Familia, 1885 (Anul 21, nr. 1-52)
1885-09-15 / nr. 37
434 FAMILIA. Toate aceste probază, că teatrul a ajuns a fi dorit in toate părțile și de cătră toate arteriile națiunii noastre ... Nu poate fi dată departe momentul, in care să se înființeze și la noi Românii un teatru național ... Se poate că ne aflăm chiar in ajunul acelui mare act cultural . . . Chiar să nu esiste Societatea noastra, totuşi’ar întemeia curentul pornit in favorul acestei idei. De-acuma nainte dar rolul Societăţii noastre are să fie mai uşor ... Ea nu va mai trebui să capaciteze şi să producă mişcarea, ci numai să deie direcţiune puternicei mişcări care a început . . . *** Direcţiunea la care avem să tindem, trebue să fie arta. Şi ca să o desfinesc mai bine, voi zice: arta naţională. Care va să trică, teatrul român are să represinte arta teatrală românască, originală, proprie şi deosebită de celelalte arte teatrale. Să nu-mi dică nimene, că arta n’are naţionalitate, căci asta-i o amăgire, pe care o desminţeşce istoria. De n’ar avea, n’am cunosce diversele şcoli in literatură, in musică, in pictură şi, fiind că vorbim de teatru, in declamaţiune. Are! Şi va avea totdtuna, pe cât timp vor fi popoare capabile să dea artei timbrul idiomului lor. Numai fondul artei este comun : camoara de sentimente omeneşci. Dar şi aci trebue s’adaugăm indată, că numai noţiunea acelora este identică tuturor naţiunilor, nu visă şi forma prin care le esprimă. Toate naţiunile culte sciu d’opotrivă ce este amorul, libertatea, virtutea, vitejia şi altele, dar nu toate le simt asemenea şi nu toate le profesază in acelaş mod. Cultura, deprinderile, moravurile, clima, ba şi nutrimentul au inrurire mare in privinţa asta. Aceasta deosebire intre naţiuni relativ la infăţoşarea in lumea intelectuală, este originalitatea spiritului fiecăreia. Aceasta e naţionalitatea artei lor. In concertul artistic al lumei, naţiunea aceea este mai aplaudată, care se presintă acolo mai originală. Numai artistul acela poate să producă efect serios, care a împărtăşit lumei un ce nou, ce încă nimene n’a vedut și n’a aucjit, fie noutatea aceea ori cât de mică : de-a emis o singură idee mare, de-a recitat o unică strofă admirabilă, de-a făcut numai una trăsură genială de penel și de-a şoptit un singur acord melodios in armonia generală . . . Acesta originalitate izvoreșce din popor. Acolo trebue s’o caute dară toţi cei ce vreu să facă artă naţională. In popor vom găsi frumuseţile limbei, idiomul curat şi original; in el vom descoperi camora de idei noue, nalte şi gingaşe; acolo putem s’aflăm tradiţiunile vechi, obiceiurile moderne; dânsul ne ofere tipurile şi caracterele noose, sujete pentru lucrări literare şi motive pentru composiţiuni musicale : el ne infăţoşăză trăsăturile caracteristice ale spiritului naţional . . . acolo trebue să căutăm dară şi elementele intelectuale pentru înfiinţarea teatrului nostru naţional! Teatrul românesc are să fie oglinda tipului nostru. El trebue să ne represinteze Românul aşa cum este densul, cu limba, musica şi portul lui, cu tot ce are propriu : virtuţi şi slăbiciuni . . . Dar acesta represintare caută să se facă cu artă . . . Gustul se desvoltă pretutindene, pretenţiunile lumei ce progreseaza in cultură devin tot mai mari . . . Publicul cult nu se va mai mulţămi numai cu declamaţiuni naţionale, el va dori să vecia şi artă in limba lui . . . Acesta s’a probat întocmai in România. Teatrul Naţional dela Bucureşci, înfiinţat încă înainte cu 40 de ani, a fost sprijinit indată la inceput cu multă căldură. Entusiasmul a fost mare, pentru că lumea atunci auzise pentru prima oră limba română de pe scenă. Nimene nu s’a gândit să facă vr’o critică pieselor sau actorilor cari le-a interpretat. N’a rămas cine să țină condeiul, căci toate mânile au fost cuprinse aplaudând . . . In şirul anilor vnse, când viaţa naţională se desvoltă, când limba română pe scenă nu mai eră un eveniment, când gustul publicului se perfecţiona, fără ca şi teatrul să ţină paşi cu progresul cultural, vorbele cât de patriotice şi tablourile cât de naţionale remaseră fără efect, lumea nu se mai mulţămia numai cu atâta, ci pretindea artă ... şi neaflând, părăsi teatrul . . . Urmară ani lungi de doliu şi de desperaţiune . . . actorii şi autorii se frământau insedar să atragă spectatori, in urmă se credea că nici nu mai este public iubitor de teatru românesc . . . Atunci ca prin o minune, o schinteie aprinse de nou focul publicului, acesta schinteie era arta . . . Bardul nostru de la Mircesci vini cu fermecătorele sale piese: ,Fântâna Blandusiei* şiOvidiu* , artişti ca dna Aristiţa Romanescu şi Gr. Manolescu urcară drama română unde comedia se ’nnalţase prin Millo şi Iulian ... Şi pe când in alţi ani, teatrul românesc eră gol şi lumea sprijinia opera italiană. din stagiunea trecută opera italiană slabă a cădut şi trupa dramatică română a ajutat-o să potă pleca acasă . . . spre a nu se mai rentoarce niciodată . . . spre a face loc operei române care se va deschide in curând . . . *** Să îmbinăm clar naţionalitatea cu arta, căci numai ele împreună pot să dea viaţă unei întreprinderi artistice . . . In direcţiunea aceasta avem să tindem şi noi la înfiinţarea Teatrului Naţional românesc! . . . Ş-acum am onoarea a deschide ‘adunarea generală ! Iosif Vulcan. Românul. Eiecuri triste, ’ntunecoase, Peste capu-mi au trecut; Cu mii de-arde furiose Pre adesea m’am bătut, Dar nici timpurile rele, Nici Vandalul cel păgân, N’au curmat crdeie mele, Căci am fost ori când Român ! Ş-ori cât timp Român voi fi, Nu me tem că voi peri ! Când din Roma cea mărâţă P’aste plaiuri m’a adus Trăian ale cărui braţă Pe toţi Dacii au repus, Cu-a lui voce mi-a cuis mie .Acest loc încântător, De-acum eta ţi-l dau ţie, Ca să-mi fii moştenitor , Anul XXI.