Familia, 1884 (Anul 20, nr. 1-53)

1884-10-14 / nr. 42

498 FAMILIA. S’a făcut nevedut Niculiță. Insédar il căutau, nu­­ putea da nimeni in urmă. Unii credeau c’a trecut in România, alții că s’a băgat cătană și a pornit cu re­gimentul din Sib­iu la Viena, or alții că s’ar fi că­lugărit. Nu cunosceau ei inima cea dreaptâ, ce sâlășluiă ’n peptul lui; nu-i cunosceau firea lui. Mânia ce i-a orbit simţirile pe un minut, n’a fost firâscă. Eră mai mult ca mânie, eră un vârtej de ame­­ţelă nebună ce-i răpi tota judecata şi ce-l împinse la pasul cumplit. Niculiţă fugi ca să aibă vreme de aş veni in fire şi aşâ cu inima ’nfrântă cunoscendu-şi greşala să se potă da legat in manile judecătoriei. Una. Er alta : tre­buia să vorbească cu taică-seu. Eră o noapte ’ntunecoasa, când se ’ntâlni cu bătrâ­nul seu părinte. Așa­­ eră de greu, a da față cu acel om cărunt, care de durere, de supărare nu putea — dar nici nu avea la ce — să-l mai probozăscă, nici să-l mângăe. Plângea bietul bătrân ca un copil. Niculiţă s’a dat prins el ănsuş. El moş Mihu flueraşul, omul cel mai fericit din lu­me, adi e cel mai nefericit! III. Dascălul după doue săptămâni de suferinţe işi dete sufletul. Er Niculiţă şedea ’n inchisoare ca să pocăiăscă de fapta ce săvârşise. Judecătoria cea mare il pedepsi cu doi ani de ’nchisoare ; or el nici barem o vorbă n’a dis, n’a apelat, nu s’a plâns, ba a mulţămit judecăţii, că i-a făcut dreptate. Stana se usca pe picioare. Şi nenea Bucur veniă de multe ori, forte de multe ori la Sibiiu cu ea, colin­dând dela un doftor la altul. Dar nu-i putea ajută nici unul . . . Eră intr’o zi de marţi, când veni drăş la târg la Sibiiu cu taică-seu. Nenea Bucur se duse intr’ale sale, or ea porni pe uliţa Guşteriţii in jos. De s’ar fi uitat atunci cineva mai dinadins la ea, trebuia să se ’nspăi­­mânte, cum eră. Tremură ’n tot trupul şi par că voiă să facă ceva, şi nu putea. Se sbuciumă in sine ca omul din poveste, care stătea de-asupra unei prăpăstii, rădămat de o crenga slabă, nesciind ce să facă, ori in­­coce, ori incolo de s’a clăti, se prăpădesce. Simţiea ea, că n’o are s’o mai ducă mult așâ; trebuiă dar se vorbeasca cu el. Da , să vorbească înc’ odată și poate pe urmă. Dar nu va putea ! I s’ar rumpe inima ’n doue vădăndu-l. Ce să facă? Ah ! inimă, inimă ! Dar rumpă-se ! Cu un ceas mai degrabă seu mai târdiu, e tot una, gândi in urmă. Și se ducea dintâi repede, apoi mai incet și ’n urmă de tot incet, oprin­­du-se la fie­care pas. Se uită cu ochii lângedi şi poso­moriţi p’aici incolo, dar de­şi uliţa eră indesuită de lume, ea nu vedea pe nimeni. La capătul uliţii se coti in stânga şi ajunse lângă o casă mare. Ei casa asta nu eră ca celelalte, de a­­ceea forte uşor s’o afli­. Gratiile de fer ale fereştilor erau imblojite cu scânduri, incât lumina cifilii nu putea intră ’n lăcaşurile din lăuntru, decât pe o crepătură, ce se află de­asupra intre zid şi scânduri. Vai şi amar de cei din lăuntru ! Stana se duse la porta şi puse mâna pe zăvor. Porta eră ’ncuiată. Hurducă odată şi eşi un potiraş d’ai cu căciule roşii ş-o întrebă pe cine caută ? — Pe Nicolae Corbea (asta eră porecla lui Nicu­liţă). I-s soră — trebuiă să tjică aşa, că de nu n’ar fi lăsat’o să intre, şi deca a fi iertat, să grăesc cu el, să faceţi bine să me lăsaţi la două vorbe numai. Pandu­rul arătă cu degetul spre o ușă. Stana merse acolo; spuse domnului pe care-1 află, că ce voesce. Domnul bun de inimă zimbi numai, când i spuse că vre să intre la fratele ei ; or dup’aceea se vede că i se făcu jale de ea, căci o luă de mână și o duse peste mai multe coridoare și ușe ’ncuiate intr’o odaie curățică. In mijloc eră o mésá. Lângă mésá stăteau doue scaune și câteva laițe de a lungul păreților. In­­lăuntru nu eră nimeni. — Seci leliță, o să vină ’ndată, — grăi domnul și eși. Se puse Stana pe scaun, dar nu putea ședd. Mâ­­nile-i tremurau, fața-i palidă se albi și mai tare, er inima-i bătea de par­că voia să spargă acela sin ce o ținea încuiată. Acum când eră in locul acesta simțiă numai totă greutatea pasului ce a făcut. Cum o să dee față cu el ? ce să-i grăiască ? cu ce se ’ncapă ? Și îna­inte de aș putea de samă de toate aste, ușa se deschise, er ea cu țipetul de spaimă a omului ce calcă pe ne­ştiute pe un şerpe — pica leşinată ’n brațele lui Nicu­liță, care o cuprinse, ca sâ nu cadtă. Degrabă işi veni pr in om­ și Niculiță o aşeda pe unul din scaunele de lângă mesa, or el rămase stând in picioare dinaintea ei. — Ce vrei, Stană ? — grăi apoi. De ce ai venit ? Trecu mult pân’ a-i putea răspunde. — Să te văd. Să vorbesc cu tine Niculiță. Căsu­­rile mele-s numerate și doar n’aș putea muri, pân’ a nu-ți spune ce m’apasă, și pân’ a nu-mi cere iertare dela tine. Niculiță ! eu sânt nevinovată. Te-am avut și te-am drag numai pe tine. Și dec’ ai bănuit cândva de mine, nu mai bănui acum . . . când . . . stau la gura . . . mormântului. Értá-me, értá-me, că-s nevinovată ! Lacrămile o năbuşiră. Niculiţă eră galbin, poate şi de întâmplarea neaş­teptată, dar mai mult de ticăloşia temniţii, care părea că-i sterse tot sucul de viaţă din trupul lui, aşa supt­eră la faţă. Era şi el tare tulburat. El a credut, că Stana l’a fi uitat cu ’ncetul, seu că nici nu s’a gândit vr’odată cu cuget bun la el şi pân’ o să scape el, se va fi şi măritat. Şi cum nu ? Ea , fata lui Bucur ... cr el, Niculiţă un biet de flueraş, un rob. Par’ că nu-i viniă să-și crădă urechilor. Eră dar și el tulburat, forte tul­burat, așâ incât nu sc­ă ce să graiescá. — Ertá-me !­értá-me ! — Stană! eu n’am ce să te iert, — grăi intr’un târdiu, — fiind­că tu mie nici un rău nu mi-ai făcut. Tot răul, ce m’a ajuns, chiar eu mi l’am făurit; ba încă și ție eu ți-am stricat ... Să mă ierți dar tu Stană, și așa pedeapsa închisorii va fi înaintea mea o dreapta resplată pentru păcatele mele . . . Du-te cu Dumnezeu ... și uită cele ce s’au întâmplat ... Tu ești încă tineră, avută poți să ajungi încă bine in lu­me ... Eu ? un biet de rob urgisit! . . . Lasă și uită toate ! . . . — Să las, să uit ? Şi tu imi grăesci aşa ? ! . . . Nu pot. Nu las şi nu uit . . . Aibi grija Niculiţă ! căci dela cuvintele tale aştept tot: osindă ori iertare . . . Nu me osândi şi lase-mi barem nădejdea, căci numai ea me mai poate ţină vie! — Acum nu pot Stană . . . Acum nu . . . Altă­dată . . . Vino altă dată ... Să me gândesc . . . — Nu, Niculiță! . . . Acum sau nici­odată! . . . — Să me gândesc ... să me gândesc! . . . Ea cade la genunchii lui : — Ertare i­ertare ! Nu me osândi! Atâta dragoste! Așa e inima! . . . Nu, nu putea s’o strivască ! ... El, un ticălos, care purtă însuș vina la toate! Nu, nu. Anul XX.

Next