Familia, 1890 (Anul 26, nr. 1-52)
1890-04-08 / nr. 14
158 Averea moştenită sau agonisită trebue să o priveşti ca un scut de apărare in contra multelor rele şi nenorociri posibile, dar nu ca o înlesnire sau poate chiar ca îndatorire de a-ţi procură plăcerile lumeşti. Omenii, cari nu au avere dela părinţi, ci numai prin talentele lor de tot felul, ajung să câştige mult, se obicinuesc mai totdeauna a privi talentul lor ca un capital statornic, şi prin urmare venitul ca o dobândă. Aşadar nu-şi reservă o parte din venit pentru a-şi adună un capital permanent, ci chieltuesc in proporţia in care câştigă. Cu acest chip nu se vor ajunge mai totdeauna la sărăcie; căci câștigul lor se întrerupe seu inceteaza seu fiind că s’a sleit ensuș talentul, când este trecător de felul seu, precum e spre pildă pentru mai tote artele frumoase, seu fiind că se putea intrebuintă numai in anumite impregiurări, care apoi au incetat. Meseriaşii o mai pot duce, fiind că destoinicia pentru lucrul lor nu se pierde aşa uşor, şi se poate înlocui şi prin puterile calfelor, şi fiind că fabricatele lor sunt obiecte ale trebuinţei, prin urmare se pot trece totdeauna, din care causă este forte drepta (jicătorea că »meşteşugul este brăţară de aur.» Har pentru artişti nu este aşă. De aceea se şi plătesc scump. Dar din aceeaş causă ar trebui să-şi capitaliste venitul, pe când ei, in nesocotinţa lor, îl iau drept dobândă şi astfel ajung in miserie. Persoanele din contră, care au avere moştenită, stiu îndată forte exact, ce este capital şi ce este dobândă. Cei mai mulţi vor căută dar să-şi asigure capitalul, or nu să se atingă de el, şi chiar, unde e cu putinţă, să pună cel puţin 1/s din dobândi la o parte, pentru intimpinarea greutăţilor viitoare. De aceea şi remân in cele mai multe caşuri cu stare. — La neguţători nu se pot aplică aceste observări; căci lor banii le sunt ensuş mijlocul pentru câştig, parecum unelta meseriei, din care caută şi când i-au câştigat ei singuri, tot caută a-i păstră şi a-i înmulţi prin inintrebuinţare. De aceea bogăţiile se şi găsesc mai mult la ei decât la alte clase de omeni. Dealtminteri vom află adeseori că aceia, cari au avut a se luptă cu adevărata sărăcie, se tem mai puţin de ea şi sunt mai aplecaţi spre risipă, decât cei ce o cunosc numai din aurite. Aşa se esplică, cum omenii cu stare de la părinţi se gândesc mai mult la viitor şi sunt mai economi decât cei ce prin vre-o întâmplare fericită sau prin talente deosebite au ajuns in scurt timp dela sărăcie la avuţie. De unde s’ar putea conchide, că sărăcia nu este aşa de rea cum se arată din depărtare. Mai adevărată vi se va fi esplicarea, că celui bogat din naştere averea îi pare ceva neapărat trebuincios, singurul element posibil de viaţă, ca şi aerul din care causă şi-o păzeste ca viaţa şi este mai iubitor de regulă, mai cu minte şi mai econom. Dimpotrivă celui născut sărac sărăcia îi pare ca o stare naturală, cr averea dobândită cumva mai pe urmă ca un prisos, de care, după ce l’a cheltuit in plăceri și in risipe, se poate lipsi ca mai nainte ; el poate trăi și fără de ea și încă a mai scăpat de o grige. Atunci se întâmplă după cum zice Shakespeare: Trebue să se adeverească vorba vechie, că cerșitorul suit pe cal îşi goneşce calul de morte. Henry VI, P. 3, A. 1. Să mai adăogăm, că asemenea omeni au in inima lor, decă nu in reflecţie, o încredere forte mare insortă şi in propriele lor puteri. Pentru ei grijile şi sărăcia nu sunt ca nişte prăpăstii fără fund, precum le cred poate cei bogaţi din naştere, din contră le cunosc din trecut şi cunosc şi unele mijloace de scăpare şi au încrederea, că şi pe viitor, când vor da de fund, vor eşi ei deasupra. Tot astfel se esplică, de ce nevestele care au fost fete sărace, sunt adese mai pretenţiose şi mai risipitoare, decât cele cu zestre mare ; căci in cele mai multe caşuri fetele bogate nu aduc numai avere, ci şi mai multă ingrijire decât cele sărace, şi chiar un fel de instinct moştenit pentru economie. Cine cu toate aceste vrea să susțină tesa contrară, găseşce o autoritate in Ariosto, in satira lui dintâi. Din contră 1). Johnson (verji Boswell, Life of. J. voi. 111, p. 199) este de părerea mea: »o femee cu avere, fiind de mai nainte deprinsă cu mânuirea banilor, îi cheltuesce cu judecată; dar o femee, care pentru prima oră in căsătorie se vede dispunând de bani, simte atâta plăcere să cheltuiască, incât îi aruncă pe fereastra.« Eu vise la totă întâmplarea aș sfătui pe cel ce se inseră cu o fată săracă, să nu-i lase moștenire capitalul, ci numai o rentă, ei mai ales să porte de grije ca averea copiilor să nu ajungă pe mânile ei. Nu cred să fac ceva nevrednic de pena mea, dăcă sfătuesc pe toţi să se ingrigăscă de păstrarea averii moştenite sau agonisite. Căci este mare lucru să ai din capul locului atâta, incât măcar pentru persona ta şi fără familie să poţi trăi in adevărată neatârnare, adecă fără a munci; acesta este imunitatea şi scutirea de nevoia şi de chinul, ce altminteri sunt nedeslipite de viaţa omului; este emanciparea aleia claca obştescă, care e ursita celoralalţi muritori pe pământ. Numai cu o asemenea favoare a sortei tenaşei ca un adevărat om liber , căci numai aşă eşti stăpân pe vremea ta şi pe puterile tale, şi poţi dice in fiecare diminaţă. »diua este a mea.« Din aceeaş causă este fără comparare mai mică deosebirea intre cel ce are un venit de patru mii de franci şi cel ce are un venit de patrudeci de mii, decât intre cel dintâi şi cel ce n’are nimic. Inse cel mai mare preţ îl dobândeşce averea moştenită, când se află la disposiţia unui om înzestrat cu puteri sufleteşti mai inalte, care urmăresce scopuri, ce nu se potrivesc cu agonisirea cea de rând , căci acum este in stare să trâiască după geniul seu şi se va achită insutit de datoria sa cătră omenire, făcând ceea ce nu putea să facă nimeni altul şi producând opere spre folosul tuturor, poate chiar spre gloria omenirii. Altul ărăş un asemenea posiţie deosebită va merită recunostinţa oamenilor prin aşezăminte filantropice. El cel ce nu face nimic din toate aceste, cel puţin de încercare, şi nu-şi deschide prin studiarea vreunei ştiinţe măcar posibilitatea de a o inaintă, un asemenea om cu avere moştenită este vrednic de despreţuit. Şi nici că va putea fi fericit, căci lipsa de nevoie îl impinge spre celalalt pol al miseriei omeneşti, spre urît, şi acesta îl chinueşte aşă incât ar fi mult mai fericit, deca sărăcia l’ar fi silit să lucreze. Urîtul îl mai indămnă apoi şi la estravaganţe, care in curând îl fac să pierda acea situaţie escepţională, de care nu eră vrednic. Şi este forte adevărat, că mulţi se află astăzi in miserie, fiindcă şi-au cheltuit averea in lues şi in distracţii numai ca să-şi uşureze povara urîtului. Cu totul altfel se presentă chestia, deci este vorba să inainteze cineva in funcţiile statului, unde are trebuinţă de amici, de favoare, de relaţii, pentru a se folosi de ele in cariera sa din treapta in treapta până la posturile cele mai inalte. In asemenea cas este poate mai bine să fie aruncat in lume fără nici o avere. Mai ales celui ce nu e de nem, nu se are talent, îi slujeşce de puternică recomandaţie să fie sărac lipit. Căci şi in simpla conversaţie, necum in serviciul public, fiecine caută şi preferă inferioritatea celuialalt. Inse numai un calic este pătruns de inferioritatea sa desevârşită, adâncă, hotărîtă şi generală şi de complecta sa neinsemnătate şi nulitate până la gradul cerut in asemenea impregiurări. Numai el se pleca de câte ori trebue şi numai plecăciunile lui FAMILIA Anul XXVI.