Familia, 1890 (Anul 26, nr. 1-52)

1890-10-14 / nr. 41

Anul XXVI. A 1 e­­­u e! iu plec spre-un țerm necunoscut, SNu mai pot sta in aste locuri; f Din ceasul chiar când m’am născut, 1 A sortei crude, amare jocuri Le ’ndur in pept ca niște focuri, In c­ontra căror nu am scut FAMILIA eram eu ; eu trebui dară să-ți intru in voie, să-ți fiu pe plac, să-ți dovedesc frumuşel că, la urma urmei, nu eram tocmai aşă de nepotrivită ca să pot intră in familia dumitale. Intr’o bună diminaţă, îmi veni in cap ideea unei nepote a cucoanei Casandra şi ne-am şi inţeles cu densa. Cuconu Frumuzache aruncă o păreche de ochi furioşi Casandrei, care se dădu inapoi speri­ată . . . Netty urmă: — In sfârșit, venii la dumneata in casă, și, cu teama de-a te supără pe mine, îți mărturisesc, că am venit cu hotărârea strașnică de-a te subjugă. Boeru cătă galeș la densa. — Și ce e drept, urmă Netty, că n’am lăsat ni­mic din tot ce poate subjugă . .. îmi făgăduisem să fiu bună, blândă, prevenitoare, şi-am fost ; ba încă mi se pare ... am fost şi chiar cochetă . . . N’am vrut să fiu pră mult cochetă, vise ... am greşit, pare-mi-se, băutura cam . . . tăricică ... de vreme ce... Cuconu Frumuzachi nu se mai putu stăpâni şi zimbi a ride. Netty nu aşteptă al doilea moment fa­vorabil şi se strecură in braţele lui ca o puicuţă des­­mierdătore; el, o strînse la sînu-i, o sărută pe frunte şi înduioşat, îşi intorse privirea spre Iorgu, ce aşteptă sfârşitul cu fiorii unei spaime şi ai unei bucurii tainice. — Ceapcanule, îi grăi bătrânul, haide vino vi* . coce şi tu ... — Cu adevărat, moşule Frumuzachi ? strigă Iorgu, luminat la faţă de ser­ie unei mulţămiri ne­spuse, şi alergă de ingenunchiu lângă bătrân. — Mai am are dreptul să te ţiu de reu şi să fiu mânios pe tine, de vreme ce şi eu eră să fac ca tine, şi când ? la bătrâneţe ! . . Aveai dreptate, Ior­­guşor, să mergi după îndemnul inimei tale şi îndrep­tăţirea ta uite-o, e in obrajii iştiea plini de nuri şi de nevinovăţie copilărăscă. Dăcă s’o întâmplă să-mi impute cineva vr’odată că am avut şi eu o nebunie de-un cias, o să-mi iau nepota de mână şi-o s’o arăt tuturora numai c’o vorbă : priviţi-o ! — Las’, că nu-i nimica cucoane,­­zise Casandra foc de şandrama nu ţine mult. . . Dar pe mine me mai gonesci? — Ar trebui, respunse bătrânul cu blândeţe; ghidi, ghidi, ghidi . . . sculă ruginită . . . — Nu te teme, mamă Casandra, moşul e sere de ernă: străluceşce, vise nici nu arde, nici nu to­­peşce . . . zise Netty zîmbind şi sărutând mâna moş­­nâgului. — Ce e drept, feţii mei, sunt sore de ărnă, mele, pe care l’a înduioşat o stea . . . Haide, copii, porniţi-ve cât mai degrabă, regulaţi-ve daraverile şi veniţi’la Tâncăbeni, unde moşnâgul de mine o să ve primăscă voios cu braţele deschise ... Er tu Netty puiule, până nu inchid ochii vetji, de măreşce s lun­­gesce neamul vechiu al Teodoriilor c’o odraslă fru­mosă, bună şi plină de inimă ca tine. Radulescu-Niger. Adio fraţilor! adio!... Spre-o culme nesciută plec; De viaţa ’n drum voi intelni-o, Sau morţei capul o să-mi plec, Nu ştiu; pornirei me aplec: Ea, iae-şi calea ce-a voi-o. La ce cu voi pre-aş mai sta ? Ce cupe să mai gust ori cerc? Şi pentru ce-aş mai inptă In viciosul lumei cerc? Cu voi nimic nu mai încerc; Cu marea de-a«ji me voi luptă. Voi merge dar necontenit Pe apa largă, unde vântul Mână-va vasul oţelit Cu care-mi cungiură pământul; Voi merge-atât cât va vrè sfântul Să mai susţie-un surgunit! In urmă-mi pune-voi uitarea Pe relele ce ’nlănţuiră Şi viaţa-mi, până şi visarea Uită-voi pe cei ce-mi zdrobiră Ori­ce tendinţe, — şi-mi robiră Şi ochi, şi graiu, şi judecarea! De ’n fundul mărilor amare Pe veci odihnă-oi fi găsit, Să nu me plângă nimeni, care M’a cunoscut când am trăit: Că-amarul mărei ce-am sorbit Ca-al vieţei nu va fi fost mare, Şciu! — nime cruce n’o să-mi pue, Nici n’o să-mi dică rugăciuni . . . De mine ce-or putea să spue, De nu batjocuri ori minciuni ? ! Ca ori și cărei mortăciuni, Să-mi dea uitare . . . Alelue! N. A. Bogdan. Puritanii. Novelă spaniolă, de Armando Palacio Valdés. ||!E­ra politicos, cu o infățișare deosebită, și forte idorlsimpatic. N’aveam cuvânt să nu primesc a-i da ^l^in vreme de câteva dile un loc in odaia mea. Stăpânul otelului mi-1 înfăţişă spunându-mi că L era un mușteriu vechiu pe care-1 stimă mult; s dacă n’aş fi vrut să-i dau un loc in odaia mea, n’ar fi avut unde sta, de oare­ce tot otelul eră plin, şi s’ar fi mâhnit mult. — Bine, decâ­t nici că nu stă mult in Madrid și nici se culcă și se scoala la ciasuri . . . cam așa, pu­­ne-i un pat in odaia mea de culcare. Dar să știi, că numai acum îți fac hatârul acesta. — Fii încredințat, senorito, că n’aș mai îndrăzni să te super altă dată. Nici acum n’aș fi îndrăznit, dar nu vrea să se ducă don Ramon la alt otel. De alt­minteri e un om bun, minunat, un om de drag .. . nu te va superă de loc. Şi acesta fu adevărat. In vreme de 15 miile cât stătu don Ramon in Madrid, nu avui nici un cuvânt să-mi pară reu că-i dădusem sălaş. De se întorcea acasă mai târziu decât mine, făcea așa de puțin sgo­­mot și se vâră in paplomă cu atâta băgare de seamn. 487

Next