Familia, 1885 (Anul 21, nr. 1-52)

1885-10-27 / nr. 43

506 Şi cu ochiul boului, Dar tot nu-s ca florea mea. Nu-s ca mândra-mi viorea ! Hei! potică, Frumuşică, Hei! potică, dragă cale ! Mândre-s mierluţele tale. Duios die versuri de jale! Dar c’al puicei versuşor, Ca şi cântul ei de dor, Nu ştiu de mierlă cântare, Ori de pes ori de serbare!* Şi cum mergea Şi hâuliâ Etă măre, că simţiă Sângele că mi-i recea, Inima ’n dor­­ bătea Cu bătae fără sâmă. Ca şi de vr’o mare târnă, Şi tot trupu-i tremură, Capul i­ se buimăciă, Sudori reci că mi-s ştergea .. . »Oleo ! sânte Dumnedeu! Am plecat nn un ces reu... Nu ştiu nu, ce-o să mai fie, Peste mine ce-o să vie, Dar mi-i peptul ars de foc, Dar nu ştiu să-mi aflu loc!... Şi cum dice, Sudori şterge, El prin valuri el zăriă Trup de fată ce isbră De stânci printre cari plutiă ... Lui Nenicel peptu-i bătea, Peptul de morte se desfăcea, Cu fere arse par­că-l ardea... îşi făcea cruce... mi s’aşverliâ­­re trupul cela... Oh! ce vedea?... Pe Viorica Pe sermanica, Cu floarea morţii pe a sa guriţă Şi displetită a ei cosiţă, Cu sâlciora in mânuşiţă ... Şi trupul rece ca sloiu de ghiaţă, Vederea stinsă şi fără viaţă... — »Oleo! surată de Bistricioră! La ce lăsat-ai tu ca să moră ? Au ea să scape de grea ocară, Căci doar ciocoiul cel dela ţară Ar fi ’nşelat-o alaltă seara ?* — »Ba nu voinice mândre plutaşe, Ba nu sărmane de flecăuaş — Despre ciocoiul n’a fost nimică, Dar ea te-aştepta de Duminică, Să vii să mergeţi la biserică, Că tu astfel le-ai fost jurat, Că Duminecă-i vei fi bărbat; Dar lunia, marţia s’au strecurat Şi sâlciora a cercetat Cea rămurică din colăel, Veste să scie de voinicel; El rămurică s’a fost uscat Ş-atunci de scârbă ea s’a ’necat, Că jurământul ţi-ai fost călcat...* — Eu jurământul nu mi-am călcat, Dară pământul nu l’ar primi P’acela care me tot opri La Dorna, dară mi-o întocmi Peciul de nuntă ce-mi trebui... Eu jurământul nu mi-am uitat: Măcar că puica s’a innecat, Eu jurământul tot mi-oi ţine, Că soţieră mi-o fi tot ea...* Fruncră verde de mascat, Mercuria s’a strecurat, Joia când s’a aretat Cu căuta­t) mări-a dat Dalcauş, voinic cârmaciu, Todorel mândru plutaş, A dat mări­cică-a dat De Nenicel innecat, Cu mândruţa ’mbrăţişat, Căci aşa s’a fost jurat, In veci să-i fie bărbat! Jurământul s-a păzit Ş-a ’mplini Pa împlinit, Căci cu ea s’a asvârlit In nahlapi de a perit, Cu fata ce-a fost iubit. Plutaşul la mal i-a scos, Şi-i împodobi frumos Cu vezdigi şi busuioc, Cu crenguţi de siminoc ... Şi ’n arbă verde săpa O gropă de-i ingropa. Crescut-au floricele Cu mirezmi de viorele Pe ţârna mormântului A puicei voinicului... Şi doi bradli intolocaţi Au crescut îmbrăţişaţi. Şi tot spun cât s’au iubit, Berea lină când şopteşce, Gâna dilei când soseşce In noaptea când s’a cernit. V. A. Urechia. FAMILIA. Soţia ostaşului.­­ . — Novelă. — f­­emeia e înger, trimis din ceriu pe pământ ca să ne ’ndulcască dlilele vieţii! Să ve spun o întâmplare! Eră pe timpul bătăilor ruso-române, ce ei avură cu turcii in anii trecuţi. Mergeau dorobanţii la oste. Lăutariul in frunte, feciorii după el. Mergeau sal­­tând vesel, se părea că merg la nuntă. Ţara i-au chemat, şi ei mergeau cu voie bună. La otare stăteau duşmanii potop. Dincoace ruşii, dincolo turcii, — unul mai reu ca altul. loan Belcul eră sergent, la dorobanţi. — Copil de trabă, ostaş cum se cade; dar era însurăţel tiner, şi avea o nevastă bună şi frumosă ca o turtă dulce şi impenată. Şi trebuia să-şi lase nevasta acasă, şi să margă in taberă, — preste Dunăre sau preste Prut, — cine mai sciea in care parte i va duce saartea. Mers­ ar fi el bucuros, că avea inimă să margă; dar­­ eră jale de nevastă, căci era tiner, și era in dulcele însurățeilor. *) Barca mică. Anul XXI.

Next