Familia, 1889 (Anul 25, nr. 1-53)

1889-11-26 / nr. 48

566 FAMILIA El pe aceştia îi apostrofază şi le du­ce fără sfi­­ală, aşă după cum se cuvine unui adevărat Român : „Pre v’aţi arătat arama, sfăşiând aceasta ţară, Pre făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară ; Pre v’aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi de-obicei, Ca să nu s’arete-odată ce sănteţi ? nişte mişei« Satira III. Acum vor avea pace, vor putea in buna voie să­­şi urmeze şi continue nelegiuitele lor fapte. Vor a­­runca poate, in ungherul unei întunecate odăi, tote scrierile lui Eminescu şi le vor lăsă acolo pradă pra­vului şi molielor! Da, poate aşa va fi, chiar Eminescu o prevedea .. . Dar noi nu aşă ! Ar fi o impietate şi o mare nerecunoscinţâ o uită pe Eminescu al nostru, pe genialul nostru poet, naţionalistul inflăcărat, cugetătorul profund, marele literat, a cărui trecere din viaţă a făcut un gol mare in literatura nostră şi care anevoie credem, că va fi umplut! Să uităm noi pe Eminescu „ce ne-a lăsat atâtea versuri admirabile .. . care a introdus in poesia ro­­mâneasca adevărata cugetare ca fond şi adevărata artă ca formă, in locul acelei uşore ciripiri de mai îna­inte, care eră forte igienică pentru poet şi pentru ce­titor, scutindu-i de­opotrivâ, pe unul şi pe celalalt, de ori­ce bătae de cap şi de ori­ce bătae de inimă?« (Haşdău . »Rev. Nouă« nr. 6 a. II.) »El va trăi, de­şi a murit nebun, dice Haşdău şi apoi continuă : — Şi a trebuit să moră nebun. E grozav a o­­rice! Să nu fi inebunit el, nu avea ce mânca. Mai reu decât atâta­ ca să aibă ce mânca, el fusese silit a-şi mânca inima, înlocuind aventurile poesiei, aventuri măreţe, aventuri cari nu se pot vinde prin acea presă de toate dilele a sterpelor rupte de actualitate, care­­ aducea o furtmă de pâne, stro­pită intru ascuns cu amare lacrimi — prefaţa ne­buniei.« — (Haşdău, »Rev. Nouă« nr. 6. a. II.) Da, va trăi! strig şi eu din toate puterile. Căci, dăcâ Romanii cei vechi, strămoşii noştri, onorau şi stimau pe Virgiliu, Ovidiu său pe Cicero al lor pentru elocinţa lui cea neajunsă şi căreia poate in veci nu i se va află o rivală ; — dăcă Italienii dieificau pe Dante pentru scrierile lui, ce întrec până acum ori­ce fantasie; — dăcă englezii nu găsesc destule cuvinte ca să plămârăscă pe Milton şi pe Schakespeare pentru operile lor neperitore; — dăcă Germanii se laudă cu faimoşii şi neperitorii lor Göthe şi Schiller ; — dăcă Maghiarii redică până la nori pe un Petöfi, — cum vom pută noi să uităm meritele tale, dragă Eminescu ? Şi cum nu? când tu eşti acela, care ai des­­mormăntat din negurile trecutului ceea ce noue ne e mai scump, »limba«, pe care ai pus-o pe noue pi­ciore, căreia i-ai dat frumuseţa originală şi ai fă­cut-o ca să nu roşăscă stând faţă cu ale ei surori dela apus! Tu! carele ai fost „inzestrat cu darul de a in­­trupă adânca ta simţire şi cele mai inalte gânduri intr’o frumuseţâ de forme, sub al cărei farmec limba română părea a primi o nouă viaţă.« (T. Maio­­rescu.) Tu ! filosoful naţiunii mele, care cu sumăta ta gândire te coboriai până in adâncurile pământului şi te urcai până la înălţimea cerurilor, tu care totâ fi­­losofia omenăscă o scieai esprimă in câteva cu­vinte : »lumea asta intrăgă e o clipă suspendată;« odihnesce in pace, căci tu ţi-ai împlinit misiunea pe acest pământ ! Nicolae Brendea. N u p t e a, ferestrele luminei, Noaptea negrele-i perdele SiroLasă ’ncet şi-apoi le prinde cu nenumărate stele, f Ţinte d’aur lucitoare ... Unele, neprinse bine, a Lunecă in negrul haos pe făşii de vii lumine . .. Şi încinsă cu eşarfa alburiei căi lactee, Noaptea stăpâneşce lumea ca regină şi femee; Supunând voinţei sale ori şi ce vieţuitore, Tirănia-şi indulceşce visuri dând fermecătore . . . Tineră, de şi din veacuri, vieţa i se impleteşce, In oceane, mări şi lacuri, ea cu drag se oglindeşce ; Er­in peru-i ca ebenul, luce ca gătâlă rară, Luna ’n fazele-i diverse şi luceferul de sără . . . Teiul, pe aripi de vânturi, dulci parfumuri îi resfiră, Noaptea ’n calea-i recorosă, cu delicii le respiră; Candida privighiătore, in desişuri deşteptată, Dice doinele-i sublime: Nóaptea plânge ’nduioşată. Şi pe florile-adormite, lacrimile ei divine Picură pe nesimţite in brilante cristaline. Pentru lumea care doarme vine ciasul cel mai dulce, Când, in obosire, noaptea vre şi dânsa să se culce. Dorii, copilaşi ai zilei, prind a se ivi pe zare Şi desprind in a lor jocă ici stea mică, ici stea mare •, Curioşi apoi, ridică colţul negrelor perdele : Diua încă somnorosă iese ’n porţi zîmbind la stele. Dincolo d’azur, in casa Haosului soţ şi rege, Noaptea se retrage-atuncea, or Lumina se alege Din cele din urmă umbre. — Diua-i viaţă şi mişcare •, Reculegere e Noaptea, moarte ’n vîaţă şi uitare! Bolintin, iulie 1889. Radulescu-Niger. Francisca de Rimini. — Tragedie in cinci acte, de Gustav Droum­eau. — (Urmare.) ACTUL IV. Paraclisul castelului. Scena I. Dante, singur. Pentru ce astă întâlnire ? aste priviri, aste mis­­teruri ? Folosit-am eu lor intru câtva ? — Să ve­dem .. . Malatesta inzădar va ridică vocea sa îna­intea tribunalului... El e gelos!. . Am vedut, şi am înţeles suferinţa lui. — Şi eu, aş da cu plăcere re­­intoarcerea mea in Florenţa,­­filele mele, sângele meu, versurile mele, pentru a scăpă pe aceşti eroi . . . Apusul soarelui străbate prin fereşti, ce linişte!. . (Pică incet intr’o visare poetică.) Aici, sufletul feri­cit şi reînviat, se perde in dorinţele sfinte, se esal­­tază, crează, uită acest pământ! . . De unde nasce acâstă nestârsă ardere ? Este ea o suflare a lui Dum­nezeu ? Poate ... O profunditate ! .. Aide ! .. este timpul ca să mor pentru țara mea! — Beatrice, des­­chide-mi cereasca ta locuință! Anul XXV.

Next