Familia, 1889 (Anul 25, nr. 1-53)

1889-01-15 / nr. 3

Anul XXV. FAMILIA Elena. Să fiu bărbat, numai pe tine te-aş alege. Anastasia. Dar n’am ochi căprii. Bărbatul meu iubeşce ochii căprii! ... Nu pot să-i plac .... Da !.. El n’a uitat, femeia aceea; o iubesce şi acuma, de aceea doriă atât de mult să ne rentorcem din călătorie Elena. Dar imi spuseşi, că şi tu duceai dorul acesta ? Anastasia. Eu n’aveam alt bold decât amorul, ce i-am jurat înaintea altarului! .. . Dar el! . . . Făţarnicul ! . . . Necredinciosul! . . . A minţit! M’a înşelat ! . . . Mă duc să-l intelnesc şi să-i spun, că âncă astăcji voi incepe procesul de despărțenie! (Plăcă spre uşa din stânga.) Scena VIII. Aceleaşi şi Ruşăvan intrând din stânga. Ruşăvan. (Anastasiei.) Dragă, n’ai nişte bani mărunţi ? Anastasia. Dragă / Cu ce gingăşie rosteşci cuvântul acesta! Parcă l’ai şi simţi! Ruşăvan. (Mirat.) De când te ’ndoieşci de sinceritatea mea ? Anastasia. De când am aflat, că eşti necredincios ; de când ştiu că m’ai înşelat şi me ’nşeli . . . Asta e resplata dragostei mele nemărginite? (Cade intr’un fotei şi ’ncepe să plângă.) Ruşăvan. (Alergând la ea.) Dar Anastasia, eu nu te pricep: glumesci său . . . Elena. Nu glumesce, domnule. E cuprinsă de durere şi n’o pot mângâia. Cercă dta! Eu me duc să văd ce face bărbatul meu. (Ese.) Scena IX. Ruşăvan şi Anastasia. Ruşăvan. Dar nu înţeleg nimica. Anastasia (Ridicându-se in fotei, lui Ruşăvan.) Cine a şedtut in casa aceea ? Ruşăvan. In care casă ? Anastasia. In a gornicului din Strîmboeni. Ruşăvan. De bună sămă gornicul. Anastasia. In casa lui nouă, aproape de feat, la marginea pădurii, intr’un loc frumos, pe ţărmul unui ruleţ ? Ruşăvan. Dar ce me priveşce pe mine, că cine a secrut, in casa cea nouă a gornicului din Strîmboeni ?! Nici nu ştiu, dăcă are casă ori ba ? Anastasia. In casa aceea şedea inainte cu o lună o femeie tineră. Cine a fost aceea ? Ruşăvan. De unde să ştiu eu ? Anastasia. Frumosă, naltă, cu faţa pe vine ’nceci, avea viers cu lipiciu şi ochi căprii. Auiji, ochi căprii! Ruşăvan Căprii! Căprii! Ce-mi pasă mie, orice ochi avea ! Anastasia. Dar femeia aceea a fost dusă acolo de un bărbat, care a plătit chiria pentru ea și care vinră apoi la densa tot a doua zi. Rușăvan. Să le fie de bine. Anastasia. Bărbatul acela eră nalt, bine făcut, brunet, rumen la faţă, frumos — ba nu eră frumos, era urît! Grozav de urît! Ruşăvan. Ce-ţi pasă ţie! Femeia aceea, se vede, eră mulţămită de frumuseţa lui. Anastasia. Ce-mi pasă! ? Dar bărbatul acela erai tu. Ruşăvan. Eu ? Anastasia. Tu! Tocmai acuma aflai secretul acesta .... Care va săibcă , tu mi-ai spus un neadevăr, când mi-ai jurat, că eu iţi sânt primul amor. M’ai amăgit când imi iubeai, că me iubesci, căci pe timpul acela întreţineai legături de dragoste cu alta femeie in casa din marginea pădurii a gornicului din Strîmboeni! Nu m’ai iubit nici atunci şi nu me iubesci nici acuma. Ruşăvan. Dar te assigur, te înșeli. Anastasia. Ba nu! Am probe sigure: zăpăcăia ta inainte de cununie şi dorul teu necontenit d’a ne rentorce din călătorie ! înainte cu o lună a dispărut femeia aceea d’acolo, d’atunci nu s’a mai ivit in ace- i las loc nici bărbatul cu care se iubiă, tocmai atunci ai plecat și tu dimpreună cu mine in călătoria nupțială. Vecji că am toate firele ’n mână. Ruşăvan. Dar te înșeli grozav. Și totodată imi faci ofensă. Vreu dar să știu, pe ce temeiu clădesci povestea aceasta ? Anastasia. Nu-i poveste. Mi-a spus ensuș gornicul. Ruşăvan. Ce caută aia p’aici ? Anastasia. A vinit să-şi cără plata chiriei, căci, in focul dragostei, ai plecat fără să-i plătesci cu ce-i erai dator. Ruşăvan. Minciună ! Anastasia. Abia-i omul şi ţ-a spune ’n faţă taate. Ruşăvan. Chiamă-l! Anastasia. (Deschiidend uşa din fund.) Cimpoiaş, intră! (Incheiarea va urmă.) Iosif Vulcan. Viforul. §g)i|i|iforul din vârf de munte Dă năvală pe câmpii; Jfer^Tot sfărâmă cu-a lui frunte, •r Sbuciumă din temelii. Vin şi nemeţii grămadă Şi cu ei aduc ingheţ; Gem copacii sub zăpadă. Bradul singur stă semeţ. Păsărelele-amuţite Pe sub şure s’au ascuns Şi, de vifor rebegite, Fug und’ gerul n’a pătruns. Vite viforu ’n văsduhuri, Nemeţind tot ce e viu, Era lupii de prin stuhuri, Urlă-a jele ş-a pustiu. Inelul Mariei Stuart. — Novelă de Eufemia contesă de Ballestrem. — (Urmare.) A^-'.u aceste cuvinte lordul Primrose deschise cutia. St^şţiȘi lady Esther esclama surprinsă, privind veriga de aur, lucrată ca pentr’un copil, împodobită cu o perlă mare pe care o incădrau in forma unei cruci patru petri preţiose şi pompos lustruite: un diamant, un rubin, un smaragd şi un zafír. — Un »porte bonheur«, — esclama ea. O! Charley, lasă-me să trag inelul acesta pe degetul mic de la mâna stângă ; pe acesta va fi chiar bun. Și ea își întinse mâna după inel. Inse lordul Primrose făcu iute un pas inderet. 27 Smara.