Familia, 1880 (Anul 16, nr. 1-100)
1880-07-31 / nr. 57
ORADEA-MARE (NAGYVÁRAD) 31 Juliu st. v. 12 August st. n. Va esi joi’a si duminec’a. Redactiunea în Közép-utcza nr. 395. 1880. Pretiul pe unu anu 10 fl. Pe 12 de anu 5 fl.; pe de anu 2 fl. 70 cr. Pentru Români’a 2 galbeni. Monachia sau casatoria ? — O fota de suvenire. — Când într’o zi frumoasa si abundanta de bucuriele revederei ai accentuata stările: »monachia şi casatoria*, recunoscu, eram pre ocupata de veseli’a momentului, de cât se-ti fiu pututu respunde aşa, cum poate asceptai. Acum vise, după dile şi seri neasemenavere, în cari meditaţiunea vine de sine, prin plutindele-mi gândiri una după alta ca convingere, că am insuitu a-ţi respunde aşa, cum în unu momenta supremu mi-o făceam mie. Monachia seu calugaría, cuventu plinu de sânta evlavia, ce silesce finsusi pe celu frivolu séu criminalu a-şi amuți vanitatea, a-şi bate peptul şi-a se târâi la cruce! Monachul în versta tinera sau betrâna, este o fiintia trecuta prin focul lamurirei; fiintîa curăţită de greşele, ce eşita din lume, e încă în lume ca respânditorea credintelor ceresci. Vietia lui e o continua simţire piosa, una nesecata isvora de blânda smerenia; iera traiul lui, mai multa internu meditativu, este simplu şi retrasu. El nu se mai ţine de lume, deşertăciunile ei trecu pe lângă el ca umbre morte, căci în cuprinsul vietiei lui este sânta chiamarea, ce-a alesu. Biseric’a e lumea lui, iera lumea gradin’a în care plantéaza faptele creştinesci. Biseric’a i-a luminata vederile; pentru iubirea ei a părăsita lumea. Ea s’a făcuta mires’a lui, în ea traiesce, căci a gasitu că numai la sinul ei este locul lui. în ea resuna însufleţit’a lui vorba despre credintia, sperantia şi iubirea în Ddeu, căci în gândirea lui e vecînicu aproape de tronul cerescu, astfel alesu fiindu ca mijlocitoru între pecates’a omenime şi induratul Doeu. Nici unu altu interesu micu nu onoreza sufletul luminatu al lui, anim’a ce palpita cauta mângâieri şi balsamu numai pentru binele şi suferindele omenimei întregi. Ochiul lui parinţescu privesce destinul omenescu, necasurile şi restristele sale; şi unde vede, că sub sarcina grea se îndoia puterea bietului muritoru, unde aude strigatul durerei, acolo cu vorba şi crucea da ajutoru. Nici o grozăvia nu-l face a gândi pentru sine, în fiacare clipa sta a împlini cu bucuria ce este mai înnalta şi greu în serviciul lui Doleu. Puterile şi sciintiele sale, le da omenimei spre folosu, cu o abnegaţiune şi umilintîa, personificându aşâ sacrificiul Mântuitoriului pe cruce. Deci ideea o anima, plina de sânta iubire a bisericei, este atrasa spre monachia, deca în retragere defile şi ani n’a petrecutu resolvindu se cu nişte întrebări şi respunsuri teologice, ci a insuitu a petrunde misterele animei omenesci, va sei că lapedatu-s’a scula tinerul noviţiu sub cunun’a de spini, de amorurile pământeşti ale omului vechiu? în meditaţiuni solitare şi fără parocsisme se precumpeneze barbatesce pasul, ca nu cândva cu vestmântul acaţiatu în usi’a lumei, proscernatu în caritia se strige: »Am dormitu, acum sânt desceptu; am fost orbu şi acum vedu o lume larga şi împodobita cu munţi şi dealuri peste cari sufletul meu sdrobindu strîmtorea cellei, sbara ca aripata*. Prin multe probe trebue se treca sufletul ce se consacra! Spre a ajunge odata înaintea lui Ddleu cu consciintîa curata şi făr’ a roşi, nu esite a sta faşia ’n fiu,ca cu suridândele plăceri ale acestei vieți de unu minutu — cu strălucirea unei stări brilante — cu laud’a ce se cânta învingatoriului, și cu felicitările ce se aducu unei june parechi după cununia. Déca în toate nu a simțitu boldul lăcomiei seu a invidiei, palpitul ambiției seu a amorei, déca convingerea sântei chiamări monachale şi nu ascunsele aspiraţiuni de măriri vremelnice îl desbraca de vestmântul lumescu, atunci merga, faca votul! Inse deca durerea este sapata în peptul lui si regretele desamagirilor trecute îl urmarescu cu fantomele lor negre, si ca nebunul la prapastia prefera viéti’a penitenciara în locul luptei barbatesci, gândesca, că e crima a-si sacră corpul frânta, si anim’a sdrobita. Sinul bisericei nu este vârtegîul care finesce durerile desperatului, precum nici Ddeu nu iubesce a primi unu trupu a cărui sufletu are altu cultu. Biseric’a se fia ceriul lui, iera el preotu în intelesul evangeliei. După buzele lui se curgă cuvântul sânta al convingerei, ca isvorul din munte !... Din contra déca simte, că este creata pentru viéti’a lumésca, că asemenea cu-o pétra ce ’n fiacare rotitura a destinului prinde muschiu de viétia, déca în serile belae atrasu de fluerul ciobanului a alergatu cu fiori dulci la hor’a din vale, şi déca încătuşata de farmeci delicioase, omul vechiu mustra pe novitiul nou, atunci uite ras’a, lase tonsur’a şi plece a-şi caută unu sufletu care se simtă cu el încântamintele tineretei! Şi în casatoria se poate apropia omul de Doleu! Virtutea, onestitatea sânt tota asemene căi, peste cari se cobora binecuvântarea cereasca. Goethe, resfaţiatul societăţii strălucite, dice: »Die Ehe ist der Anfang und der Gipfel aller Kultur, Sie macht den Rohen mild und der Gebildeste hat keine bessere Gelegenheit seine Milde zu beweisen. Sie muss mit Herz und Vernunft geschlossen, daher unauflöslich sein*. Nu amorul seu nebun’a esaltare se uneasca doue inimi, ci stim’a si senin’a simpatia a prieteniei!