Familia, 1882 (Anul 18, nr. 1-52)
1882-09-26 / nr. 39
JL______________________________________________________________________________________ " ORADEA-MARE (NAGYVÁRAD) 26 Septembre st. v. 8 Octombre st. n. Ese in fiecare dumineca. Redacțiunea în Közép-utcza nr. 395. Ir. 39, ANUL XVIII. II „ Prețul pe un an 10 fl. 1 Pe ||2 de an o fl.; pe *|4 1 Qeo îl de an ^ A- 70 cr. ioo£. || Pentru România 25 lei. O rugăciune. — Novelă. — De Carmen Sylva. (Urmare.) Raoul era forte iubit în oraş; densul eră atât de compătimitor şi sciea atât de bine se mângâie pe suferitori. Melancolia fiinţei sale îl făcu tot mai atrăgător. Dar nicăiri nu rămânea timp mai îndelungat, decât ce eră necesariu. La bunica mergea atât de rar, precum nu mai era cu putinţă, pentru că se temea a rentelui pe Editha. Darşi ea numai atunci se ducea acolo, când era silită, căci atât Berthalda, cât şi bunica o primiau forţe neprietenesce. Dar tocmai astădi veni și se ’nroși forte, când afla cine sânt de față. I-ar fi plăcut să se rentorcă din prag, dar bunica eră veselă d’a pute găsi printr’ensa o scutitoare de trennet și o chiema la sine. — Astădi Berthalda și eu n’am fost chiar de aceea.ș părere, — zise bătrâna ghimpător, — și acuma iubita mea fiică să fii judecătore între noi ! Berthalda înroși, pe când Editha deveni palidă. Tassilo ascultă cu luare aminte. Raoul resufla mai iute și își închise binele. — Berthalda îmi face imputare, că prea am nădărit-o și astfel am făcut-o necapabilă de vieță; dar eu totdeauna am fost de acea părere, că iubirea e atât de necesarie unei ființe tinere, ca rada de sere pentru flore. Firesce, prin aceasta nimene nu învăță să fie ascultătore. — Ascultarea totdeauna e grea, — zise Editha. — Mai ales de cumva părinții noștri nu se intereseazu de simțirile noastre, — adause Tassilo în ton cam tremurător. — Berthalda susținea, că eu n’aveam seme interesen de sentimentele ei. — Aceasta probena, — respunse Tassilo, — că dta încă nu cunosci sila și cât de bine ț-a fost. — Mai totdeauna numai atunci observăm, când e târcjiu, ce bunătate au voit să ne facă părinţii, — grăi Raoul. — Dar totuş trebue se trăim viaţa aceea, ce noi ne-am pregătit, — zise Tassilo. — Va se clică, noi cât trăim ne supunem cutărei puteri, fără ca să stim unde vom ajunge. Şi ferice de acela, care poate să remână ’n linişte, — duse Raoul sculându-se, apoi salută și se depărta. La câteva zile Tassilo iarăș urcă treptele de piatră. Inima lui palpită ferbinte, iar fruntea-i eră acoperită de gânduri. El voia să aducă părintelui seu jertfa grea și avea se cera mâna Berthaldei. Dar la ușe, care era între-deschisă, se opri, căci audi vocea ei naltă şi violentă. — Tu, tu l’ai întors de cătră mine, căci mie mi-a fost el destinat de cătră părinţii lui şi ai mei; dar tu a trebuit să între vii cu glasu-ţi plângător. A trebuit se plângi înaintea lui, spre a-l mişcă; a trebuit să leşini, pentru ca să-l sparii şi să-l faci gelos, de cumva omenii die, că eşti îndrăgostită de Raoul ! Tu fiinţă fără ruşine ! Cine ştie ce beutură fermecătore i-ai dat, să-şi uite de mine, strigoia negră şi să se ’namoreze de obrajii tei de păpuşe ! Pe câţi tineri mai vrei să-i scoţi din minte, spune-mi, să-i pot face atenţi! — Dar — plânse Editha — ştii bine, că voiesc să fiu călugăriţă. — Şciu că minţeşti cu acesta faţă blândă a ta; şciu că te faci sfântă, numai ca eu să apar înaintea lui cu atât mai selbatică; şciu că i-ai cucerit inima şi că densul nu va mai fi niciodată al meu. — Dar eu abia vorbesc cu densul. — Chiar aceea îl irităză mai mult, că eşti atât de rece. Eu văd forte bine, căci iubesc. Dar tu nu vei iubi niciodată, tu nici nu veii iubi; nu ştii ce este suferinţa, tu netrebnică mădărită! Vedi, eu m’aş putea aruncă la picioarele lui, iar tu nu m-ai mişcă nici mâna pentru el. Eu aş lăsă să fiu tăiată în bucăţi pentru el şi tu l’ai lăsa să moră pentru tine, fără să-ţi mişei capul într’acolo. înţelege-me, Editho, eu sunt deprinsă să-mi văd toate realitate ce vreu, mai bine te-aş prepădi, decât să-ţi cedez! Tassilo lăsa din mână încuietarea, pe care se rădăma pân’atunci mâna lui şi fugi pe trepte ’n jos. Cu cea mai mare iritaţiune întra la mama Edithei: — Nu mai este iertat să-ţi trămiţi fiica la Berthalda. Acolo densa se tratăză rău şi se ofensăză, şi eu nu voiesc ca inima ei curată să se calomnieze. îţi ceic dtale, eu nu voiu suferi acesta. Femeia surise fin, se aplecă mai aproape spre furcă, parcă s’ar fi înnodat firele pe fus. Bertharda audi pașii pe trepte și aruncă iute o privire pe fereasta. Ea deveni palidă ca moartea. — El a fost aice și a audit toate. Sânt perdută! — șopti ea răgușită. Și în momentul următor mânile ei se aflau pe umerii Edithei și scuturară pe asta atât de violent, încât mai că ameți. — Ah! lasă-me! — strigă asta, — dar nu vrei să credi, că m’aş bucură mult, de cumva aţi fi logodiți ? — Promite-mi, că vei respunde *ba, când densul te va peţi!