Familia, 1889 (Anul 25, nr. 1-53)
1889-11-26 / nr. 48
566 FAMILIA El pe aceştia îi apostrofază şi le duce fără sfială, aşă după cum se cuvine unui adevărat Român : „Pre v’aţi arătat arama, sfăşiând aceasta ţară, Pre făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară ; Pre v’aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi de-obicei, Ca să nu s’arete-odată ce sănteţi ? nişte mişei« Satira III. Acum vor avea pace, vor putea in buna voie săşi urmeze şi continue nelegiuitele lor fapte. Vor arunca poate, in ungherul unei întunecate odăi, tote scrierile lui Eminescu şi le vor lăsă acolo pradă pravului şi molielor! Da, poate aşa va fi, chiar Eminescu o prevedea .. . Dar noi nu aşă ! Ar fi o impietate şi o mare nerecunoscinţâ o uită pe Eminescu al nostru, pe genialul nostru poet, naţionalistul inflăcărat, cugetătorul profund, marele literat, a cărui trecere din viaţă a făcut un gol mare in literatura nostră şi care anevoie credem, că va fi umplut! Să uităm noi pe Eminescu „ce ne-a lăsat atâtea versuri admirabile .. . care a introdus in poesia româneasca adevărata cugetare ca fond şi adevărata artă ca formă, in locul acelei uşore ciripiri de mai înainte, care eră forte igienică pentru poet şi pentru cetitor, scutindu-i deopotrivâ, pe unul şi pe celalalt, de orice bătae de cap şi de orice bătae de inimă?« (Haşdău . »Rev. Nouă« nr. 6 a. II.) »El va trăi, deşi a murit nebun, dice Haşdău şi apoi continuă : — Şi a trebuit să moră nebun. E grozav a orice! Să nu fi inebunit el, nu avea ce mânca. Mai reu decât atâta ca să aibă ce mânca, el fusese silit a-şi mânca inima, înlocuind aventurile poesiei, aventuri măreţe, aventuri cari nu se pot vinde prin acea presă de toate dilele a sterpelor rupte de actualitate, care aducea o furtmă de pâne, stropită intru ascuns cu amare lacrimi — prefaţa nebuniei.« — (Haşdău, »Rev. Nouă« nr. 6. a. II.) Da, va trăi! strig şi eu din toate puterile. Căci, dăcâ Romanii cei vechi, strămoşii noştri, onorau şi stimau pe Virgiliu, Ovidiu său pe Cicero al lor pentru elocinţa lui cea neajunsă şi căreia poate in veci nu i se va află o rivală ; — dăcă Italienii dieificau pe Dante pentru scrierile lui, ce întrec până acum orice fantasie; — dăcă englezii nu găsesc destule cuvinte ca să plămârăscă pe Milton şi pe Schakespeare pentru operile lor neperitore; — dăcă Germanii se laudă cu faimoşii şi neperitorii lor Göthe şi Schiller ; — dăcă Maghiarii redică până la nori pe un Petöfi, — cum vom pută noi să uităm meritele tale, dragă Eminescu ? Şi cum nu? când tu eşti acela, care ai desmormăntat din negurile trecutului ceea ce noue ne e mai scump, »limba«, pe care ai pus-o pe noue piciore, căreia i-ai dat frumuseţa originală şi ai făcut-o ca să nu roşăscă stând faţă cu ale ei surori dela apus! Tu! carele ai fost „inzestrat cu darul de a intrupă adânca ta simţire şi cele mai inalte gânduri intr’o frumuseţâ de forme, sub al cărei farmec limba română părea a primi o nouă viaţă.« (T. Maiorescu.) Tu ! filosoful naţiunii mele, care cu sumăta ta gândire te coboriai până in adâncurile pământului şi te urcai până la înălţimea cerurilor, tu care totâ filosofia omenăscă o scieai esprimă in câteva cuvinte : »lumea asta intrăgă e o clipă suspendată;« odihnesce in pace, căci tu ţi-ai împlinit misiunea pe acest pământ ! Nicolae Brendea. N u p t e a, ferestrele luminei, Noaptea negrele-i perdele SiroLasă ’ncet şi-apoi le prinde cu nenumărate stele, f Ţinte d’aur lucitoare ... Unele, neprinse bine, a Lunecă in negrul haos pe făşii de vii lumine . .. Şi încinsă cu eşarfa alburiei căi lactee, Noaptea stăpâneşce lumea ca regină şi femee; Supunând voinţei sale ori şi ce vieţuitore, Tirănia-şi indulceşce visuri dând fermecătore . . . Tineră, de şi din veacuri, vieţa i se impleteşce, In oceane, mări şi lacuri, ea cu drag se oglindeşce ; Erin peru-i ca ebenul, luce ca gătâlă rară, Luna ’n fazele-i diverse şi luceferul de sără . . . Teiul, pe aripi de vânturi, dulci parfumuri îi resfiră, Noaptea ’n calea-i recorosă, cu delicii le respiră; Candida privighiătore, in desişuri deşteptată, Dice doinele-i sublime: Nóaptea plânge ’nduioşată. Şi pe florile-adormite, lacrimile ei divine Picură pe nesimţite in brilante cristaline. Pentru lumea care doarme vine ciasul cel mai dulce, Când, in obosire, noaptea vre şi dânsa să se culce. Dorii, copilaşi ai zilei, prind a se ivi pe zare Şi desprind in a lor jocă ici stea mică, ici stea mare •, Curioşi apoi, ridică colţul negrelor perdele : Diua încă somnorosă iese ’n porţi zîmbind la stele. Dincolo d’azur, in casa Haosului soţ şi rege, Noaptea se retrage-atuncea, or Lumina se alege Din cele din urmă umbre. — Diua-i viaţă şi mişcare •, Reculegere e Noaptea, moarte ’n vîaţă şi uitare! Bolintin, iulie 1889. Radulescu-Niger. Francisca de Rimini. — Tragedie in cinci acte, de Gustav Droumeau. — (Urmare.) ACTUL IV. Paraclisul castelului. Scena I. Dante, singur. Pentru ce astă întâlnire ? aste priviri, aste misteruri ? Folosit-am eu lor intru câtva ? — Să vedem .. . Malatesta inzădar va ridică vocea sa înaintea tribunalului... El e gelos!. . Am vedut, şi am înţeles suferinţa lui. — Şi eu, aş da cu plăcere reintoarcerea mea in Florenţa,filele mele, sângele meu, versurile mele, pentru a scăpă pe aceşti eroi . . . Apusul soarelui străbate prin fereşti, ce linişte!. . (Pică incet intr’o visare poetică.) Aici, sufletul fericit şi reînviat, se perde in dorinţele sfinte, se esaltază, crează, uită acest pământ! . . De unde nasce acâstă nestârsă ardere ? Este ea o suflare a lui Dumnezeu ? Poate ... O profunditate ! .. Aide ! .. este timpul ca să mor pentru țara mea! — Beatrice, deschide-mi cereasca ta locuință! Anul XXV.