Familia, 1973 (Anul 109, nr. 1-12)
1973-01-01 / nr. 1
FAMILIA 19 PETŐFI SÁNDOR 150 OPERĂ SI EXEMPLU Opera poetică este apărată împotriva uitării nu numai de arta cu care a fost scrisă, de ideile prin care aderă la epoca sa, o apără și discuțiile ce se poartă despre valorile sau vremelnicia ei, despre semnalele ei luminoase in contemporaneitate sau despre stingerea acestor semnale. De ce n-am recunoaște că Petöfi poetul se află in focul discuțiilor, după cum se află și poezia lui?~ De ce n-am lua act de faptul că Petőfi nici până azi n-a devenit statuie, n-a apus în istoria culturii și nu s-a transfigurat în netulburată amintire estetică? (Deși este în același timp statuie, istorie a culturii și amintire estetică). Poezia și viața lui Petőfi nu sunt necriticabile. Nu e vorba de valoarea poetică a creației sale, deși inevitabil, ar putea intra în discuție. Crezul poetic și viața poetică a lui Petőfi sunt acelea care intervin in discuțiile noastre de azi, in crezurile poetice, în inspirațiile și interpretările critice. Una din întrebările care se învolburează în jurul lui este, am impresia, oratorică: — de ce acest mare poet a trebuit să moară la 26 de ani pe cimpul de lupta? De ce epoca, anturajul, poporul său nu l-au păzit de această moarte lipsită de sens? Consider că este retorică o asemenea întrebare fiindcă este neistorică și polemizează cu faptele ocolind logica lor internă, naturală. De aceea, adevăratul patos se transformă în emfază, episodul dramatic al morții premature a poetului în meditație abstractă. In fond, tot așa am putea întreba, de ce pe József Attila nu l-a ferit epoca in care a trăit de gestul său fatal, de ce națiunea sa l-a lăsat pe Byron să piară în rândurile revoluționarilor greci? Orice întrebare își pierde conținutul dacă nu ține seama de corelațiile dintre fapte, dacă pierde din vedere contradicțiile sociale ale epocii. Oare cine l-ar fi putut opri pe Petőfi să participe la revoluție, cind, cu încredere in triumful unei cauze drepte, el însuși și-a chemat la luptă neamul? Sau poetul n-ar avea oare alt rol decit să conștientizeze sarcinile neamului la un moment dat, să stabilească sau să semnaleze ținta și să-și înflăcăreze poporul la luptă pentru dobîndirea libertății și demnității sale? Poate avea însă prestigiu cuvîntul poetic dacă pentru el însuși poetul are altă măsură decit aceea pentru poporul căruia i se adresează? Sunt convins că în cazul lui Petőfi această alternativă niciodată nu s-a pus. Fiecare act al vieții lui n-a făcut decit să întărească creditul cuvîntului său poetic. Dar oare intr-adevăr rolul celor ce ii erau mai apropiați ar fi fost să-l rețină de la înfruntarea directă, să rupă lupta poetică de conținutul ei, de revoluție? Există, incontestabil, asemenea inspirații poetice avînd o mare forță dramatică și acestora nu li se poate contesta nici buna credință, nici respectul față de cuvîntul și menirea poetică. In această concepție, opera poetică, viața poetului pe de o parte, exemplul și onestitatea poetului, pe de altă parte, sînt lucruri diferite. Există momente și situații cînd opera și viața sînt mai importante, dar pot exista împrejurări cînd pilda și onestitatea ajung pe prim plan și pentru ele — dacă e cazul — trebuie sacrificate chiar opera și viața. In asemenea situație era — se spune — și Petőfi înainte de lupta de la Sighișoara. Trebuia să decidă asupra vieții și operei sale, să decidă asupra onestității poetice, a respectării cuvîntului dat. („Cine a semnat polița, fie chiar morții, s-o plătească“ — sunt cuvintele pe care le spune poetul în drama lui Németh László intitulată Petőfi la Mezőberény). Fără îndoială, sunt discutabile aspectele principale ale acestei concepții; de astădată însă nu e vorba de valabilitatea unor puncte de vedere estetice sau ideologice, ci de Petőfi, de valabilitatea poeziei vieții, exemplului și onestității sale. Cu alte cuvinte, nu se pune problema dacă această dualitate e posibilă sau nu, e bună sau rea, justă sau nejustă. Tema în discuție este Petőfi. Sau, poate, Petőfi însuși a despărțit in sinea lui opera și probitatea sa, viața și exemplul vieții sale? Fără nici o simplificare, fără entuziasmul îndoielnic al preamăririi cu iz de cult, putem răspunde niciodată. Nu fiindcă pe Petőfi nu l-ar fi încercat îndoielile. Dar ce fel de îndoieli erau acestea? Este îndeobște cunoscut că Petőfi nu avea suficientă incredere în conducătorii luptei revoluționare maghiare, iar aceștia, la rîndul lor, în discernămintul poetului. Această neîncredere este sursa principalelor lui îndoieli. Intr-un moment dramatic al luptei pentru libertate, guvernul maghiar a renunțat la apărarea capitalei. O asemenea hotărîre a zdruncinat definitiv încrederea lui Petőfi; îngustimea de vederi, resemnarea l-au dus la disperare. El fuge nu de perspectiva luptei, ci de concepția detestată a renunțării la luptă. Nu lupta i-a stăvilit entuziasmul, ci tărăgănarea care înlocuia lupta Ar fi speculativă orice reflecție care ar vrea să stabilească unde anume ar fi fost locul lui Petőfi: la masa de scris sau pe cîmpul de luptă? Ar fi fost mai util poporului său retrăgîndu-se (rămănînd în viață) ori tocmai printr-un exemplu ideal. Petőfi însuși a decis în toate acestea și posteritatea nu mai poate decide altfel. Pe la sfîrșitul lui decembrie 1848, sub impresia înfrîngerilor suferite, îi scrie lui Kossuth printre altele:.......numiți-mă sau dispuneți să fiu numit maior, pentru ca pe propria mea răspundere să pot juca în marea tragedie a mîntuirii patriei. Să fiu numit in tabăra care va avea cele mai mari și mai grele acțiuni de îndeplinit, căci forța și curajul meu își ating culmea acolo unde alții deznădăjduiesc ... “ Petőfi n-a voit să se retragă din luptă. A murit în luptă ca erou al libertății. Cert este că pentru națiunea maghiară ar fi fost un uriaș cîștig dacă Petőfi ar fi rămas în viață. Este o nemăsurată pierdere faptul că după înfrîngerea revoluției n-a putut fi alături de popor prin poezia sa. Este însă uriaș beneficiul pe care-l reprezintă dîrzenia umană, poetică, morală cu care Petőfi a stat neclintit la locul său. Poporul are unități de măsură istorice, absolute. Și Petőfi a rezistat la toate probele. Intr-o întreagă perioadă istorică a păstrat vii cele mai bune forțe ale poporului, a făcut să rodească poezia națională, a aprins flacăra credinței prin exemplul lui, în care viața, opera, etica erau una. ’ Poetul Petőfi și revoluționarul Petőfi sunt unul și același. Soarta lui este exemplul unității vieții, probității și operei. ROBOTOS Imre Am dori să subliniem aici cîteva aspecte legate de însemnătatea istorică a activității marelui revoluționar maghiar Petőfi Sándor, al cărui nume a rămas întipărit în conștiința umanității progresiste. Născut în noaptea care făcea trecerea de la anul 1822 la 1823, lîngă Pesta, fiu al unei familii nevoioase, Petőfi nu a putut să-și termine studiile, intrînd în armată, iar apoi, bolnav, și a încercat norocul în lumea teatrului. A dus o viață deosebit de agitată, precară, plină de greutăți și suferințe. Lansîndu-se de timpuriu în viața literară, Petőfi se afirmă cu vigoare, în primele rînduri ale poeziei romantice revoluționare, afișînd un crez estetic în luptătorul drăzneț, care milita pentru restituirea comorilor artistice către popor, creatorul celor mai nepieritoare nestemate ale gîndirii și simțămintelor umane, precum și pentru menirea transformatoare, revoluționară a poeziei („Către poeții secolului al XIX-lea“ ș.a.) Publică primele poezii în anii 1841— 1842, apoi îi apar cîteva volume la rînd, care produc o puternică impresie m public, atît în cel tradițional — salonard, rutinar, conservator, legat de interesele dominației habsburgice, cît, mai ales, în rândurile mulțimilor de orășeni, meseriași, țărani și mic-burghezi sau nobili scăpătați. Verbul său înflăcărat exprima pătimaș năzuințele cele mai fierbinți ale poporului. Cele mai cunoscute opere ale sale „János Vitéz", „Apostolul”, „Funia călăului", „Trimiteți regii la spînzurătoare", alături, desigur, de Imnul revoluției de la 1848 s-au răspîndit pretutindeni unde oamenii aspiră spre libertate și iubesc frumosul. Mesajul lui s-a înscris în istoria literaturii ungare și universale prin vibrația autentică și profund omenească, prin forma artistică directă și cuceritoare. Cele mai răscolitoare dintre creațiile sale sînt adevărate manifeste, țîșnind spontan în ceea ce privește denunțarea oprimării și forma de exprimare, indicînd totodată lucid calea de urmat, transmițînd astfel posterității, pînă în zilele noastre, un mesaj în care se recunosc idealurile tuturor luptătorilor pentru libertate națională, progres social, înțelegere între oameni. Forța emoțională și mobilizatoare a poeziei lui Petőfi aducea un suflu nou, cu putere de șoc, în vremea sa. Poezia sa a fost tradusă în limba română încă din a doua jumătate a secolului trecut în coloanele unor reviste prestigioase ca „Familia", „Literatorul", „Ramuri", „Convorbiri critice", „Neamul românesc”, „Junimea literară", „Sămănătorul", „Contemporanul". Demn de remarcat este faptul că poeziile revoluționare ale lui Petőfi au fost binecunoscute încă de timpuriu în rândurile mișcării muncitorești și socialiste din vechea Românie și din Transilvania, apoi în rândurile mișcării revoluționare comuniste, avînd o largă circulație, bucurîndu-se de o prețuire deosebită tocmai datorită forței lor mobilizatoare. Socialismul, ale cărui idealuri înfrățesc azi tot mai mult popoarele român și maghiar, a ridicat pe o treaptă nouă, superioară, însăși valorificarea operei atît de bogate în semnificații a lui Petőfi. Pe planul nemijlocit social-politic, Petőfi s-a afirmat cu o energie pătimașă, ca un tribun al poporului. „Lira și sabia mea ale tale sînt, o, libertate!" — scria el unui prieten. Petőfi a fost adeptul cel mai convins al necesității ducerii revoluției burghezo-democratice pînă la capăt, fără nici un compromis, al unei revoluții radicale, respectîndu-și crezul politic pînă la moartea sa eroică. Tragismul vieții sale constă tocmai în elanul înaripat cu care viziunea sa a depășit de fapt epoca în care trăia. Pe o platformă similară se situau în Ungaria Táncsics Mihály, iar în țările române Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu și alții. Petőfi însuși își afirma și își revendica filiația ideologică și politică din exemplul luptelor revoluționare radicale purtate de eroicul popor francez îndeosebi la 1789 și 1848, al căror admirator înflăcărat a rămas pînă la moarte. Fiind un adept profund convins al ideilor republicane cele mai radicale, Petőfi lansează o serie de poezii incendiare contra monarhiei. Prin poezia sa „Către regi", a fost rostit pe față „primul cuvînt al republicanismului în Ungaria” după cum remarca chiar autorul: „Amarnic se înșeală cei care cred că a fost și ultimul. Monarhiei din Europa i-a sunat ceasul... Transformările ne vor costa mult sînge, dar noi trebuie să ne străduim să ne coste cît mai puțin" (dintr-un articol publicat de Petőfi în iunie 1848), împreună cu alți tineri animați de idealurile revoluționare, Petőfi înființase încă din 1846 Societatea „Tînăra Ungarie" care-și propunea să lupte pentru abolirea iobăgiei și independență națională. Numele lui Petőfi a rămas însă definitiv legat de momentul izbucnirii revoluției de la 1848 în Ungaria, de ziua de 15 martie, cînd celebrul său cîntec revoluționar a electrizat mulțimea adunată în fața muzeului național, de pe ale cărui trepte poetul a declamat poezia și a dat citire celor 12 puncte ale programului revoluției. Jókai scria: „ceasul în care Petőfi își citea în piață poezia înconjurat de mulțimea tineretului triumfător, a fost ceasul de cotitură din istoria Ungariei. Ziua aceasta a fost ziua de renaștere a poporului maghiar care a denumit-o „ziua lui Petőfi". O serie de istorici literari, istorici și oameni politici, români și maghiari, au subliniat semnificația destinului comun, al revoluției tuturor popoarelor oprimate, necesitatea înfrățirii lor, ilustrînd-o pe plan literar cu frapanta asemănare dintre imnul lui Petőfi și oda lui Andrei Mureșanu. Concepția social-politică a lui Petőfi se apropie de socialismul utopic, depășind în unele privințe chiar spiritul iacobin. Sub impresia copleșitoare a poeziilor sale, a avîntului general revoluționar, masele populare arborează drapelul roșu. Petőfi este unul din principalii fondatori ai „Clubului egalității” și redactor al celei mai înaintate publicații a revoluției — „Március Tizenötödike". Destinul carierei sale politice nu a fost un marș triumfal căci după ce contribuise în măsură fundamentală la doborîrea vechilor rînduieli, diferențierea politică și ideologică din sînul conducerii revoluției maghiare de la 1848 începe să-și spună cuvîntul. Petőfi cade în alegerile pentru camieră, este sabotat pe diverse planuri. Este neîndoielnic că încercările de colaborare revoluționară româno-maghiare de la 1848, precum și insistentele eforturi de împăcare de mai tîrziu, cînd evenimentele au luat un curs tragic, au fost călăuzite, în ambele părți de ideile și năzuințele cele mai înaintate ale timpului, ale celor două popoare, cărora le-a fost profund credincios și Petőfi. El constata în mai 1848 că „Ardealul se găsește și azi în ghiarele vechii birocrații. In comitatele Alba, Turda, Trei Scaune, Odorhei, Arieș, Mureș ș.a. — încă tot oamenii vechiului regim, eroii dietei murdare din 1846—1847, sunt la cîrmă.” Această situație complexă explica pe deplin mersul evenimentelor specific în Transilvania. Participarea directă a poetului la lupta cu arma în mînă, relațiile sale cu generalul revoluționar Bem au intrat demult în legendă. „Aș vrea să-l arăt poporului pe Bem în toată măreția lui" — scria Petőfi. Moartea sa eroică pe cîmpul de luptă de la Albești reprezintă o adevărată apoteoză, un veritabil simbol al abnegației revoluționare. El fusese catalogat, după cum se știe ca un redutabil inamic al monarhiei habsburgice. Dacă în perspectiva istorică opera literară nemuritoare a lui Petőfi Sándor, deși mereu prezentă în conștiința maselor, și-a dobîndit deplina semnificație abia după eliberare, opera istorică și moștenirea politică propriu zisă a marelui revoluționar ocupă un loc tot mai însemnat, pe măsura scurgerii timpului, în făurirea tradițiilor luptei pentru progres și libertate a popoarelor, în întărirea relațiilor de stimă profundă, reciprocă, de prietenie frățească între popoarele român și maghiar. Alexandru PORȚEANU