Familia, 1879 (Anul 15, nr. 1-99)

1879-10-14 / nr. 79

510 FAMILIA. Anul XV. Si atunci încremeni si John. Poporul era înarmatu cu totu felul de ciomege. Unu minutu neîntrebuintatu putea se-i prepadeasca. Momentul decisivu a sositu. El sciea bine acesta. De aceea așteptă gata. Lasă dara ca mulțimea se ajunga tocmai în apropiarea lor, si atunci, negraindu nici unu cuventu, i facii semnu se se prosterne. Dar acésta o facil cu atâta aeru de autoritate serioasa, încât poporul — uimitu si prin vederea costumului nendatinatu — se prosterni la momântu cu sixela. Atunci John facil unu semnu lui Rinaldo, ca si când i-ar fi disu : „ Amu reusitu !“ Acest’a, uimitu si densul de succesul escelinte, i respunse prin o miscare a ochiului, câ e forte bine. Pân’acuma erâ bine. Inse de acuma înainte avea se urmeze partea mai grea. John sciea acést’a bine, si fiindu câ jocul erâ forte îndresnetîu, vedea câ nu este timpu de esuare. Deci facil iute semnu poporului se se scóle si se mérga înainte. Poporul, cugetându câ are de a face cu niste fiintie supranaturale, de siguru cu niste tramisi ai dîeului sere, se supuse cu blândetîe si plecâ spre orasîu. Era interesantu în tota privintî’a acestu conductu, care se compunea din o turma de evlaviosi, după care urmau doi sîarlatani. Poporul, de altmintre selbaticu, de asta-data păstră tacerea cea mai adânca. Cine ar fi cutezatu se gramujde macaru în cuventu când erau de fâsia niște dreitati atât de nalte? John si Rinaldo pasteau cu maiestate în urm’a lor, aruncându din când în când câte o privire semnificativa unul spre altul, si sîoptindu câte o vorba, pe care înse nimene nu le audîea. Poporul eră mai departisîoru si nici unu sufletu de omu nu cuteză se se apropie de ei. Intr’aceste unii omeni fugiră înainte în orasîu si vestiră acolo tuturora, câ au se sosesca oaspeti mari în mijlocul lor, câ ensusi dîeul spre a tramisu la dânşii doi profeţi ai sei. Se adunara dara si cei remasi în orasîu, si în frunte cu preoţii si mai-mari lor esira spre întimpinarea acelor represintanti dîeesci. Bucuria si entusiasmul eră mare. Toți se simteau mândrii si fericiți, ca dîeul spre i-a gasitu vrednici se tramita, în mijlocul lor niste profeți. Mare onoare acést’a, de care în toate pârtile acele nu s’a mai casîinatu nici unei sementîi. Conductul totu înaintându cam peste o buna jumetate de ora sosi la orasîu, unde avu locu primirea solemna în frunte cu autoritatile locale. Mai-marii poporului, dimpreună cu preoțimea, se închinară până la pameniu înaintea marilor profeţi. John primi cu deplina autoritate devotamentul lor. Asculta apoi cu cea mai mare atențiune cuvântul de bineventare, din care — firesce — nu întelese nimica, si în urma facil cu capul unu semnu de nalta îndestulire. Apoi li se presintara darurile : petre scumpe, mărgăritare prețiose, bucate de mâncatu si niște vestminte. Acesta eră o limba, ce o pricepea si John cu camaradul seu. Ei primiră cu grasia darurile aceste si Rinaldo numai decât le lua sub îngrijirea sa. p . Terminându-se aceste ceremonii, conductul porni ierasi înainte, si profeţii fure conduşi la resedintî’a capului semenţiei. Ajunşi acolo, John facil semna se se depărteze, si totu poporul se împrascia. Remasi singuri, John si Rinaldo, mai nainte de tóte scósera unu hohotu, de resunau paretii. în curând în ce se predomnira, câci risul audîtu putea se-i compromită si atunce tóta tréb’a s’ar fi nimicitu sau celu putini s’ar fi riscatu, înse mai aveau si altu motivu de a-si conteni rîsul. Erau flamândi, si fiindu ca la întimpinare li se oferiră si bucate, lucrul lor celu d’ântâiu fu d’a mâncă si d’a se satură bine. Numai după aceea aruncara o privire si asupra celoralalte daruri. Tóte erau frumóase si pe placul lor, pentru tóte puteau se capete parele deca le vor duce cu sine. Dar vestmintele i su prinseră mai ales. Nu pentru câ erau fine si scumpe, ci pentru câ erau spaniolesci. — Poporul acesta, —■ dise John, — cu toata bigoteri’a lui, e forte practicii. El ni-a facutu, ce e drepții, mare onoare, înse a cautatu totuși că acésta se nu-i ceste multu. Ieta vestmintele aceste, unu costumu spaniolii, de siguru prin vr’o jefuire au ajunsu în mânile lor. Aice nu le poate întrebuintă nime, câci nimene nu porta costumu de acesta. Ei dara au gânditu, că nici vestmintele se nu le remâna de paguba, si de alta parte că si none se nu faca cinste, deci ni le-a daruitu. — Si ,fiindu ca acuma sunt ale nóstre, eu credu câ prin acea ni vom aretă cea mai mare îndestulire a nostra, de cumva le vom îmbracă si vom esi astfel în mijlocul poporului. — Nu-mi pasa, — respunse John. Si numai decât îsi depusera amândoi costumul lor compuşii din „Times“ si deasupra vestmintelor lor îmbracara paliul spaniolu. Astfel îmbrăcaţi eşira apoi din încăperea în care se aflau. Abia eşira de acolo, si o dama crestina li se prosterna la piciore: — Dior, ve rogu, scapati-me! Caletorindu dimpreună cu bărbatul meu spre Spani’a, amu fost atacati pe mare de nişte hoţi si aduşi apoi aice că prinsonieri. John privi dam’a si numai decât îsi aduse aminte, câ a mai vedîut’o undeva. Da, eră tocmai acea juna femeia, care sîedîîi la patul damei bolnave, pentru care dânsul în Engliter’a a scrisu o receta; eră aceea care i-a datu onorarul frumosu. N’amu puté dice, câ acesta descoperire ar fi avutu vr’o impresiune pre plăcută asupra lui, câci se temea, câ după depărtarea lor de sigur s’a descoperitu misteli’a. Dar John nu eră omul acela, care se se trădeze. Deci respunse cu toata afabilitatea: — Cu cea mai mare plăcere ve vom face, ce ni va fi cu putințîa. Voiți se ve însotîmu? — Ve rogu! Și dam’a ! conduse în vecinetate. întrara în o încăpere spasiosa, în care — spre mirarea lor — pe unu fel de mesa, lângă unu girandeaux cu cinci luminâri, se află o statueta, ce represintă pe Maic’a-Pré-Curata tînendu în bratîul seu pe Cristos. — Aceste doue obiecte, — le dise dam’a, — se nu ve suprinda, câci sânt ale mele. Singurele ce mi-au lasatu hotii, în minutul acesta întrara mai multi selbatici în odaia, cu pumnale si alte arme. Jun’a dama se înfiora si cadiii în genunchi. Dar John facil unu semnu imperativu, si omenii se molcomiră, înse liniscea nu dura nici doue secunde. Deodata aparui în asta unu husaru, si strigă aretându spre John si Rinaldo : — Hah, ticăloși, aice sânteti! Toți priviră într’acolo si John încremenitu nu putii se graiesca nici unu cuvântu.