Familia, 1872 (Anul 8, nr. 1-52)
1872-03-26 / nr. 13
146 — respunse acést’a — pentru ca eu stim femeia.“ In Persi’a cartea Zend-Avesta numea pe femeia: „angerulu legii“ si fiului i demanda ca pe muma sa se o agraiesca cu numele de „regina“ si sa nu cuteze a siedé josu in presinti’a ei. Si acum? Persianulu străbate calare campi’a indepartata pana candu femei’a s’a e silita a alergă gâfaindu pe langa calu , si barbatulu pune sarcine grele pe umerii ei, ca prin acést’a se-si crutie calulu seu. Grreci’a, celu de antâiu statu, in care s’a formatu nimeni, impartestea in mare onóare pe femei. O femeia răpită a datu ocasiune la cucerirea, si pustiirea Troiei. Xenophonu astufeliu agraiesce pe femei’a sa: „Me voiu bucură deca tu, care esti mai perfecta de câtu mine, me vei face pe mine sclavu alu teu.“ Femeile lui Homeru, conducu guvernulu casei, esercéza ospitalitatea si siedu la vetra facia in facia cu barbatii. Si oare ce a facutu decadinti’a acestei Grrecie frumóse si gloriose ? Nu resbelulu civilu, nu sclavi’a, ci femei’a cufundata in celu mai profundu noroiu alu desonarei. Venus a Phoeniciei, a careia cultu a infloritu in Cypru, Cythera si Corinthu. Femeile prudinte devenira sibylele tierei, preotese la oracululu din Delphi si Dodon’a. Prefăcută in sclava, calcata in piciore, femei’a, asemene unui sterpe, a incungiuratu cu privirile sale amoroase si cu lingusirile versului ei dulce pe barbatu. In Rom’a, pana candu a fostu estimate moravurile si traditiunile, si femei’a inca si-au padîtu marimea s’a ca si muma de familia (mater familias), ca si unic’a femeia a bărbatului si ca si fata fecioara; ea intr’o forma a fostu obiectulu deosebitei stime. Si Rom’a a cuceritu lumea; Afric’a, Asi’a si Grreci’a zaceau la picioarele ei. Dara valulu immoralitatii si coruptiunii a strabatutu din partile subjugate ale lumei si la Roma, i-a innundatu sanctuariulu vietiei familiare si sórtea femeii romane, odinioara atâtu de pretiuita, deveni cea mai trista. Viéti’a ei din leganu pana in mormentu, stetea din o continuitate neintrerupta de rusîne, suferintie si dejosire. Barbatulu Romei, după plăcu, o poté alungă de la sine. Semproniu sialungâ pe femei’a sa, pentru câ se depărtase odata singura de la casa, asemene si Sulpitiu, pentru câ cu o ocasiune o asedinta nevelata. Cato si donâ, pe femei’a s’a amicului seu Hortensiu. Cicero a alungatu pe gentil’a Terentia care si sacrificase tóte, ca se-lu pata readuce din esiliu, si luă o femeia avuta, pe care inse asemene o parasi, indata ce i-a mancatu tóata averea ei. Juvenalu dice ca: „Nu pentru aceea cercamu femeia, ca se o luamu de socia, ci ca se afla cu desfetare in ea.“ Si intr’adeveru, femei’a, după ce si sacrifică frumseti’a si juneti’a sa, eră alungata pe straja si trebuia se moara de fémne seu se traiesca in infamia. O femeia romana niciodata nu potea gustă bucuriele liniscite si fericitorie ale mamei. Pe copiii sei i luă de la ea nu multu după nascere, ca mai multu sé nu-i poata imbratîstă, ca mai multusé nu-i cunósca. Asemene unui velu de doliu, asemene unui noru intunecatu vélfarea asupra anticitatii pusetiunea de totului totu misera a femeii. înaintea nóastra sta figura ei suferitoria, palida si cu ochi infranti ca si o scuba, asemene durerei prefăcute in statua de petra, incungiurata cu fiorii morţii morale. N. F. Negrutiu, Fiica Carpatiloru. opilitia de la munte Cu ochi dulci farmecatori, «£» Cu girlandi de flori pe frunte Si cu altui de sărbători, Ce-ai descinsu aci in vale? Fugi copila innapoi; Vedi, ca siesu-i plinu de jale, Si noi gememu in nevoi! Orde crude, rapitorie Ca potopu au nabusîtu, Peste-a nóstre tierisiere, Peste-alu nostru tiermu iubitu. Fugi copila, a loru vedere E veninu omoritoriu; Vedi tu chiar câ orb’a piere Pe-unde calea pasii loru. — Fiu de siesu plinu de cantare, Plansulu vostru s’au intinsu, Pan’ si ’n munții umbroși tare Si de-aceea am descinsu. Câci trei ani acum se ’ncheie De candu Nitia m’au lasatu, Si-a venitu la Domnu se cere, Se-lu primeascu de soldatu.