală. De aceea, adevăratul patos se transformă în emfază, episodul drama­tic al morții premature a poetului în meditație abstractă. In fond, tot așa am putea întreba, de ce pe József Attila nu l-a ferit epoca in care a trăit de gestul său fatal, de ce națiu­nea sa l-a lăsat pe Byron să piară în rândurile revoluționarilor greci? Orice întrebare își pierde conținutul dacă nu ține seama de corelațiile dintre fapte, dacă pierde din vedere contradicțiile sociale ale epocii. Oare cine l-ar fi putut opri pe Pe­tőfi să participe la revoluție, cind, cu încredere in triumful unei cauze drepte, el însuși și-a chemat la luptă neamul? Sau poetul n-ar avea oare alt rol de­cit să conștientizeze sarcinile neamu­lui la un moment dat, să stabilească sau să semnaleze ținta și să-și înflăcă­reze poporul la luptă pentru dobîndirea libertății și demnității sale? Poate avea însă prestigiu cuvîntul poetic dacă pentru el însuși poetul are altă măsură decit aceea pentru poporul căruia i se adresează? Sunt convins că în cazul lui Petőfi această alternativă niciodată nu s-a pus. Fiecare act al vieții lui n-a făcut decit să întărească creditul cu­­vîntului său poetic. Dar oare intr-adevăr rolul celor ce ii erau mai apropiați ar fi fost să-l re­țină de la înfruntarea directă, să rupă lupta poetică de conținutul ei, de re­voluție? Există, incontestabil, asemenea inspirații poetice avînd o mare forță dramatică și acestora nu li se poate contesta nici buna credință, nici res­pectul față de cuvîntul și menirea poe­tică. In această concepție, opera poeti­că, viața poetului pe de o parte, exem­plul și onestitatea poetului, pe de altă parte, sînt lucruri diferite. Există mo­mente și situații cînd opera și viața sînt mai importante, dar pot exista împrejurări cînd pilda și onestitatea ajung pe prim plan și pentru ele — dacă e cazul — trebuie sacrificate chiar opera și viața. In asemenea situație era — se spune — și Petőfi înainte de lupta de la Sighișoara. Trebuia să de­cidă asupra vieții și operei sale, să de­cidă asupra onestității poetice, a res­pectării cuvîntului dat. („Cine a sem­nat polița, fie chiar morții, s-o plă­­tească“ — sunt cuvintele pe care le spune poetul în drama lui Németh László intitulată Petőfi la Mezőberény). Fără îndoială, sunt discutabile as­pectele principale ale acestei concepții; de astădată însă nu e vorba de vala­bilitatea unor puncte de vedere este­tice sau ideologice, ci de Petőfi, de valabilitatea poeziei vieții, exemplului și onestității sale. Cu alte cuvinte, nu se pune problema dacă această duali­tate e posibilă sau nu, e bună sau rea, justă sau nejustă. Tema în dis­cuție este Petőfi. Sau, poate, Petőfi însuși a despărțit in sinea lui opera și probitatea sa, via­ța și exemplul vieții sale? Fără nici o simplificare, fără entuziasmul îndo­ielnic al preamăririi cu iz de cult, pu­tem răspunde­ niciodată. Nu fiindcă pe Petőfi nu l-ar fi încercat îndoielile. Dar ce fel de îndoieli erau acestea? Este îndeobște cunoscut că Petőfi nu avea suficientă incredere în conducătorii luptei revoluționare maghiare, iar aceștia, la rîndul lor, în discernămintul poetu­lui. Această neîncredere este sursa principalelor lui îndoieli. Intr-un mo­ment dramatic al luptei pentru libertate, guvernul maghiar a renunțat la apărarea capitalei. O asemenea hotărîre a zdrun­cinat definitiv încrederea lui Petőfi; îngustimea de vederi, resemnarea l-au dus la disperare. El fuge nu de pers­pectiva luptei, ci de concepția detesta­tă a renunțării la luptă. Nu lupta i-a stăvilit entuziasmul, ci tărăgănarea ca­re înlocuia lupta Ar fi speculativă orice reflecție care ar vrea să stabilească unde anume ar fi fost locul lui Petőfi: la masa de scris sau pe cîmpul de luptă? Ar fi fost mai util poporului său retrăgîndu-se (rămănînd în viață) ori tocmai prin­­tr-un exemplu ideal. Petőfi însuși a decis în toate acestea și posteritatea nu mai poate decide altfel. Pe la sfîrșitul lui decembrie 1848, sub impresia înfrîngerilor suferite, îi scrie lui Kossuth printre altele:.......nu­miți-mă sau dispuneți să fiu numit maior, pentru ca pe propria mea răs­pundere să pot juca în marea tragedie a mîntuirii patriei. Să fiu numit in tabăra care va avea cele mai mari și mai grele acțiuni de îndeplinit, căci forța și curajul meu își ating culmea acolo unde alții deznădăjduiesc ... “ Petőfi n-a voit să se retragă din luptă. A murit în luptă ca erou al libertății. Cert este că pentru națiunea ma­ghiară ar fi fost un uriaș cîștig dacă Petőfi ar fi rămas în viață. Este o ne­măsurată pierdere faptul că după înfrîn­­gerea revoluției n-a putut fi alături de popor prin poezia sa. Este însă uriaș beneficiul pe care-l reprezintă dîrze­­nia umană, poetică, morală cu care Petőfi a stat neclintit la locul său. Po­porul are unități de măsură istorice, absolute. Și Petőfi a rezistat la toate probele. Intr-o întreagă perioadă is­torică a păstrat vii cele mai bune forțe ale poporului, a făcut să rodească poe­zia națională, a aprins flacăra credin­ței prin exemplul lui, în care viața, opera, etica erau una. ’ Poetul Petőfi și revoluționarul Pe­tőfi sunt unul și același. Soarta lui este exemplul unității vieții, probității și operei. ROBOTOS Imre Am dori să subliniem aici cîteva aspecte le­gate de însemnătatea istorică a activității marelui revoluționar maghiar Petőfi Sándor, al cărui nume a rămas întipărit în conștiința umanității progre­siste. Născut în noaptea care făcea trecerea de la anul 1822 la 1823, lîngă Pesta, fiu al unei familii nevoioase, Petőfi nu a putut să-și termine studiile, intrînd în armată, iar apoi, bolnav, și a încercat no­rocul în lumea teatrului. A dus o viață deosebit de agitată, precară, plină de greutăți și suferințe. Lansîndu-se de timpuriu în viața literară, Petőfi se afirmă cu vigoare, în primele rînduri ale poeziei romantice revoluționare, afișînd un crez estetic în­ luptătorul drăzneț, care milita pentru restituirea comorilor artistice către popor, creatorul celor mai nepieri­toare nestemate ale gîndirii și simțămintelor uma­ne, precum și pentru menirea transformatoare, re­voluționară a poeziei („Către poeții secolului al XIX-lea“ ș.a.) Publică primele poezii în anii 1841— 1842, apoi îi apar cîteva volume la rînd, care pro­duc o puternică impresie m public, atît în cel tra­dițional — salonard, rutinar, conservator, legat de interesele dominației habs­burgice­­, cît, mai ales, în rândurile mulțimilor de orășeni, meseriași, ță­rani și mic-burghezi sau nobili scăpătați. Verbul său înflăcărat exprima pătimaș năzuințele cele mai fierbinți ale poporului. Cele mai cunoscute opere ale sale „János Vitéz", „Apostolul”, „Funia călăului", „Trimiteți regii la spînzurătoare", ală­turi, desigur, de Imnul revoluției de la 1848 s-au răspîndit pretutindeni unde oamenii aspiră spre libertate și iubesc frumosul. Mesajul lui s-a înscris în istoria literaturii ungare și universale prin vi­brația autentică și profund omenească, prin forma artistică directă și cuceritoare. Cele mai răscolitoare dintre creațiile sale sînt adevărate manifeste, țîșnind spontan în ceea ce privește denunțarea oprimării și forma de expri­mare, indicînd totodată lucid calea de urmat, transmițînd astfel posterității, pînă în zilele noas­tre, un mesaj în care se recunosc idealurile tu­turor luptătorilor pentru libertate națională, pro­gres social, înțelegere între oameni. Forța emoțio­nală și mobilizatoare a poeziei lui Petőfi aducea un suflu nou, cu putere de șoc, în vremea sa. Poe­zia sa a fost tradusă în limba română încă din a doua jumătate a secolului trecut în coloanele unor reviste prestigioase ca „Familia", „Literatorul", „Ramuri", „Convorbiri critice", „Neamul româ­nesc”, „Junimea literară", „Sămănătorul", „Con­temporanul". Demn de remarcat este faptul că poeziile revoluționare ale lui Petőfi au fost bine­cunoscute încă de timpuriu în rândurile mișcării muncitorești și socialiste din vechea Românie și din Transilvania, apoi în rândurile mișcării revo­luționare comuniste, avînd o largă circulație, bucu­­rîndu-se de o prețuire deosebită tocmai datorită forței lor mobilizatoare. Socialismul, ale cărui idealuri înfrățesc azi tot mai mult popoarele ro­mân și maghiar, a ridicat pe o treaptă nouă, su­perioară, însăși valorificarea operei atît de bogate în semnificații a lui Petőfi. Pe planul nemijlocit social-politic, Petőfi s-a afirmat cu o energie pătimașă, ca un tribun al poporului. „Lira și sabia mea ale tale sînt, o, li­bertate!" — scria el unui prieten. Petőfi a fost adeptul cel mai convins al necesității ducerii re­voluției burghezo-democratice pînă la capăt, fără nici un compromis, al unei revoluții radicale, res­­pectîndu-și crezul politic pînă la moartea sa eroică. Tragismul vieții sale constă tocmai în elanul în­aripat cu care viziunea sa a depășit de fapt epoca în care trăia. Pe o platformă similară se situau în Ungaria Táncsics Mihály, iar în țările române Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu și alții. Petőfi însuși își afirma și își revendica filiația ideologică și politică din exemplul luptelor revoluționare ra­dicale purtate de eroicul popor francez îndeosebi la 1789 și 1848, al căror admirator înflăcărat a rămas pînă la moarte. Fiind un adept profund convins al ideilor republicane cele mai radicale, Petőfi lansează o serie de poezii incendiare contra monarhiei. Prin poezia sa „Către regi", a fost ros­tit pe față „primul cuvînt al republicanismului în Ungaria” după cum remarca chiar autorul: „Amar­nic se înșeală cei care cred că a fost și ultimul. Monarhiei din Europa i-a sunat ceasul... Trans­formările ne vor costa mult sînge, dar noi trebuie să ne străduim să ne coste cît mai puțin" (dintr-un articol publicat de Petőfi în iunie 1848), împreună cu alți tineri animați de idealurile revoluționare, Petőfi înființase încă din 1846 Societatea „Tînăra Ungarie" care-și propunea să lupte pentru abo­lirea iobăgiei și independență națională. Numele lui Petőfi a rămas însă definitiv legat de momen­tul izbucnirii revoluției de la 1848 în Ungaria, de ziua de 15 martie, cînd celebrul său cîntec revo­luționar a electrizat mulțimea adunată în fața mu­zeului național, de pe ale cărui trepte poetul a de­clamat poezia și a dat citire celor 12 puncte ale programului revoluției. Jókai scria: „ceasul în care Petőfi își citea în piață poezia înconjurat de mul­țimea tineretului triumfător, a fost ceasul de co­titură din istoria Ungariei. Ziua aceasta a fost ziua de renaștere a poporului maghiar care a denumit-o „ziua lui Petőfi". O serie de istorici literari, isto­rici și oameni politici, români și maghiari, au sub­liniat semnificația destinului comun, al revoluției tuturor popoarelor oprimate, necesitatea înfrățirii lor, ilustrînd-o pe plan literar cu frapanta asemă­nare dintre imnul lui Petőfi și oda lui Andrei Mu­­reșanu. Concepția social-politică a lui Petőfi se apropie de socialismul utopic, depășind în unele privințe chiar spiritul iacobin. Sub impresia co­pleșitoare a poeziilor sale, a avîntului general re­voluționar, masele populare arborează drapelul roșu. Petőfi este unul din principalii fondatori ai „Clubului egalității” și redactor al celei mai înain­tate publicații a revoluției — „Március Tizen­ötödike". Destinul carierei sale politice nu a fost un marș triumfal căci după ce contribuise în mă­sură fundamentală la doborîrea vechilor rînduieli, diferențierea politică și ideologică din sînul con­ducerii revoluției maghiare de la 1848 începe să-și spună cuvîntul. Petőfi cade în alegerile pentru ca­mieră, este sabotat pe diverse planuri. Este neîndo­ielnic că încercările de colaborare revoluționară româno-maghiare de la 1848, precum și insistentele eforturi de împăcare de mai tîrziu, cînd evenimen­tele au luat un curs tragic, au fost călăuzite, în am­bele părți de ideile și năzuințele cele mai înaintate ale timpului, ale celor două popoare, cărora le-a fost profund credincios și Petőfi. El constata în mai 1848 că „Ardealul se găsește și azi în ghiarele vechii birocrații. In comitatele Alba, Turda, Trei Scaune, Odorhei, Arieș, Mureș ș.a. — încă tot oamenii vechiului regim, eroii dietei murdare din 1846—1847, sunt la cîrmă.” Această situație com­plexă explica pe deplin mersul evenimentelor spe­cific în Transilvania. Participarea directă a poetului la lupta cu ar­ma în mînă, relațiile sale cu generalul revoluționar Bem au intrat demult în legendă. „Aș vrea să-l arăt poporului pe Bem în toată măreția lui" — scria Petőfi. Moartea sa eroică pe cîmpul de luptă de la Albești reprezintă o adevărată apoteoză, un veritabil simbol al abnegației revoluționare. El fu­sese catalogat, după cum se știe ca un redutabil inamic al monarhiei habsburgice. Dacă în perspectiva istorică opera literară ne­muritoare a lui Petőfi Sándor, deși mereu prezen­tă în conștiința maselor, și-a dobîndit deplina semnificație abia după eliberare, opera istorică și moștenirea politică propriu zisă a marelui revo­luționar ocupă un loc tot mai însemnat, pe măsura scurgerii timpului, în făurirea tradițiilor luptei pentru progres și libertate a popoarelor, în întă­rirea relațiilor de stimă profundă, reciprocă, de prietenie frățească între popoarele român și ma­ghiar. Alexandru PORȚEANU

Next