Familia, 1866 (Anul 2, nr. 1-44)
1866-07-24 / nr. 22
254 a fostu unu omu retrasu, câtu se poate mai tare unui omu, ce-si are mintea in scaunulu ei, a vietiuitu intre patru păreţi a unei chilie din manastirea Blasiului, de sub a cărei incuiatori nu esiu, decâtu spre a face destulu oficiului seu, — unu simplu preutu, care vise a sciutu, si, ce este mai multu, a si voitu a destinde intre cele eterne si intre cele asiediate numai din partea unor oameni, seu din prudintia spre contienerea masselor seu din egoismu spurcatu spre a castiga domnire si viétia comoda castei sale, si cu intieleptiune si moderatiune cuvenita a latîtu preceperea acestor adeveru, — unu profesoru, intru intielesulu emu mai frumosu a cuventului, cu totulu devotatu chiamârei, cosantîtu muselor, cărora sierbitu in toata viétima. E de lipsa se mai amintimu numele lui? Toata generatiunea noua a romanilor din Ardealu lu cunósce si lu rostesce cu pietate. Numerulu acelora, ce veneréaza intr’ insulu pre celu mai de frunte crescatoriu alu seu, e forte mare. Se vedeau totusi lineamintele vietii dinsului. „Iosifu Tartia s’a nascutu in 4 Febr. 1819 in Pinticu, langa Gherl’a, dintru o casa vechia, ce si-a avutu cuibulu in Sacalasiani. Famili’a acest’a in seci. 16 produse barbati, cari au portatu deregatorie cardinali in patria, dara mai tardâu a scapetatu Hindu apesata de calvinismu. Deci ramulu, din care se trage Iosifu, acum de multu traiesce in Pinticu in stare modesta. Mosiulu de pre mama, protopopulu Fiskuti s’a ingrijitu, ca Iosifu se capete crescere buna. Inca in etate frageda intra in scólele mici din Desiu, apoi trecu la gimnasiulu din Ostorheiu si in urma la celu din Blasiu, unde a terminatu si sciintiele filosofice si cele teologice.“ Abié era de 22 de ani, si totusi indata fuu denumitu profesoru la gimnasiulu din Blasiu. Din toamn’a anului 1841 pana in diu’a morţii sale in 9 Maiu a. c. Tartia rentase totu la institutele din Blasiu, a căror decare a fostu. Unu morbu de ficatu, ce-si lua începuturile, pre candu era teologu, si se ingrosia apoi din ce in ce mai multu, casiuna multu necasa. ,,Dara spiritulu, — scrise Gazeta — pre langa toata morbositatea corpului, remase in deplina puterea si vigorea sa. Memoria credentiosa, intielesu ageru petrundietoriu, judecata cu temeiu, anima la loculu seu insufletita pentru binele publicu si progresu, — voce limpede, îndemânare minunata intru a improvisa si preda chiaru si la intieresu materi’a avuta, ce totu deaun’a-i stâ in despunere, — caracteru neatinsu necum de pete, dara neci de prepusuri, — nevointia sincera intru a reslatî intunereculu, a sterpi prejudeciele si credinti’a desierta, a respandi lumina, a semena adeverii in piepturile tenerimei — aceste sunt insusîrile frumoase, ce au caracterisatu pre Tartia; aceste au facutu, ca elu se fia amorea si desfetarea disciplilor sei; aceste i-au castigatu stiin’a părinților si pretiuirea mai marilor usei. Pre langa toata retragerea, pre langa toata segregarea sa de lumea scomotoasa, Tartia totu a luatu parte la mișcările nóastre politice si eclesiastice. In 1850, cu restaurarea episcopiei veduvite, a lucratu din respoteri, ca partida nationala sé-si védia doririle încoronate cu succesu, or’ ultramontanismulu sé se innece intru începuturile sale. Multu se vaierâ mai tardâu, când vedea compliminte si concesiuni, de unde nu ar’ fi asceptatu. Elu a avutu cunoscintia detaiata si de turburarile Lemeniane si de tote evenimentele, prin cari a trecutu beserec’a unita de la a. 1850. Ar fi dauna mare, când nu le-ar’ fi scrisu, seu scrise aru fi peritu cumva. Inchiaiamu cu vorbele din Gazeta: „elu a moritu . . . dara cuventulu semenatu de acestu filosofu crestinu se va planta in generatiunile urmatorie si va aduce frupte, era memori’a lui va fi nestersa.“ —-u%n-— IMN T. Fiintia creatoare, a cărei mana drepta Croiesce legi naturei din ceriu pana ’n abisu! O ginte, ce prin secoli, mai multu fii maltratata Decâtu in legea lirei dreptatea i-a prescrisu: Te roaga, te adora in pietatea sa, Asculta-i dar rogarea si-i tinde man’a ta ! In Unu infusoru in spume de si schimba-a sa miscare, Si-o pasere de canta cu doiu melodiosu: Li scíi pre bine lips’a si tainic’a oftare Si le conduci instinctulu pe drumu misteriosu : Deci rug’a ce o ’ndrepta la tine unu poporu, Tu nu o poţi respinge lipsita de favoru ! . . . . Atâtea secte negre trecură, espirara P’alu tempurilor aripi, si-atâtia ani vitregi: P’acestu pamentu străbunii de când se asiediara, Luptandu-se cu moartea prin nopţi si dîre vitregi . . . O Tu Părinte, bune! tu n’ai potutu uita, Pe bravii cei de-odata, condusi prin grigeata! De fatia-au fostu Carpatii, cu Dunarea betrana, De fatia sunt si asta-di si potu fi mărturii, Daca-a sciutu de frica vre-o sabia romana,