Familia, 1875 (Anul 11, nr. 1-52)

1875-10-26 / nr. 43

Anulu XI, pe deplinu datoriniteloru nóastre. Atunci si nu­mai atunci, scump­a nóstra naţiune si antelup­­tatorii ei cu lacrimi de bucuria, cu fala si mărire voru eschiama : „aceştia sunt arborii noş­tri, cari ad­ucu fructele dorite, aceştia sunt adeve­­ratii fii plini de sperantie ai noştri si demni stră­nepoţi ai lui Traianu.“ Si ore greu nu este noua a satisface aces­tora sacre receriitie? Nu! numai zelu, voin­­tia si constantia resoluta împreunată cu ori­ce sacrificiu, si atunci nu vomu ajunge scopulu doritu, de a escela cu barbati culţi ai naţiunii, bravi cetatieni ai patriei si demni de numele romanu; er dulcea nóastra națiune de a o vedé radicata pe stadiulu, la care cu totu dreptulu se poate avanta. Atunci cu totu dreptulu putemu dice cu, amu invinsu. Si fiindu ca fundarea unui teatru romanu inca este unu mijlocu puternicu pentru de a nu cultivă limb’a pentru noi romanii dinceci de Carpati, mi-incheiu disertatiunea cu aceste cu­vinte: „Fratiloru romani ! Se funddiu teatru romnu lu Ioanu Marcu. - © Anim’a mea, mm a mea e vasu, care Sertea-lu împle ’ncetinelu; Dar vasutiulu e cam mare Si cuprinde multu in elu. Cam de multu, cam din pruncia, Soartea toarna in continu, Si la tienta nu-o sa via . . . Dar’ acusi, acuși e plinu ! Si ce toarna ? bucuria Fericire, traiu amaru ? . .. — La-asia ceva din pruncia Anim’a-mi nu s’a dedatu ! Nu, ci toarna lacrimele, Mare ’ntreaga de dureri ; Torna, toarna chinuri grele Suferintie, suspinâri! . . . De ar torna mai cu grăbire, Pan’ la gura­ lu faca plinu, — Câ­ci vasuitulu e subțire — Doar s’a sparge ’n alu meu si nu FAMILIA. Piera vasulu ce conține Numai fiere si veninu, Dora scapu si eu in fine De durere, de acestu chinu. Piera anim’a-mi de ghiatia Si cu ea si eu se moriu, Ca vai! trista-i o viétia Far’ sperantia’n viitoriu ! .. T. V. Pacatianu. /'■*'! wwwv /S/N/N/WWN \*/ /W\/V'yW\ Balconulu duplu. — Novela de P. Juillerat. — (Urmare.) — Ucigatoru ! — striga Florence. Pe balconu se audî unu tîpetu linu, apoi unu sgomotu, usioru, asemene aceluia ca si candu cine­va cade rosu. Marquisulu lasa a-i cade pumnalulu. — Nu suntemu singuri! Acusi ti­ vei pri­mi pedeaps’a, domnulu meu. Si alerga spre usia. Florence fugi la fe­­reasta. Florile lui se miscau in ventulu de seara. Elu privi spre balconulu invecinatu. Doue hârburi restornate, si câte­va crengi rupte erau acolo. VIII. Intelnirea intre Florence si Bourcel era nencungiurabila. Dar la invoirea secundantiloru si la dorinti’a adjunctului advocatialu, carele doriâ a îndeplini insarcinarea marquisei, acesta intelnire se amanâ. Diu’a pertractârii se apropia. Acestu procesu alu unei parechi de posi­­tiune innalta si frumoase, promitea ascultato­­riloru multe intemplari si scandaluri. Bourcel si soci­a sa, conformu­usului, se citara înaintea tribunalului, si presiedintele incerca a impaca pârtile processuale. Admoni­tiunile si incercarile presiedintelui se fransera fatia de curatieni’a marquisei. Diu’a solemna in sfirsîtu sosi. Tribunalulu deja la unu-spre-diece are si­­deschise siedinti’a. Susceperea causei, ascultarea martoriloru urmara un’a după alt’a. Resultatulu celoru mai multe fassiuni, fu, câ s’a adeveritu, câ marquisulu — a cărui pur­tare nu era pre esemplariu — in publicitate nici odata n’a uitatu de acele datorii, pe cari trebue se le păstreze unei femei, fia aceea chiar a lui, si câ —de si n’a fostu prevenitoriu, 43 503

Next