Familia, 1868 (Anul 4, nr. 1-45)
1868-09-11 / nr. 32
\\ W iflMM NS,m — Novela italiana. — I. Intruna din dile doue darnicele tenere se preamblau pe stradele din Milano. Julia — asia se numea una — si pe acui fa ti a erau gravate semnele unui morbu greu, se radiema pe bratiulu amicei sale Eugenia. Serman’a Julia! Si soia sartea ei; ea scia, câ inca putîne septemane are d’a mai vietiui; ea audîse spunendu mediculu tatalui ei, ca tata speranti’a de rensanetosiare e perduta; ea ascultâ cum preotulu, care o cerceta in tota diu’a, i vorbea despre ceriu, ca locuinti’a, ca patri’a ei venitoria, la care are d’a-si indrepta ochii si sperantiele tate. — Eugenia! — duse ea cu unu surisu durerosu — nu-ti aduci aminte de acele mominte candu eram inca copila, candu antâiu incepui a te cunosce, candu vesela si inbuibata, traiamu o vietia lipsita de griji si întristare si plina de fericire ? — Da, mi-aducu aminte, amata Julia, — respunse Eugenia — inse templu a trecutu si trece rapede portandu cu sine spini vulneratori, si dureri mortale. Eugenia era o italiana, frumoasa ca femeile lui Raphael. Imaginatiunea-i viua, nutrita de poesiile lui Dante, pe care lu cerea mai cu plăcere, a redicat’o de tempuriu in sferele ideeloru poetice. Amorea era inca necunoscuta, dara esperintie triste, in locu d’a-i slabi caracterulu, i-a inprumutatu o taria barbatesca. Perdiendu de tempuriu mama si tat’a, care din urma si află martea pe campulu bătăliei, fu primita de guvernanta langa Julia in castelulu Sperarti. Intre aceste doue fete se inradecină amiceti’a cea mai intima, si cu anim’a sfasîata trebuea s’ ascepte Eugenia acelu momentu d’ aproape in care se fia despartîta pentru eternitate de Julia. — Ostanite de preamblare, sosindu acasa, se asiediara pe balconu. Eugenia lasă sa-i aduca unu portretu diumetate gata, si pana candu Julia privea întristata la o guitara, ea se încercă a depinge trasurele frumose vise melancolice ale amicei sale. Portretulu de multu inceputu potea fi adigata. Eugenia nuse întrerupse d’a mai lucra. — Sum obosita, — duse ea — mai tardîu voi conpleta portretulu. Ea nuse cugetă altu-ceva. Avea de cugetu a fini atunci portretulu candu Julia va stă rece pe patulu morţii. Ea tresă in gandu si tăcere unu planu mare, planu de resbunare. In aceste mominte, music’a unui regimentu francesu, care se află pe acelu tempu in Milano, in mersulu seu aproape de castelu, resună unu mei’su frumosu. — Esta e regimentulu lui, — dîse Julia tremurandu, si pe fati’a-i palida se încinse o rosiatia ordietaria. — Eugenia— continuă ea — vedî-tu, privesce elu in susu la noi ? — Ba nu. — Me lasa se moru, — strigă Julia desperata — me lasa sa moru fari d’a me pretiuicelu putînu c’o privire sau c’o vorba de remasu bunu. Cornelie! Cornelie! aste-ti inplinesci jurămintele? Cugetaiu a fi gasitu prin tine fericirile raiului, si a! crude! am datu de turturele iadului. In a tale bratie speram a află fericirea vietii si eca, lasata de tine, eu moru. Si eu totusi te iubescu inca, eu nu te blastema, eu ti-iertu! — Eu inse nu i-oiu iertă. — Cugetă in sine Eugenia, si duse pe de diumetate ametît la Julia la intristaturu ei tata. Decurse inca o luna si Julia mori. Ea mori fara ca Corneliu sa-i fi indulcitu or’a ul- I tima a vietii c’o privire sau c’o vorba dulce ! Betranulu Speralu stă langa corpulu rece a fiicei sale, a Juliei; elu tacea, lacrime ardietorie curgeau pe fati’a lui, si numai câte unu suspinu adencu conturbă tacerea lui. Preotulu se rogă pentru repausat’a si servitorii tristi obduceau prin salone tóté cu velu negru, cu velu de doliu. Eugenia statea langa portretulu inceputu de multu si lucră la elu spre alu gată. Ochii ei acusi cautau la trasurele plăcute ale Juliei pe care avea d’a o acoperi peste putînu tempu grop’a rece; acuși se întorceau spre panz’a pe care maestrulu ei penelu avea d’a o depinge. Abié fini lucrulu, si ea ingenunchiă la patulu Juliei, si prindiendu man’a amicei moarte, erupse intr’unu plânsu sfasîatoriu si lungu, apoi era se reculese, er’ se intari, si redicandu-se de langa patu se apropiă de Speralti. — Tata! — duse ea — ai^ lipsa d’a te departă d’ acestu aspectu tristu. Erta-mi ca te numescu tata, caci si deca nu-mi esti tata, am perdutu in Julia o sora! Cu întristare o privi Speralti si radiemandu-se pre bratiulu ei, mersera spre odai’a lui. La usi’a odăii statu Eugenia in locu. — Tata, — duse ea intorcandu-se si aretandu pe corpulu Juliei — scii de ce a muritu Julia? — Sciu — respunse Speratu — iubea unu june oficieru, pe care l’am primitu cu ospitalitate in cas’a mea, si voiam a mi-lu numi si de fiu! 372