Familia, 1879 (Anul 15, nr. 1-99)
1879-07-22 / nr. 55
366 FAMILIA. Anul XV. El e unicul până acum, care din tradiţiunile fragmentarie păstrate în cânturi si povesti si în alte obiceiuri caracteristice ale poporului nostru, a sciutu se formeze o mitologia specialii naţionala româna, si se o aduca în legătură si sucesiune naturala cu mitogina antica. Déca măiestrul nostru a sciutu înzestrâ cele d’ântâiu sîese cânturi a epopeiei sale cu atâtu tesauru naţionalii bine alesu, sântemu siguri, câ a dou’a parte a eposului seu va contîne totu, ce ni se pare câ ar mai lipsi. Cu deosebire, déca el a sciutu se decoreze si se ili'qtiv-vyB curtea Domnului, Sargentinu, enumerându-i noi’c . '.le, curtenii, mesenii, barbatii de sfatu si de arme. mr’a, poporul ce-lu încungîura, cu obiceiurile si ocupaţiunile lor , apoi sântemu îndreptatîti d’a deduce, câ în partea a dou’a a opului seu va găsi locul potrivitu, unde se ni dea o descriere mai larga — ba câtu de larga si completa — despre Domnul Fagarasîului, ce l’a alesu de eroul principalu al lucrarii sale, despre însusirile lui fisice si morale, despre famili’a si curtea sa, despre eroii si căpitănii sei, despre starea lui politica si sociala, despre neamurile vecine, si despre căusele emigrării inscenate, despre sortea celor remasi în derepta, si despre întocmirea celor trecuti, cu reprivirile în trecutu si cu prospectele pentru viitoru, ca asta totul se cajiete o completare rotunda, care se multîamesca pe toti în tóata privintî’a. Pe lângă toata învăpăierea în care l’a adusu pe autorul iiestru inispirațiunile sale poetice forte copiose, trebue se marturisimu, ca obiectivitatea nu l’a parasitu nicairi în decursul lucrârii sale ; iera tactul si întîelepcîunea politica aduce cu sine, ca autorul — chiar în interesul bine priceputii al reputațiunii sale, mai cu sama la casa deca s’ar traduce opul seu si în alte limbi, se suprime seu se îndrepteze (macar între erate) unu versu referitorii la presentu, care versa înse va fi destulu a i se indigita pe cale privata. Ce se atinge de structura esteriora a acestui escelinte opu, apoi abstragându dela primul versu : „Cântu armele si domnul, ce ’mpinsu“ etc. — a cârui licenția poetica până acum încă neusitata („Cântu — domnul“ în locu de : „pe domnul“ , poate câ era mai simplu si mai bine : „Cântu armele acelui, ce ’mpinsu“ etc.) nu sciu putéa-se-va ierta de gramatici, abstragendu si dela aceea, câ poetul se pare a uita ca Traianul, care enareaza în cântul al II-a, prin urmare trebuia se vorbeasca despre sine în prim’a persona (vedi versul 153, 361 etc.); si în fine abatendu-ne si dela versul 8, cânt. YI, care póte numai din erere de tiparu e cu o silaba mai lunga : „pletele“ în locu de „plete“) etc., încolo trebue se recunoscemu, ca pe lângă tota corectitatea cea rigoroasa a metrului, a cesurei, si — ce întrece alte asemene încercări — a cadentielor, — versurile au unu stilu forte limpede si dulce; — frasele sânt pe câtu de copiose, pe atâtu si de alese si plăcute, cuvintele simt ferite atâtu de neologismii cei necîopliti, câtu si de barbarismii cei sdrentîosi, de cari nu se potu emancipa multi, ce vor a trece de primi bardi ai poesiei române. (Asin vré se vedu odata unu versu cu cadentiele în formele cu : direcţie, redacţie etc.) In fine autorul „Negriadei“ a doveditu cu esteriorul celu curatu si netedu al cârtii sale, cu ortografia româna se poate întrebuintiâ forte bine la versuri si fara de cârligontele cornute si codate, ce au compromisu literatura româna si o-au prostituitu înaintea turoei esterne asia de multu, încâtu tipografiele din afara neavéndu-le, nici nu le potu reproduce. (') (*) Unu literatu renumitu din Italia voindu a reproduce Deca totusi ici colea aflâmu si defecte ortografice, apoi aceste se reducu mai multu numai la lipsa de accentuâri la cuvinte câ aceste : asia, grai, atâta, fâra, peri, lumina, etc., cari fâra de accentuâri dau alta pronunciare. E greu la unu poetu, a cârui atenţiune, răpită fiindu de inspiraţiunile şi fantasiele poetice, trebue se perda din intensitatea ce se recere si la trebuintele ortografice, totuşi e bine si frumoșii deca omul e perfectu în toate direcțiunile activității sale. Astea o dicu cu atâtu mai vârtos aci, cu câtu soimu, câ poeții au avutu la toate națiunile cea mai mare înfiuintîa asupra literaturei lor. Deci gratulându autorului „Negriadei“ la lucrarea sa cea demna de toata recunoscintî’a, i dorimu putere câ se o pota si fini cu deseverşire ! —r— lîeti’a mea, asa me, Mina, te rogu, me lasa, Se beu si vinul din astu paharu ; Câci beatu, dien, numai mie nu-mi pasa De al vieții grozavii amaru ! Atuncea numai, cu hohotu mare, Râdu pre multe de-al meu norocu ; De seracia, de apesare, Atuncea numai îmi bătu eu jocu. Lasa-me, Mina, lasa se beu, Câci beatu pe grije nu me mai ieu ! Peste capii, ieta l'am datu Minuția, Umple-1 în graba ierasi cu vinu, Torna tu ensati cu-a ta mânutîa . . . Dar torna, torna se fia plinii! Scíi tu, dragutia, scíi, câ nu-ti place, Când fruntea-mi créatia e de nevoi ? Pe fericitul tredîu nu potu face, Si-astfel necazul e între noi. Torna Minuția, torna se beu, Câci beatu pe gânduri nu me mai ieu! Beatu, bruna dulce, mie îmi pare, Câ patrioţii adeverati, în lume astadi au întrebare, Nu-i prigonesce ce-i patentati. C’absolutismul n’are fiintîa. Când pastescu toate pe a lor drumu, Câ trădătorii nu au credintîa, Nici sîarlatanii mai multu acum. Se beu dar, Mina, se beu, se beu ; Câci beatu, sunt numai ferice eu ! Fiindu beatu tare, mi se areta, Câ adeverul e împeratu; Câ nu se schimba omul îndata, De-o soarta oarba fiindu urcatu. Câ popa-i popa cu preutesa, De si ’ntâlnesce în calea sa, Vre o plăpândă diaconeasa, Ce nu-i deprinsa a cjice , ba ! Lasa dar, Mina, lasa se bea, Dec’ asia lucruri sub sere vreu! Beatu mândrulica, mi se nazare, Cu amploiaţii portu crucea ’n sinu , unu pasagiu dintr'unu opu românescu tiparitu cu semnele folietice, a fost silitu d’a ruga pe redactorul unui jurnalu din Transilvania, se-l traduca în ortografi’a etimologica.