Familia, 1888 (Anul 24, nr. 1-52)

1888-07-31 / nr. 31

ORADEA-MARE INAGYVÁRADJ Ese in fiecare duminecă. Redacţiunea: Strada principala 375 a. II. 21. II 31 iuliu st. v. 12 august st. n. ANUL XXIV. 1888. Prețul pe un an 10 fl. Pe V, de an 5 fl.; pe */« de an 2 fl. 70 cr. Pentru România pe an 25 lei, D’ale lui Păcală, placala remăsese p’o codă de oaie, atât și nimic­­ mai mult. Ca să nu-și pardă timpul de geaba, el se duce ș-o dă ’n samă la un cioban. Ce-or mânca cele multe, va pașce ș-a mea, — își ijice el in mintea sa sirâtă. Vine lupul și umfl’o oaie. — Să n’o duci, că-i a lui Păcală și-ți afli be­­leaua cu el. —­­Jice ciobanul. Lasă lupul aia ș-apucă alta. — Să n’o duci, că tocmai aceea-i a lui Păcală și dai de poznă. —­­Jice ciobanul. Ascultă lupul și umflă p’o a treia. — Să nu mai mânânc pâne, de nu-i tocmai aceea oia lui Păcală, nu-ți face moră ’n cap cu el, că el află ac și de cojocul teu ! Dar lupul necrecjetor, de unde, me rog, să vrea ! Nici una nici doue, pe-aci ţi-e drumul şi se ’nfundă ’n codru. Când vine Păcală să-şi vârjă de avere, oie ca ’n palmă, înţelegând dela cioban, că ce cale-i pe vale, o ia la pădure să-şi pună mintea c’o dihanie obraz­nică. Cât e pădurea de mare, Păcală o impleteşce giur impregiur pe margini, nelăsând decât o singură spărtură in care asâdă un sac, cu fundu ’n afară, cu gura ’n lontru. Apoi la pădure-i dă foc din toate părțile. Amu-i amu! își dice lupul. Am dat de un car de draci, c’asta Păcală mi-o cose, că-l făcui făr’ de oaie. Dă ’n dreapta, dă ’n stânga, alerga, fuge de să-și repună, dar nu eră chip să scape, că Păcală ’ngră­­dise pădurea și de ești nu eră vorbă. Jupuit, pîrlit, ca vai de capul seu, abia intr’un târcjiu află lupul spărtura lăsată de Păcală și ’n sac i-a fost masul c’asă i-o croise cela. — Aci ești ticălosule ? ! O să-ți strepede măse­lele, voi purtă eu de grige, n’ai târnă, bine, că te am la mână. Du­cend aceste, umflă sacul de-a umăr și se ia ’ncotro il duc ochii ca să facă nevoie la omeni. Apucându-l noaptea, trage la un om, ce serricise el, că e cu dare de mână. Din vorbă ’n vorbă Pă­cală se află spuind, că uite el are ’n sac un berbece cu lâna lamura aurului. — Dacă-i aşa, dice stăpânul casei, cât ai cere să-l laşi de nóapte la oile mele din staul? — Nu-s un zgîrie-brânză, respunde Păcală din colea, ne vom inţelege noi diminaţa, —numai de nu mi s’ar adărăsi cumva un odor de berbece ca acesta. — De unde rogu-te, că dar sântem in dricul satului ş-am un staul de n’are părechie. Ia Păcală sacul şi dă drumul la lup ca să se inţelagă cu oile omului. Când la diminaţă oile erau parte cu crăcii ’n sus, parte jupuite şi stropşite de ţi se punea ’n spate, i­ar berbecele lui Păcală îşi perduse urma. In sfârşit omul a trebuit să numere lui Păcală bani grei pentru paguba ce i se intâmplase la casă-i şi pe de-asupra i-a dat atâtea piei de oie, câte-a pu­tut duce ’n spinare. S’a şi ’ncărcat Păcală de piei de oie, de cugetai că-i altă aia şi nu făptură de om. Şi cum mergea el aşa pe drum spre satul ve­cin, ată că se intâlnesce cu nişte cuscri, ce duceau mirasă. — Şi de unde-ai adunat creştine atâta putere de piele? — Apoi de unde ? ia de pe dealul cela, vedeţi­­le, că daar nu v’au sărit ochii din cap ! Şi intr’adevăr, pe dealul ce-l arătă Păcală se zăriau albeţe fără număr ca tot atâtea piei de oaie ca cele din spatele lui Păcală. Omenii lacomi după averi şi pe vremile acele in ruptul capului o iau cătră deal şi lasă miréasa singură singurea. Şi cum se depărtază ceia, Păcală ia pe miréasa cu vorbe viclene, că ui­te tată-t’o şi mă-ta stau să-şi dea ortul popii de jale şi de urât, că te sciu dusă, şi tu nici habar n’ai, eşti numai chef şi voie bună, că te măriţi dup’un gură de lamă-mamă şi tătălău ce este. — D’apoi ce să me fac sărăcuţ de mine, deca mi-a păţit mintea ? — (la ce fata­— Ce să te faci ? da să te ’ntorci innapoi la părinţi. Cu eştia o pun eu in toporişce, de nici Han- Tatar mai altcum, numai hainele de mirâsă ai să mi le laşi. Face proasta de mirâsă după cum o povăţuiesce Păcală, lasă hainele ei, îmbracă pe ale lui, şi se ca mai şterge. Se ’ntorc ceia înjurând de să se cutremure pă­mântul, că albeţele celea erau pietrii ca toate pietrile şi nu piei de oaie cum disese cela. Cătrăniți cum erau nici nu bagă de samă, că ’n car nu e mirasă adevărată, ci însuși coconul Pă­cală in haine muiereșci. 31

Next