Familia, 1890 (Anul 26, nr. 1-52)

1890-01-28 / nr. 4

Anul XXVI. Badea slugă şi măreţ?! N’are la ce se mări, Că n’are grădini cu pruni, Numai clopu cu perii; N’are grădină cu pene, Numai clopu cu petele; N’are plug cu patru boi, Nici suman de pe-a lui oi! fincheiarea va urmă.) Ion Pop Reteganul. La gânduri! pţsfândurilor! până unde veţi veni cu mine ancă, js|JUnde e isvorul vostru, şi sfârşitul unde-a fi? ! Nu-i destulă amăgirea până adi ? cum aş dori ! Să-mi daţi pace, să fiu stâncă! Voi v’aţi legănat cu mine, şi mi-aţi amăgit speranţa Şi prin lumea de ilusii m’aţi furat âncă de-atunci; Numai eu ştiu câte lacremi am versat şi câte munci In o­aji se nasc in suflet, şi ce-amară e viaţa! Încă de copil — pe frunte-mi aţi brăsdat a voastre urme Şi-i demult — astădi pe frunte-mi urmele-s curate dungi,— Nu-i un loc in lumea-aceasta ore ca să poţi să fugi, Să te-ascundi de tine insu­ţi; ore nu-i un loc in lume ?! V. B. Muntenescu. Cultura, cărţile: „Corvina“. — Tractat istoric-literar. — IV. S e când am inceput a me ocupa de acest studiu şi continuu a publică resultatele obţinute •— ^mii din punct de vedere istoric-literar, unele foi chiar şi dintre cele politice ale noastre au ince- L put şi ele a atinge cestiunea culturei maghiare­­ şi resp. a misiunei culturale, ce-şi arogă domnii maghiari de la putere, din punct de vedere politic. Nu-i vorbă, şi acele foi, dacă vor tracta cestiunea retrospectiv, vor trebui să ajungă la acelaş resultat, întocmai precum acest al meu studiu, având a se estinde asupra trecutului, şi a esamină in connecs cestiunea, n’a putut face să nu arunce ici-colo câte o privire şi asupra evoluţiunilor politice, cari mai vârtos ilustră şi marchiază gradul şi tendinţa de cul­tură a celor din fruntea ţării, acelor ce propriamente croiesc sartea țârilor și popoarelor. Pentru acei politici, fie din a nostră, sau din a domnilor maghiari tabără, simt necesitatea d’a for­mula și anticipă aici unele base și țese, ce reasă din studiul meu continuat numai încă un pas mai de­parte, adecă până cam cătrnă mijlocul secolului pre­sente, şi cari base şi ţese vor dovedi raportul poli­tic, dar şi logic, dintre cestiunea domniei politice şi ces­tiunea culturei unui stat, şi vor învedera, că — de cultură nici nu poţi vorbi serios,făr a atinge politica — chiar ca factor, şi — vice versa. Eu — n’am definit dela inceput conceptul cul­turei şi respective al civilisaţiunei in stat, presupu­nând că — astădi abia mai poate să esiste om ce numără intre cei culţi, care să nu ştie, că ce va să dică acest cuvânt, că o cultură nu consistă numai din multă carte in cap, sau din mulţi omeni cu multă FAMILIA 39 carte, cum şi-a închipuit aceasta marele Széchényi, firesce in conformitate cu întunericul ce domină chiar şi pe timpul seu in căpăţinele domnilor connaţionali ai sei, d­­a­că pe lângă carte, mai multă seu mai puţină in capete, se mai cere şi încă esenţial, des­­voltarea şi dotarea inimilor cu aşă numitele atribute ale ei, pe cari creştinii le-au numit »virtuţi creşti­neşti«, or filosofii — »simţimente nobile«, precum sunt: simţimentul umanităţii şi dreptăţii, al toleran­ţei şi iubirii, al onoarei şi adevărului — faţă de totă fiinţa omenească, special faţă de cei mai deaproape ai noştri, de cei dintr’o familie, casă, tora, monarchie cu noi, ba până şi de animalele noastre casnice! Ei bine, asemenea cultură, sau tendinţă pentru cultură, prin întreg evul aşă numit mediu — nu gă­sim de loc nici la domnii maghiari, şi nici la stăpâ­­nitorii celoralalte ţări şi popoare. Dela reformaţiune inceci vedem — par­că niscuri porniri, dar grele, sfiicioase, puţin determinate, cam ca pasul rătăcitului prin intunerec, dar înaintarea tocmai de aceea nu sporeşce, progresul — remâne aproape nul. Şi deca este vorba de o apariţiune mai pronunciată in acăstă privinţă, apoi la noi asemenea abia putem constată cătră capătul secolului al XVIII-lea, după resboiele cu Prusia şi in consecinţa scurtei, dar până jos in bordeiu şi colibă patrumlsterei şi incălditorei lumine, emanate ca dintr’un sere din marea minte şi şi mai marea inimă a împăratului Iosif al II-lea! Mai preg­nantă vise a devenit acesta apariţiune — după lun­gile şi fatalele resboie cu Franţa, in urma revolu­­ţiunei dela 1789. Este ca şi cum din acea revolu­­ţiune, care nu fără causă se dice cea mare, ar fi eşit parola imperativă : »Luminaţi-ve popoare prin învă­ţătură, nobilaţi-ve prin virtuţi inimile, clasificaţi-ve prin deprinderi şi arte, muncă; intr’un cuvânt: civi­­lisaţi-ve! Şi-au pornit mai intâiu şi mai resolut inainte — multele state mai mici şi mai mari din Germania, rivalisând principii şi miniştrii lor cu supuşii lor; a urmat mai târziu şi Austria, Ungaria, resp. domnii maghiari — cei din urmă. Dar aceştia abia porniţi au şi rătăcit, au rătăcit şi cu mintea şi cu inima, şi rătăciţi se invârtesc până astăzi intr’un fatal cere viţios! precum vom vedè mai la vale şi precum ne­apărat, cu lacreme notat va fi aceasta in paginele istoriei ! . . . Din toate cele atinse și dovedite despre mișcă­­mântul cultural, reese invederat: 1. Că prin tot trecutul mai vechiu, cuceritorii și stăpânitorii țărilor şi popoarelor, fie fost ei domnitori individuali, sau familii și caste asociate şi organi­­sate pentru acest scop, misiunea şi resp. politica cul­turală — nici n’au cunoscut, nici n’au împlinit. In acest punct — domnii maghiari ai noştri intru ni­mic nu se deosebesc de ceialalţi despoţi şi olicharchi. 2. Că, de indată ce mai târziu, prin evoluţiunile istorice, ideea, sau şi numai ceva asemenea aspiraţiune de cultură s’au ivit afară din barierile clasei domnitoare, stăpânitorii ţărilor şi popoarelor au adoptat şi eserciat deadreptul politica anticulturală. In acesta privinţă ai noştri domni s’au deosebit intru atâta de cei de prin alte ţări, anume despre Apus, că au perseverat in resis­­tinţă contra culturei mai lung şi mai aprig, şi aceasta chiar nu a lor şi a ţării lor mare daună, precum as­tăzi ei înşişi — căindu- se o mărturisesc. 3. Că atunci, când forţaţi de curentul evenimen­telor, domnii noştri maghiari au adoptat şi proclamat politica culturală, — ceea ce s’a întâmplat in decursul pătrarului al doilea al secolului nostru, — ei totodată fatalminte au argumentat şi enunciat o condiţiune şi resp. restricţiune, ce dovedesce că — nu numai nu s’au europeisat încă, dar nici n’au capacitatea d’a se

Next